KorAP: Find »[drukola/base=ofta & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...189 190 191 ...201 >

5,006 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373

după care și le-a înfășurat în jurul taliei mele, strângându-mă în timp ce mă aplecam spre ea. Totul era extrem de încurajator. - Un adulator? întrebă ea calm. - Nu - atunci i s-ar fi alocat zece minute. Ne-am sărutat. - Atât de democratic, oftă ea. - Hei, face parte din jurământul profesorului. Sărutând-o simțeam în continuu gustul de strugurel, ceea ce m-a dus cu gândul la liceu și la toate fetele pe care le-am sărutat când strugurelul aromat era atât de la modă, când

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
gumei de mestecat plutea prin birou acum și mă simțeam cu totul pierdut, până când am realizat că Aimee se trăsese pe spate și mă fixa insistent. Mâna mea îi susținea ceafa. - Tocmai m-am întâlnit cu Alvin, zise ea. Am oftat. Alvin Mendolsohn era coordonatorul ei. Nu-l întâlnisem niciodată. - Și ce-a avut Alvin de spus? A oftat și ea. - „De ce îți irosești vremea cu asta?“ - De ce mă urăște atât de mult îndrumătorul tău? - Am câteva teorii. - N-ai vrea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
se trăsese pe spate și mă fixa insistent. Mâna mea îi susținea ceafa. - Tocmai m-am întâlnit cu Alvin, zise ea. Am oftat. Alvin Mendolsohn era coordonatorul ei. Nu-l întâlnisem niciodată. - Și ce-a avut Alvin de spus? A oftat și ea. - „De ce îți irosești vremea cu asta?“ - De ce mă urăște atât de mult îndrumătorul tău? - Am câteva teorii. - N-ai vrea să mi le împărtășești? Îmi plimbam vârful degetelor în sus și-n josul antebrațului ei. I-am mângâiat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
nou de ea, sărutându-o pe gât și partea din față a brațului - i se făcuse pielea de găină. Chestie de iluminare. Nici nu te mai gândi. Aimee mă evită din nou. - Am avut impresia clară că mă studia. Am oftat și m-am ridicat. - O facem odată sau nu? - O, Doamne... - Pentru că eu, dacă vrei să știi, nu cred că sunt prea tânăr pentru așa ceva. A izbucnit în râs, aruncându-și capul pe spate. - Nu, nu-i vorba de asta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
și i-am pus-o pe prohab. Vezi cât e de amuzant? - N-ar trebui să mă-ncurc cu tine din mai multe motive, zise ea, ridicându-se în capul oaselor. Însă eu nu mi-am schimbat poziția. Continua să ofteze. Uite, întâi de toate, ești căsătorit... - De numai trei luni! am scâncit eu. - Bret... M-am lipit din nou de ea, îngropându-mi fața în gâtul ei. - Bărbații căsătoriți trăiesc mai mult. - Nu există nici un studiu care să susțină superioritatea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
pe care mi le provoca. - Dumnezeule, cu ce te-ai dat? am murmurat. Mirosul ăsta, mă duce înapoi în timp. - Unde? Îi lingeam buzele. - Înapoi, pur și simplu. În trecut. Îmi retrăiesc întreaga adolescență. - Doar cu strugurelul ăsta? - Da, am oftat. La fel ca mandarinele lui Proust. - Vrei să zici madlene. - Da, ca mandarinele alea. - Cum... ai obținut tu postul ăsta? - Picioare frumoase. Eram din nou cu mâna pe abdomenul ei, trăgând ușor de inelul care îi străpungea buricul. N-aș

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
eram cu ea și am încercat s-o liniștesc cu vagi generalități pescuite din talk-show-urile lui Oprah. „E sexul mai important decât copiii sau carierele noastre, Jayne?“ am întrebat-o într-o noapte. „Cred că o ducem destul de bine.“ A oftat în întunericul dormitorului. „Faptul că nu avem parte de sex în momentul ăsta nu înseamnă cu nu sunt al tău“, i-am spus cu multă blândețe (asta a fost prima noapte când am dormit în camera de oaspeți). Și așa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
știți, tulburări anxioase. - Vizavi de ce? - Hm...accidente de avion...teroriști... Am făcut o pauză, după care am adăugat: Băieții aceia dispăruți. Se îndreptă în scaun. - Domnule Ellis, eu mult mai îngrijorată de ciroza ficatului decât accidente de avion pentru dumnevoastră. Oftă și își notă ceva în carnețel, apoi trecu la: „Așa, ceva vise noi? (Asa, cefa fise moi?) - Da, unul a-ntâia, am zis, încercând să-mi ascund lipsa de entuziasm. Dr. Kim citi rândurile tastate în grabă în acea după-masă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
un lac unde scapi într-un hidroavion și pe urmă călătorești la clasa întâi - avion care are numele tatălui dumneavoastră pe el? - Ăsta e inconștientul meu, doamnă Kim. Am dat din umeri. Ar putea fi probleme legitime la mijloc. Am oftat, renunțând să mă mai apăr. - N-ați spus încă soției că iarăși vă drogați, zise ea. - Nu, am oftat din nou, uitându-mă în altă parte. Dar ea știe. Știe. - Și dormiți tot pe canapea? - În camera de oaspeți! Dorm

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
dumneavoastră pe el? - Ăsta e inconștientul meu, doamnă Kim. Am dat din umeri. Ar putea fi probleme legitime la mijloc. Am oftat, renunțând să mă mai apăr. - N-ați spus încă soției că iarăși vă drogați, zise ea. - Nu, am oftat din nou, uitându-mă în altă parte. Dar ea știe. Știe. - Și dormiți tot pe canapea? - În camera de oaspeți! Dorm în porcăria aia de cameră de oaspeți! N-ai cum să dormi și pace pe canapeaua aia afurisită. - Domnule

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
ea știe. Știe. - Și dormiți tot pe canapea? - În camera de oaspeți! Dorm în porcăria aia de cameră de oaspeți! N-ai cum să dormi și pace pe canapeaua aia afurisită. - Domnule Ellis, nu trebuie să strigați. - Ascultați-mă. Am oftat. Mi-a fost foarte greu să-mi găsesc locul în lume, iar toată presiunea asta de a deveni bărbat în casă, sau cum vrei să-i zici, mă dă gata, ca de altfel și faptul că, da, mă droghez din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
astea or fi făcut-o... dar e mult prea mult pentru o... râmă. Făcu altă pauză. Plus că n-am prea avut probleme cu melcii pe-aici. Stăteam acolo, zgâindu-mă la grădinar. - Prea mare pentru o râmă, hm? am oftat eu. Asta chiar îi pune capac. Foarte încurajator. Grădinarul se ridică în picioare, privirea fiindu-i acaparată de brazdă, nedumerit. - Și miroase ciudat... - Poți să mă scapi de ea? am întrebat, întrerupându-l. - E foarte ciudat... mormăi el, ca și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
sfârșitul lui august și începutul lui septembrie. Jayne și Omar mă fixară amândoi. - Ce? Vreau să spun, de ce-a fost zugrăvită peste fostul strat de culoare? am întrebat, dând din umeri. Era o... culoare drăguță. - Casa e nouă, Bret, oftă Jayne. N-a mai existat o altă zugrăveală. - Plus că nu aia era culoarea primului strat, adăugă Omar. - Păi, poate vopseaua s-a oxidat, știi, emailul de dedesubt? Încruntându-se, Omar se plictisi rapid de textele mele și își scoase

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
numele tatălui meu pe piatra de mormânt? - Ce tot vorbești? întrebă ea. - Când m-am întors aseară - stai un pic, sper că nu te-ai supărat pe mine că am plecat aseară prea devreme de la ne-dați-ori-nu-ne-dați...nu-i așa? A oftat. - Ascultă, e întâi noiembrie. Hai să uităm tot ce s-a întâmplat și s-o luăm de la început. Ce zici? De la zero. Un nou început. Mahmureala se risipi. Teama dispăru. Poate era într-adevăr posibil, am gândit. - Îmi place cum

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
băiat de restaurant e asasinat în aceeași manieră ca Mr. Wu și, atacatorul scrie același mesaj ca Patrick Bateman pe dosul notei de plată. Am închis ochii și am încercat să-i deschid doar atunci când l-am auzit pe Kimball oftând. - Noi - de fapt doar eu până acum - am cercetat alt caz mai vechi, încă nesoluționat, cel al Victoriei Bell, o femeie mai în vârstă care locuia pe Outer Circle Drive. Kimball făcu o pauză. A fost decapitată. Numele îmi era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
friguri. Greața începu să se prelingă în mine. - Vă bateți joc de mine. E o glumă, nu? - Nu mai e o simplă ipoteză, domnule Ellis, e tot ce spuse Kimball, ca și cum ar fi avertizat pe cineva. - Aveți vreun indiciu? Kimball oftă iarăși. - Cel mai mare obstacol în investigația noastră e că scena asasinatelor - în pofida planificării formidabile la care s-a dedat asasinul în fiecare dintre cazuri - este, cum să spun - și de data asta dădu din umeri a neputință - imaculată. - Cum

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
casei vecinilor. Am ales o notă verosimilă de detașare, glumind: - Păi, soția a citit mai multe articole din reviste despre cum copiii care cresc fără tată au mai multe șanse să devină delincvenți în adolescență. Și voila. Iată-mă. Am oftat și am mai tras un fum. Un nor imens se așternea peste lună. Era un cer fără stele. Un cor de hohote a fost urmat de alte glume. După care au revenit la discuția despre copii. - Și acum ia metilfenidat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Când începe să se smiorcăie, trebuie să pretinzi că nu știi despre ce vorbește. Ăsta era Mitchell. - Și ce se-ntâmplă? - E atât de iritat, că renunță. - Câte ore ai stat pe Google ca să afli asta, Mitch? - Pare un calvar, oftă Adam. De ce să nu-i dai ce vrea? - Am încercat. Nu merge, prietene. - De ce? întrebă cineva, deși știam cu toții răspunsul. - Pentru că întotdeauna vrea mai mult, răspunse Mark Huntington. - Nebunie curată, aprobă Mitchell, trăgând din țigară. La fel ca ai mei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Dar n-a deschis ușa. Nici măcar n-a răspuns. Nu l-am mai rugat din nou fiindcă n-aș fi suportat o posibilă reacție negativă din partea lui. În plus, Terby era acolo, ba și șoricelul mort, și geamul deschis. Jayne oftă în momentul în care intră în camera lui Sarah, unde Wendy tocmai o culcase. Sub plapuma de nuanța lavandei, Sarah ținea în brațe păpușa aceea îngrozitoare, cu fața scăldată în lacrimi. M-am consolat cu faptul că în cele din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
seama că era Nadine Allen - am privit în jur să mă asigur că apelativul „Bret“ îmi era adresat mie, sperând în mod absurd că nu era așa - dar când mi-a rostit din nou numele pe un ton monoton, am oftat și am continuat să mă apropii. Fără să spun nimic m-am așezat lângă Nadine pe banca îngustă fixată de zidul înalt din granit. Priveam fără interes spre clădirea bibliotecii, ignorând-o pe Nadine, însă o mișcare a ei m-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
verde în lumina lămpii de la nivelul solului. - Și...care-i chestia, Nadine? am întrebat grijuliu. - Chestia? Se trezise mult prea rapid. Tonul deveni sever. Poate că arătam speriat, iar asta o enervase. Vrei să știi „care-i chestia“, Bret? Am oftat și m-am sprijinit de zid. - Nu. Nu neapărat. Nu, Nadine. Nu vreau. - De ce nu? Părea însuflețită de refuzul meu, iar indignarea din vocea ei părea să nu se tragă din beție, ci din teamă. Chestia e, Bret, vreau să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
m-am întors încet spre ea. - Îi cunoștea...pe unii dintre băieții dispăruți? am întrebat. Nadine mă privea fix. Simțeam că dacă zice da, totul s-ar fi năruit în jurul meu. - Nu, zise ea. Nu-l cunoștea pe nici unul. Am oftat. - Nadine... am început anevoie. - Dar le-a trimis e-mail-uri după ce-au dispărut, șopti Nadine. Asta n-am înțeles. Le-a trimis după ce-au dispărut. Mi-a luat mult timp să întreb: - De când știai asta? - Am găsit unul deunăzi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
dat clic să văd dacă „mesajul“ se modificase, dar nu era decât aceeași pagină albă. Am dat să sun la bancă, dar mi-am dat seama că nu va răspunde nimeni pentru că era închis la ora asta și atunci am oftat și am plecat de lângă computer fără să-l sting și tocmai mă îndreptam spre patul care-mi devenise atât de familiar când, dintr-o dată, am auzit niște sunete provenind din camera media. Eram prea obosit ca să-mi mai fie frică

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Donald Kimball părea obosit și atitudinea lui interogativă de sâmbătă se evaporase; acum părea înfrânt. După ce i-am dat drumul înăuntru mă privi făcu un gest spre scaunul în care se lăsă să cadă după ce am încuviințat dând din cap. Oftă și se lăsă pe spate, ochii lui roșii scanând încăperea. Aș fi dorit să spună ceva despre vântul de adineaori - aveam nevoie ca cine vas să-mi confirme asta, ca să râdem împreună - dar nu spuse nimic. Iar când vorbi vocea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
scanând încăperea. Aș fi dorit să spună ceva despre vântul de adineaori - aveam nevoie ca cine vas să-mi confirme asta, ca să râdem împreună - dar nu spuse nimic. Iar când vorbi vocea lui sună sec. - N-am fost niciodată aici, oftă el. La universitate, vreau să zic. E frumos aici. M-am dus și m-am așezat la birou. - Da, e destul de drăguț. - Faptul că predați aici nu vă ia din timpul pentru scris? - Păi nu predau decât o dată pe săptămână

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]