5,469 matches
-
aceleași Înflo rituri de fildeș ca și scrinul. Dacă mai adăugăm tapise riile ce atârnau pe pereți, aco pe rind În Întregime zidul, vor fi lesne de Înțeles exclamațiile de bucurie ale slujitoarei: — Domniță Adelheid, asta e Într-adevăr o odaie de prințesă! Ce generos este nobilul nostru stăpân! Până și pentru mine e În firida de alături o laviță acoperită cu brocart, frumos cum n-am mai văzut. Auzisem eu că lux ca la Curtea ducelui nu se mai află
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
acoperită cu brocart, frumos cum n-am mai văzut. Auzisem eu că lux ca la Curtea ducelui nu se mai află nicăieri, nici măcar la Împărat. Acum văd cu ochii mei că e adevărat... Într-adevăr, grija cu care fusese mobilată odaia era eviden tă și Adelheid ar fi putut trage concluzii foarte mulțumitoare. Dar fata era Îngrijorată și tristă. Se gândi că de acum Înainte va trăi Într-o colivie, aurită, ce-i drept, dar tot colivie, și ochii i se
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
versete din Biblie, pentru tot personalul numeros al gospodăriei, plângea doica lui Wilfriede, agitându-se Împreună cu alte femei În jurul unui cazan uriaș cu apă fiartă de care erau agățate multe pânzeturi albe. În clipa următoare intră ca o vijelie În odaie și moașa, bătrâna moașă care Îi adusese și pe ei pe lume, și ceru prosoape curate. și ea avea ochii roșii. Urs se năpusti asupra ei, apucând-o de mână, și Întrebă cu glas răgușit ce se Întâmplă. Femeia ridică
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
la cimitir. Fără să Înțeleagă, stătu În fața gropii deschise și auzi cum cădeau bulgării de pământ Înghețat pe capacul sicriului În care zăcea viața lui. Întors acasă, voi să fie singur. Își goni ajutoarele, Închise comptoarul și se Încuie În odaie, fără să simtă foame sau sete, sau durere, cu creierul gol și trupul sleit. Numai doica rămase, punând din când În când În fața ușii un talger cu supă de făină, care rămase neatins. A treia zi, În zori, Urs Își
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
proaspătă. Fata se Îndreptă spre fereastră. Geamul murdar era acoperit cu praf și cu o pânză deasă de păianjen. Abia stăpânindu-și dezgustul, Încercă să-l deschidă și, după câteva Încercări, Încuietoarea cedă și aerul proaspăt al nopții pătrunse În odaie. Prizoniera se aplecă În afară. Pricepu că se află În turnul cetățuii. Sub ea se căsca departe jos, mai degrabă se bănuia prin Întuneric, o prăpastie neagră și adâncă, parcă fără fund. În zare se vedeau, vagi, contururile mun ților
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
noi. O bucată de pâine mirosind Îmbietor o ademenea de pe o farfurie de argint. Prin urmare, cineva intrase În temnița ei În timp ce dormea. Așadar, erau tot timpul cu ochii pe ea. Groaza ei creștea și odată cu ea slăbiciunea, osteneala, foamea. Odaia Începu să se Învârtă În jurul ei, la Început mai Încet, apoi din ce În ce mai repede. „Am să mor“, Își spuse. „Am să mor Înainte ca Bodo să poată ajunge la mine.“ Gândul că n-o să-l mai vadă niciodată i se păru
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cu prăsele de fildeș, pe care mâna lui uriașă le strângea spasmodic. Deși părea liniștit, se putea ghici cât era de ner vos și nerăbdător. Dar prizoniera era prea slăbită ca să-i ob serve nesiguranța. Cavalerul făcu câțiva pași prin odaie și se opri, Înclinându-se ușor, cu aceeași politețe Întunecată cu care primea poruncile la Curte. Adelheid tăcea. Era prea surprinsă ca să poată scoate vreun cuvânt. Cele câteva clipe de liniște o ajutară să se reculeagă și să-și recapete
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Du-mi trupul zdrobit tatălui meu, zdrobit, dar curat! Eglord se opri Încremenit. Nu se așteptase la asemenea deznodământ. Moartea prematură a fetei n-ar fi servit planurilor lui. Neștiind ce să spună, se Întoarse pe călcâie și pă răsi odaia, trântind ușa cu furie În urma lui. Jos, În sala cea mare, așteptau doi bărbați. Unul era starețul Otto, tolănit Într-un jilț căptușit cu piei de urs și bându-și alene cupa de vin. Celălalt, un cavaler cu fața lată
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
vechiul mușteriu, dar cine ar fi putut uita banul de argint, pe care acesta-l arunca cu generozitate pe masă, ori de câte ori se odihnea acolo, Înainte de a trece Rinul, a cărui apă bancherul o putea vedea de la fereastra celei mai frumoase odăi, rezervată numai fețelor alese. De data asta, jupânul Urs părea mai nervos și grăbit ca niciodată și refuză vinul prețios din viile pe care hangiul le avea pe coastele Însorite de pe celălalt mal. Hangiul puse alături pâine proaspătă, țipari de
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
vorbi În liniște. Apoi te vei Întoarce aici, așa cum s-a hotă rât, ca să aștepți noutățile. XI După convorbirea cu părintele Bernhard, În care acesta Îi spuse despre răpirea copilei și atacul asupra lui Bodo, Conrad se retrase tulburat În odăile sale. Ca de obicei, chipul lui nu trăda nici o emoție. Întrucât poruncise să nu fie deranjat, Haro cel credincios puse un soldat cu halebarda la ușă, ca s-o păzească aidoma unui arhanghel la poarta raiului. Curtenii erau obișnuiți cu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
aceste momente de reverie și până și măritul stăpân Bertold le respecta. Când i se spunea că domnul Conrad se retrăsese să mediteze, Bertold zâmbea, dădea din umeri, și-și vedea de alte treburi. Tânărul duce se plimba agale prin odaia mare, privind din când În când pe fereastră. Departe, spre miazăzi, se vedeau printre nori vârfurile Înzăpezite ale Alpilor și Conrad Își dori să fie o pasăre ca să poată zbura deasupra lor. Ca de obicei În asemenea momente, gândirea lui
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
sos de unt, când trompetele și larma din curte vestiră că ducele Bertold se Întorcea de la vânătoare. Pașii lui repezi cu pinteni sonori se auzeau pe trepte și, ca totdeauna când nu se cina În sala festivă, se Îndreptă spre odăile fratelui său. Conrad mânca În liniște, ca și cum nu s-ar fi Întâmplat nimic. — O, avem țipar la cină! spuse Bertold vesel. Pot să mă așez lângă tine, frate? Conrad se Înclină, mulțumind pentru cinstea care i se făcea și În
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
aduce excomunicarea... Mai ales că papa Urban nu-l iubea prea mult... Din când În când, Preasfinția sa băga capul pe ușă și Întreba ce se mai aude. Iar noi, camerista, bătrâ nul slujitor și cu mine, care așteptam În odaia ală turată, dădeam Îngrijorați din cap... Așa a trecut parte din noapte. Spre ziuă s-a născut pruncul, un băiețel dolofan și puternic, care a țipat cu putere de cum a văzut lumina lumii. La do rința mamei lui, care a
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Singurătatea Îi era tul burată doar de slujitorul mut cu fața Împietrită, care-i aducea o tavă cu de-ale gurii, o punea pe masă și o lua pe cea din ziua precedentă. Apoi dispărea ca și cum ar fi părăsit o odaie goală. La Început, prizoniera ținuse socoteala timpului, zgâriind linii scurte pe perete cu o pietricică scoasă din crăpătura zidului. Apoi Începu să uite dacă trăsese linia sau nu. În disperarea ei, Își spuse că oricum nu mai avea nici o importanță
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
important, nu un titlu onorific oarecare. Mulți se luptaseră pentru el, când, peste noapte, apăruse Siegebert, noul favorit. Spre surprinderea tuturor, ducele Îi dărui și domeniul din Vogtsburg, și administrarea tuturor minelor de argint. Roșie În obraji ca tapiseria din odaie, Ingrid se Înclină adânc și, cu ochi galeși, Îi mărturisi tânărului duce că e feri cită să-l vadă. Aș fi vrut să vă caut eu, mărite stăpâne, dar nu știam când și unde, deoarece sunt de puțină vreme aici
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
poimâine? Nu e prea târziu? Nu e prea târziu după vânătoarea a doi lupi tineri? Ingrid se Îngălbeni dintr-odată și căzu În genunchi, ca lovită de trăsnet. Conrad Îl chemă pe unul din paznici: — Condu-o pe doamna În odaia ei. Doi oameni să stea de pază la ușă. Nimeni n-are voie să intre la ea sau să-i vorbească până nu mă-ntorc. Ai Înțeles? XV Drumul era Înghețat și caii Înaintau anevoie. Era o seară rece de
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
știu ce sunt. N-a bănuit nimic, credea că sunt slujitorul care aduce mâncarea. Când am fost destul de aproape, l-am lovit. Dumnezeu să mă ierte, mi-am Împovărat sufletul cu Încă un păcat de moarte! Simeon trase cadavrul În odaie, Încuie ușa și aruncă cheia pe fereastra Îngustă a turnului. — Haideți, doamna mea, să mergem. De Îndată ce ajungem jos ne despărțim ca să nu batem la ochi. Mergeți la câțiva pași În urma mea, ca și cum nu m-ați cunoaște. Aveți grijă să nu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
se mai Întâmplă? Bine am făcut că am șters-o. Dacă am noroc, nu m-a văzut nimeni și nici măcar nu se știe c-am fost și eu pe-acolo... Da, s-ar putea să am noroc! Se duse În odaia unde Adelheid stătea ghemuită, cu ochii În gol, și Încuie ușa În urma lui. „O nevastă nebună e mai bună decât nici una, Își spuse...“ Apoi, plin de nerăbdare, se urcă În turn să vadă dacă vine preotul. Într-adevăr, nu dură
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
batjocoritor Îi pierise de pe buze. — O, nu, jur pe numele strămoșilor mei că nu sunt eu făptașul! Prieten ticălos și sperjur, știu de ce țineai cu orice preț să rămân sus pe ziduri! Se Întoarse fulgerător pe călcâie și ieși din odaie, blestemând Îngrozitor: — Am să te ucid, trădător blestemat! Pământul va fi bucuros să scape de tine. Iadul va fi bucuros să te Înghită, pe tine, cel mai mare nelegiuit pe care l-a ars vreodată În flă cările lui... Cei
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Ioanid Romanescu, Val Condurache, Emil Iordache). Mă opresc la una cu Cezar Ivănescu: Era toamna spre iarnă, se apropia miezul nopții, îl conduceam pe DON CAESAR spre Casa "Junimii" de la Pogor, la căsuța noastră pentru oaspeți. Avea o cameră rezervată (odaia nr.2, cu vedere princiară spre parcul cu statui, mierle, iarbă pașoptistă). Instituția noastră muzeală se afla în ample lucrări de restaurare. Cimitirul fusese strămutat creștinește. Un șanț enorm, adânc și umed (fulguia bacovian) ne flanca urcarea pe aleea muzeului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1456_a_2754]
-
ale literaturii române contemporane, cunoscut fiind ca un poet grav, cu o voce puternică. Cum ați parcurs toți acești ani? V-au influențat, în vreun fel, vremurile, perioadele sociale/politice, curentele culturale? De la debutul meu din 1982, cu volumul În odăile fulgerului, au trecut, constat, peste trei decenii, în care, har Domnului, nu am avut timp să mă plictisesc. Am avut parte de toate: bucurii, umilințe, amărăciuni, surprize mai mult sau mai puțin plăcute. Inevitabil, vremurile și-au lăsat sigiliul lor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1456_a_2754]
-
pot întreține singure. În atelierele lor se va putea lucra pentru particulari și institute. Copiii terminând școala primară imediat se apucă de un meșteșug. ... Am ajuns în fața orfelinatului din Miroslava. Aici o clădire cât un munte, cu vreo 30 de odăi de toată frumusețea. La intrare am fost întâmpinat de dra Ella Nicolau, directoare, care m-a condus pretutindeni. În sala de lecții la școala primară am găsit pe dnele Ana Vlădescu și Vasiliu, învățătoarele școlii. Cât de frumos am fost
BUCOVINA ÎN PRESA VREMII /vol I: CERNĂUŢI ÎN PRESA VREMII 1811-2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/460_a_970]
-
noaptea de 17 iulie, Voicov s-a prezentat la orele 2 noaptea în casa lui Ipatiew. Voicov era însoțit de președintele comisiei executive din Ecaterinenburg, Jurowschi, de-a raportat că întreaga familie a țarului fusese deșteptată și dusă într-o odaie subterană. Se spusese țarului că urmează să fie transportat, cu toată familia, în altă regiune mai îndepărtată, spre a li se asigura liniștea. La ora 2 și 45 noaptea țarul s-a apropiat de Jurowschi și la întrebat: „Iată-ne
BUCOVINA ÎN PRESA VREMII /vol I: CERNĂUŢI ÎN PRESA VREMII 1811-2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/460_a_970]
-
întoarse cu mâinile întinse în disperare spre familia sa. În aceeași clipă Jurowschi a tras câteva focuri de revolver asupra țarului. Victimele cădeau una după alta. Numai două fiice ale țarului și o servitoare nu fuseseră atinse. Ele alergau de jur împrejurul odăii în plânsete și strigăte disperate. Ca prin minune gloanțele nu le atingeau. Jurowschi, Voicov și alți câțiva cekiști s-au apropiat de ele și le-au pus revolverul la cap, trăgând cât mai multe focuri. ... Nici o victimă nu se mai
BUCOVINA ÎN PRESA VREMII /vol I: CERNĂUŢI ÎN PRESA VREMII 1811-2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/460_a_970]
-
Coșbuc. Grădina largă aduna câțiva butuci de vie neîngropați și gutui cărora aveam să le văd îndată la geam crâmpeiele de lună. Casa fusese a familiei pictorului Gheorghe Petrașcu și mai în urmă, a nepotului său, filosoful Ion Petrovici. În odaia nu prea încălzită, plină de obiecte, cărora o lungă așteptare le răpise vârsta, de cărți, reviste și fotografii, se intra printr-un paravan lateral în care era instalată bucătăria de vară. ... Mi-a povestit aequo animo cum la înscris ea
BUCOVINA ÎN PRESA VREMII /vol I: CERNĂUŢI ÎN PRESA VREMII 1811-2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/460_a_970]