5,217 matches
-
mahala. Mai interesant este numele Venturiano, un nume de apartenență curioasă, un nume exotic. Să fi inventat Caragiale acest nume? Nu, l-a găsit de-a gata, remarcă N. Iorga într-o notă din „Istoria literaturii românești contemporane“: „Venturiano e pronumele unuia din eroii comici ai schițelor publicate în foiletonul Orientul latin.“ (Istoria literaturii românești contemporane, vol. 1, Crearea formei, București, 1934, pag. 115) „Orientul latin“ era un ziar „politic, social și economic“, scos la Brașov, în 1874-1875, de Aaron Densusianu
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
este greu de evitat încercarea de a afla cum au fost înlocuite faptele vechi. Chiar în cazul unor schimbări în limbă situația poate conduce la o astfel de încercare; limba franceză actuală cunoaște în cazul conjugării verbale folosirea obligatorie a pronumelui subiect pentru a marca persoana, fiindcă desinențele, deși păstrate în grafie, nu se mai pronunță. Se pune problema găsirii unei explicații a situației, a ajungerii la nepronunțarea desinențelor și la obligativitatea pronumelor, explicație ce poate fi găsită în adstratul germanic
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
cunoaște în cazul conjugării verbale folosirea obligatorie a pronumelui subiect pentru a marca persoana, fiindcă desinențele, deși păstrate în grafie, nu se mai pronunță. Se pune problema găsirii unei explicații a situației, a ajungerii la nepronunțarea desinențelor și la obligativitatea pronumelor, explicație ce poate fi găsită în adstratul germanic, manifestat deosebit de intens, care caracterizează limba franceză. Se constată în acest sens că, pe de o parte, germana marchează persoana atît prin pronume, cît și prin desinență, în vreme ce neerlandeza (flamanda și olandeza
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
situației, a ajungerii la nepronunțarea desinențelor și la obligativitatea pronumelor, explicație ce poate fi găsită în adstratul germanic, manifestat deosebit de intens, care caracterizează limba franceză. Se constată în acest sens că, pe de o parte, germana marchează persoana atît prin pronume, cît și prin desinență, în vreme ce neerlandeza (flamanda și olandeza) are obligativitatea folosirii pronumelui, dar lipsesc desinențele. Ca atare, modelul germanic al obligativității pronumelui pe lîngă verb s-a extins asupra francezei și, cît desinențele se pronunțau, marcarea persoanei se realiza
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
fi găsită în adstratul germanic, manifestat deosebit de intens, care caracterizează limba franceză. Se constată în acest sens că, pe de o parte, germana marchează persoana atît prin pronume, cît și prin desinență, în vreme ce neerlandeza (flamanda și olandeza) are obligativitatea folosirii pronumelui, dar lipsesc desinențele. Ca atare, modelul germanic al obligativității pronumelui pe lîngă verb s-a extins asupra francezei și, cît desinențele se pronunțau, marcarea persoanei se realiza pleonastic, pentru ca, apoi, să rămînă suficientă numai cea pronominală. Din nou se poate
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
limba franceză. Se constată în acest sens că, pe de o parte, germana marchează persoana atît prin pronume, cît și prin desinență, în vreme ce neerlandeza (flamanda și olandeza) are obligativitatea folosirii pronumelui, dar lipsesc desinențele. Ca atare, modelul germanic al obligativității pronumelui pe lîngă verb s-a extins asupra francezei și, cît desinențele se pronunțau, marcarea persoanei se realiza pleonastic, pentru ca, apoi, să rămînă suficientă numai cea pronominală. Din nou se poate constata imposibilitatea de a se evita o perspectivă a trecerii
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
în cazul verbului, acest fenomen ilustrîndu-se prin faptul că pronunția franceză a renunțat de cele mai multe ori la marcarea diferențierilor personale prin desinențe, iar engleza a pierdut aproape în întregime asemenea desinențe (excepție făcînd persoana a treia singular). În această situație, pronumele personal, a cărui exprimare devine obligatorie, preia sarcina marcării persoanei într-o formă analitică. Meillet vede în aceasta, performanța englezei de a fi atins un stadiu de superioritate înaintea altor limbi europene 216. Acest lingvist observă, pe de altă parte
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
merge Emile Benveniste 237, care extinde sfera cuvintelor pragmatice, pe care le plasează în cercetarea ce privește relația omului cu limba sa. Un loc special îl ocupă în analiza lui B e n v e n i s t e pronumele personale, constatîndu-se că, spre deosebire de substantive, pronumele eu orientează identificarea denotatului său numai prin raportare la activitatea de vorbire, la realizarea actelor vorbirii. Contextul de comunicare în func-ție de care se realizează indicarea denotatului (= realității la care se referă) pronumelui eu
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
sfera cuvintelor pragmatice, pe care le plasează în cercetarea ce privește relația omului cu limba sa. Un loc special îl ocupă în analiza lui B e n v e n i s t e pronumele personale, constatîndu-se că, spre deosebire de substantive, pronumele eu orientează identificarea denotatului său numai prin raportare la activitatea de vorbire, la realizarea actelor vorbirii. Contextul de comunicare în func-ție de care se realizează indicarea denotatului (= realității la care se referă) pronumelui eu este numit de lingvistul francez instanță
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
e pronumele personale, constatîndu-se că, spre deosebire de substantive, pronumele eu orientează identificarea denotatului său numai prin raportare la activitatea de vorbire, la realizarea actelor vorbirii. Contextul de comunicare în func-ție de care se realizează indicarea denotatului (= realității la care se referă) pronumelui eu este numit de lingvistul francez instanță de discurs. De aceea, pronumele de persoana întîi nu are un conținut la nivelul limbii, acesta fiind atribuit numai de instanța de discurs în vorbire. Așa-dar, la fel ca variabilele individuale din
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
său numai prin raportare la activitatea de vorbire, la realizarea actelor vorbirii. Contextul de comunicare în func-ție de care se realizează indicarea denotatului (= realității la care se referă) pronumelui eu este numit de lingvistul francez instanță de discurs. De aceea, pronumele de persoana întîi nu are un conținut la nivelul limbii, acesta fiind atribuit numai de instanța de discurs în vorbire. Așa-dar, la fel ca variabilele individuale din logică, pronumele ia valori din mulțimea infinită a constantelor individuale (care în
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
este numit de lingvistul francez instanță de discurs. De aceea, pronumele de persoana întîi nu are un conținut la nivelul limbii, acesta fiind atribuit numai de instanța de discurs în vorbire. Așa-dar, la fel ca variabilele individuale din logică, pronumele ia valori din mulțimea infinită a constantelor individuale (care în acest caz sînt vorbitorii) în cadrul actelor de vorbire. Din clasa participanților la actul vorbirii (eu tu el), Benve-niste arată că numai pronumele eu și tu sînt în relație cu instanța
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
dar, la fel ca variabilele individuale din logică, pronumele ia valori din mulțimea infinită a constantelor individuale (care în acest caz sînt vorbitorii) în cadrul actelor de vorbire. Din clasa participanților la actul vorbirii (eu tu el), Benve-niste arată că numai pronumele eu și tu sînt în relație cu instanța de discurs, cel de persoana a treia determinîndu-se în funcție de contextul lingvistic 238. Problema "naturii" pronumelui a fost avută în vedere și de Louis H j e l m s l e v239
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
în cadrul actelor de vorbire. Din clasa participanților la actul vorbirii (eu tu el), Benve-niste arată că numai pronumele eu și tu sînt în relație cu instanța de discurs, cel de persoana a treia determinîndu-se în funcție de contextul lingvistic 238. Problema "naturii" pronumelui a fost avută în vedere și de Louis H j e l m s l e v239, care constată la Jan van Ginneken repartizarea acestei părți de vorbire într-o clasă specială a "adeziunii indicative", deosebită de clasa "adeziunii semnificative
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
fost avută în vedere și de Louis H j e l m s l e v239, care constată la Jan van Ginneken repartizarea acestei părți de vorbire într-o clasă specială a "adeziunii indicative", deosebită de clasa "adeziunii semnificative", deoarece pronumele nu este asociat cu o reprezentare intuitivă, ci cu o reprezentare posibilă, în care sînt reduse detaliile. Ca atare, adeziunea la realitate încetează să se manifeste direct în cazul pronumelui, rămînînd la nivel indicativ prin intermediul parametrilor comunicării, cea semnificativă (orientată
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
specială a "adeziunii indicative", deosebită de clasa "adeziunii semnificative", deoarece pronumele nu este asociat cu o reprezentare intuitivă, ci cu o reprezentare posibilă, în care sînt reduse detaliile. Ca atare, adeziunea la realitate încetează să se manifeste direct în cazul pronumelui, rămînînd la nivel indicativ prin intermediul parametrilor comunicării, cea semnificativă (orientată stabil spre un anumit tip de realități) fiind specifică altor clase morfologice. Potrivit lui Emile Benveniste, limbajul (= limba în accepțiune saussureană) conferă discursului (= vorbirea din concepția lui Saussure) calitatea de instrument
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
realități) fiind specifică altor clase morfologice. Potrivit lui Emile Benveniste, limbajul (= limba în accepțiune saussureană) conferă discursului (= vorbirea din concepția lui Saussure) calitatea de instrument al comunicării prin constrîngerea individului vorbitor de a se institui în subiect vorbitor, obligîndu-l să folosească pronumele de persoana întîi și, astfel, forma "vidă" a pronumelui primește un conținut ce este însăși persoana vorbitoare. Acest fenomen de constituire a unei persoane ca subiect este denumit de lingvistul francez subiectivitate, ca relație nemijlocită cu actul vorbirii. Subiectivitatea fiind
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
limbajul (= limba în accepțiune saussureană) conferă discursului (= vorbirea din concepția lui Saussure) calitatea de instrument al comunicării prin constrîngerea individului vorbitor de a se institui în subiect vorbitor, obligîndu-l să folosească pronumele de persoana întîi și, astfel, forma "vidă" a pronumelui primește un conținut ce este însăși persoana vorbitoare. Acest fenomen de constituire a unei persoane ca subiect este denumit de lingvistul francez subiectivitate, ca relație nemijlocită cu actul vorbirii. Subiectivitatea fiind o trăsătură inerentă a discursului și a vorbitorului devine
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
și, ca atare, intersubiectivitatea este condiția care permite comunicarea cu ajutorul limbii. În ultimă instanță, se constată că analizele lui Benve-niste privesc vorbitorul prin relațiile cu limba și cu interlocutorul. De fapt, pe lîngă asumarea persoanei întîi și conferirea unui conținut pronumelui eu, vorbitorul realizează mult mai mult: el este în măsură să uzeze nu numai de funcția comunicativă a limbii, ci și de celelalte funcții, în primul rînd de funcțiile metalingvistică și expresivă, ambele orientate spre desăvîrșirea comunicării și avînd ca
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
realizează și unele adverbe (precum aici, acolo, acum, atunci) și multe alte elemente lexicale. La nivel gramatical, vorbitorul își ipostaziază prezența îndeosebi prin modurile și prin timpurile verbale, care îi reflectă atitudinea față de acțiune. De altfel, E. Benveniste include analiza pronumelui per-sonal într-o problematică amplă ce vizează "omul și limba", în care sînt avute în vedere mai multe aspecte lexicale și morfologice care indică faptul că limba conține elemente specializate care să-i permită vorbitorului raportarea la sine. Cînd vorbește
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
SN 2 sînt identice dacă sînt coreferente, adică dacă au aceeași referință (Petru spală pe Petru), și atunci se produce o transformare reflexivă (Petru se spală). Transformarea reflexivă este o regulă universală, dar faptul că ea se face printr-un pronume reflexiv (ca în română și în celelalte limbi romanice) sau prin forma medie a verbului (cum se face parțial în greacă) aparține unor limbi individuale și relevă o competență particulară. Se poate constata în aceste opinii o însumare în spațiul
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
a verbului (cum se face parțial în greacă) aparține unor limbi individuale și relevă o competență particulară. Se poate constata în aceste opinii o însumare în spațiul conceptului de "competență", pe de o parte, a unor trăsături ale limbilor (folosirea pronumelui reflexiv sau a diatezei medii pentru a realiza reflexivizarea) și, pe de altă parte, cunoașterea limbii de către vorbitor, adică știința lingvistică. De altfel, Noam Chomsky se exprimă astfel: "cunoașterea limbii este adesea caracterizată ca o capacitate practică de a vorbi
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
limbii literare, în primul rînd prin selecție. Deseori însă limba merge după tradiție, iar nu după reflecție, încît, deși pleonasmul este considerat o greșeală de limbă, el este totuși prezent în orice limbă (româna cunoaște, de exemplu, folosirea pleonastică a pronumelui personal în dativ și în acuzativ sau în cazul elementelor de relație). În mod firesc, tradiția se manifestă atît la nivelul limbii populare, cît și la cel al limbii literare, în ambele cazuri aceasta fiind o manifestare a determinismului social
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
mai aptă de înnoire este cea a substantivului, urmează apoi, în ordine, cea a adjectivului, a verbului, a adverbului și, în mai mică măsură, cea a elementelor de relație și a interjecției. Sînt rezistente la schimbări clasa articolului, numeralului și pronumelui. De aici se poate conchide că elementele lexicale legate de desemnarea realităților, urmînd mobilitatea cunoașterii, suferă cele mai intense prefaceri, în vreme ce elementele destinate exclusiv realizării funcționării propriu-zise a limbii (ele fiind cu un grad de abstractizare mai ridicat) sînt foarte
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
de lingvistică generală, Editura Teora, Universitas, București, 2000, vol. I, p. 238-244, vol. II, p. 66-74. Vezi și Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Editura All, București, 1997, p. 224 ș.u. 238 De altfel, unele limbi, precum latina, au pronume personale numai pentru persoana întîi și a doua (persoanele propriu-zise). 239 Vezi studiul La nature du pronom, în Louis Hjelmslev, Essais linguis-tiques, p. 201-207. 240 Ladislav Zgusta, Manual af Lexicography, Praha, 1971, p. 36-37. 241 Eugen Coșeriu, Introducere în lingvistică
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]