5,680 matches
-
al lucrării noastre faptul că acesta este un curent literar destul de eterogen, cu prelungiri până în epoca postmodernismului, ai carui reprezentanți au exploatat, într-o manieră personală, toate resursele liricului, de la râsul grotesc, la sensibilitatea pură, de la ironic la tragic, de la retorica angajată, la inefabilul sublim al cuvântului liber. Prin urmare, avem de-a face cu un colaj de stiluri scriitoricești, care se nasc din tot atâtea trăiri ale autorilor care aparțin acestui curent, în nesfârșitul lor drum al căutării de sine
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
mintea și spiritul drept două forme paralele de trăire, Ileana Mălăncioiu nu îi acordă uneia, mai multă importanță, în defavoarea alteia. Punerea rațiunii, înaintea sensibilității, dar și a sensibilității, în fața rațiunii, face din opera acesteia un amestec interesant, între promovarea unei retorici a masculinului îmbinată cu una a femininului. Acordând atenție profundă ideii promovate, pentru a nu-și regreta, ulterior, cuvinte spuse sau nespuse, "spre deosebire de majoritatea colegilor de generație, Ileana Mălăncioiu s-a individualizat inclusiv prin refuzul oricăror compromisuri de lansare. În timp ce
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de statui antice"241: "Un întreg popor/ Nenăscut încă/ Dar condamnat la naștere,/ Foetus lângă foetus,/ Un întreg popor/ Care n-aude, nu vede, nu înțelege,/ Dar înaintează/ Prin trupuri zvârcolite de femei,/ Prin sânge de mame/ Neîntrebate". (Cruciada copiilor) Retorica acestui poem este diferită de tot ce scrisese poeta până atunci, de altfel, în poemele de acest tip, subversive, deconstructivismul găsindu-și materializarea pregnantă, atât la nivelul semnificantului, cât și al semnificatului. Nu mai există exuberanță, nici entuziasm, iar ritmul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
cu orice preț a-și face auzită durerea, Ana Blandiana utilizează, în mod repetat, interogația retorică, urmată de afirmații concluzive de tipul : Eu cred că suntem un popor vegetal, celebră sintagmă, utilizată, ulterior, în multe caracterizări cu nuanță etnică. Pentru ca retorica să fie desăvârșită, autoarea alege, în aceste patru texte interzise publicate în volumul Amfiteatru, asonanța 258 cu vocală anterioară închisă i: "Noi, plantele,/ Nu suntem ferite/ Nici de boală,/ Nici de nebunie/ Nici de foame,/ Nici de frică/ (N-ați
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
înalt contribuie la crearea imaginii cosmopolite și proteice, totodată, din textele interzise blandiene. Am încercat, pe parcursul acestui capitol, să trasăm, prin exemple, într-o perspectivă foarte generală, câteva coordonate principale ale specificității textelor interzise ale Anei Blandiana. Așa cum am văzut, retorica acestor tipuri de texte este diferită de tot ce scrisese poeta până atunci. Nu mai este exuberanța și entuziasmul, de la început, dar nici, întocmai, tăcerea, din final, ritmul fiind, acum, rapid, tonul grav, acuzator. Versurile par a fi niște dictoane
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
etape: moartea ca apocalipsă, care distruge totul, inclusiv timpul, copilăria, dragostea, jocul (deconstrucția) și moartea ca o consolare sau ca recuperare, nu obișnuită, ci tainică (reconstrucția). Un element specific studiului nostru îl considerăm a fi și capitolul de analiză a retoricii poeziei interzise din perioada comunistă. Pornind de la cuvintele autoarei însăși, care preciza că: "În toate țările din Est, metafora a fost folosită ca o bombă [subl. n. A.I.P.], care făcea explozie la mijlocul drumului dintre scriitor și cititor, atunci când adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
atare și încercând să facă să triumfe sufletescul pur, fie acesta de ordinul senzualității. Efectul, paradoxal, al acestei atitudini este că poezia sinceră a biografiei sentimentale a tinerilor scriitori, din anii '60 a impus, în fond, pentru o vreme, o retorică a afectării și un număr de motive etico-sociale generale care astăzi se văd cu ochiul liber". 67Luiza Bratu, op. cit., p. 52. 68Marco Cugno, art. cit., p. 141. 69Ibidem, p. 141. 70Ibidem, p. 141. 71Luiza Bratu, op. cit., p. 53. 72Julia Kristeva
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Literatura română contemporană, p. 622. 91Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, p. 272 92Luiza Bratu, op. cit., p. 64. 93***, Literatura română contemporană, p. 622. 94Luiza Bratu, op. cit., p. 70. 95Ibidem, p. 70. 96"Soluție necesară a unei sensibilități amenințate de autocontemplare, retorica intimă a poetei se constituie ca suport tensional al discursului, desfășurat în spațiul ipotetic al unei aventuri nu lipsite de riscuri". ***, Literatura română contemporană, p. 623. 97"care amintește de ataraxia mioritică a ultimelor cicluri blagiene". ***, Literatura română contemporană, p.
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
altul. Sigur, mai murmur, mai cîrtesc, mai ridică, nu prea tare. glasul. Dar, urmărindu-i, nici nu te mai miri că lui se întîmplă ce li se întîmplă, că, netam-nesam, niște străini pot să dea buzna în treburile lor interne. Retorica capului de familie că e stăpîn la el acasă, nu se teme de eventualități nedorite se dovedește, la prima încercare severă, un discurs fals, găunos, înțesat de complexe Cu ce seamănă asta?... Aluziile la realități pe care le-am suportat
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
atunci, Barthes (47 de ani) și tînărul Genette, În vîrstă de 33 de ani. Aici se opresc Însă explicațiile ideologice oferite de bulgar. Todorov nu consideră necesar să explice de ce Barthes, inovator al studiilor literare franceze tocmai prin apelul la retorica literară, dezvoltat ulterior În semiotică și Îndatorat structuralismului straussian (pe care Todorov Îl ignora În epocă) era unul dintre militanții marxiști marcanți. Or, se pare că și studiul tehnic a literaturii, subîntins de o idee a literaturii ca producție - știm
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
articol dintr-un ziar vechi de zeci de ani. Doar autoritatea canonului poate anula diferența negativă de timp Între un prezent mereu interesant și trecutul, mort. Dar canonul este deja un obiect al istoriei literare. Credeți că exagerez și că retorica mea e gratuită. GÎndiți-vă Însă că ultima schimbare de canon În literatura română a fost propusă de generația 80 tocmai pentru că imediat după sfîrșitul totalitarismului s-a Întîmplat pentru ultima oară ca unui canon deja impus să i se poată
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
spaniol, plin de spectacol baroc și Înaintea romanelor englezești orale, alături de culturi folclorice eliminate rînd pe rînd, literatura franceză s-a realizat În scrisori și În piese de teatru unde rolul esențial Îl avea, Întodeauna, limbajul cenzurat pînă la stadiul retoricii rebarbative a unor personaje, altminteri, fantoșe. După ce enunță cele patru Înlocuiri prin care o poetică, a ordinii, a suprafeței, este Înlocuită cu o alta, a profunzimii (reprezentarea cu expresia, de filieră foucaldiană), capitolele cărții urmăresc termenii contradicțiilor literaturii ca ipostaze
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
literatură, paradigmele modern versus postmodern, cu umor, cu inteligență și cu ceva mai puțină rigoare igienică decît s-a Întîmplat mai tîrziu la noi (unde, pentru ca postmodernismul să prindă, promovarea lui s-a făcut prin apel printre altele la o retorică didactică). E drept, exemplele erau luate aproape numai din noua literatura americană. John Barth Încearcă totuși, prin replicile date unor anumiți critici americani care se dovedeau incapabili de distincția modernism-postmodernism, să demonstreze că literatura postmodernă nu are cum să reprezinte
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
deja și pe piața românească, de calitate chiar (mă gîndesc, pînă la un punct, la Ion Manolescu). Cred, Însă, că efectele crizei economice a reprezentării sînt În general exagerate și că, În mod periculos, descrierii acesteia i se asociază o retorică ultimativă greu de strunit, Într-un discurs insațiabil, gata să Înfulece dintr-o Înghițitură hiperbolică toate manifestările umane reperabile Împrejur (Între care viața privată, arta, relațiile interindividuale, ca să nu mai vorbim de diferențe categoriale cognitive, ca real versus virtual, etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
acest atribut să conote axiologic) care are toate motivele să suscite dezbateri și să provoace contestații pornind de la reacționarismul ei, În sensul deja definit. Critica stilului, făcută de pildă de Ciprian șiulea În Retori, simulacre, imposturi, vine să sancționeze exact retorica imprecației și estetica sublimului care o caracterizează. Problema apare Însă În momentul În care antimodernii, numiți de Julien Gracq, excepționalul autor al Țărmului Sirtelor, „reacționari de șarm” (explicitează Compagnon: „reacțiunea plus șarmul, adică traversarea reacțiunii, reacțiunea contra reacțiunii, sau ironia
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
face cel mai greu adaptabilă serpentinelor istoriei, pentru că, obiectiv vorbind, literatura n-are obiect. Antoine Compagnon Încearcă, vom vedea cu ce preț, s-o salveze. Pentru publicul intelectual (În sens larg) În primul rînd. Scrie, așadar, foarte limpede, Întrebuințează o retorică empatic-didactică, e redundant cu intenție. Demonul teoriei reprezintă astfel o introducere În ceea ce s-ar putea numi o istorie o teoriei literare. Tocmai de aceea autorul se ferește să facă teorie, mărginindu-se la a arbitra meciuri În care n-
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
aproape fiecare dintre cele șapte capitole, un erou al timpului său care, odată proiectu-i Înțeles, devine eponimul unei episteme critice. Credința lui Compagnon este că ideile teoretice discreditate la un moment dat prin mijloace mai mult sau mai puțin retorice, retorică ce aparține pînă la urmă unui proiect ideologic, o dată reîntoarse, nu mai sînt aceleași, revin Îmbogățite cu experiența unui eșec maturizant, capabile de noi nuanțări. Pentru că numai astfel ideile capătă viață, investite cu istoricitate. De aceea criticul mărturisește că intenția
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
și dezimplicarea etică a autorului a constituit Întotdeauna cheia unor mari capodopere, dacă ar fi să ne gîndim numai la Madame Bovary. În al doilea rînd, Michel Houellebecq este un franc-tireur. Recalcitranța sa nu este Întotdeauna autentică, dar opțiunea pentru retorica ei nu se poate să nu se fi făcut În absolută cunoștință de cauză. Așa se călește mitul. De la lansare Încoace, romancierul francez n-a Încetat să producă scandaluri, literare și nu numai. În 1995, de exmplu, ia ființă revista
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
s-ar spune o ierarhie axiologică. În cel mai bun caz, noi, comentatorii de literatură, vom ajunge să fim folosiți de presă pe post de "specialiști americani", interșanjabili și, la o adică, putînd fi oricînd Înlocuiti cu un redactor grăbit: retorica argumentului de autoritate a Înlocuit demult argumentul Însusi. În fine, ce voiam să spun, de fapt: că nu opinia critică promovează o carte, ci o strategie marketing. Cum altfel să explic cvasi-anonimatul de care nu se bucură deloc, În România
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ale cititorului. Asta pentru că pe scriitor Îl interesează sau cel puțin reușește să convingă de acest lucru mesajul. Mesajul, pentru a trece, trebuie să fie exprimat clar și concis, iar pentru a prinde cît mai bine trebuie trecut printr-o retorică al cărei pathos să cadreze cu sensibilitatea epocii. Aici, Houellebecq Împrumuta consistent din metoda autentificatoare a confesiunilor, În chip de demn urmaș al lui Rousseau. Romanul este scris la persoana I spre deosebire de Particulele elementare, dar la fel ca În Extinderea
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Pierre Jourde le consideră nule, de pildă, În La Littérature sans estomac, dar ratează miza literaturii lui. Odată cu Beigbeder, proza literară a primit două lovituri aplicate de același pumn În același loc: În primul rînd, a devenit o anexă a retoricii publicitare - mai degrabă decît să și-o fi anexat; În al doilea, o "prezentare a imprezentabilului", Într-un alt sens decît cel dat de Lyotard: se afișează ca literatură, Într-un gest iconoclast, ceea ce ar trebui să fie antagonic literaturii
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
demult, că lumea merită să fie reprezentată de Balzac, azi omul crede că lumea Îl merită pe Beigbeder. Tocmai aici e miza. Creative În publicitar, scriitorul și-a dat seama că cititorul contemporan este sensibil la un anume tip de retorică, violent autopromoțională, patetică. El instituie astfel o literatură de consum cu două niveluri: primul, al narațiunii secundar -, al doilea, al retoricii. Povestea poate interesa cititorul naiv, retorica, Însă, Îl va subjuga. În culisele acestui spectacol nu se află nimic Însă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
miza. Creative În publicitar, scriitorul și-a dat seama că cititorul contemporan este sensibil la un anume tip de retorică, violent autopromoțională, patetică. El instituie astfel o literatură de consum cu două niveluri: primul, al narațiunii secundar -, al doilea, al retoricii. Povestea poate interesa cititorul naiv, retorica, Însă, Îl va subjuga. În culisele acestui spectacol nu se află nimic Însă, afară doar de "sinceritate", o convenție narativă dar mai ales enunțiativă pe care Beigbeder o joacă pînă la capăt: cititorul atent
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
a dat seama că cititorul contemporan este sensibil la un anume tip de retorică, violent autopromoțională, patetică. El instituie astfel o literatură de consum cu două niveluri: primul, al narațiunii secundar -, al doilea, al retoricii. Povestea poate interesa cititorul naiv, retorica, Însă, Îl va subjuga. În culisele acestui spectacol nu se află nimic Însă, afară doar de "sinceritate", o convenție narativă dar mai ales enunțiativă pe care Beigbeder o joacă pînă la capăt: cititorul atent va ști să citească indiferența (cinismul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
legate prin articulații cărora nu trebuie să le cauți o logică, mereu prea scurte pentru a activa funcția de identificare a cititorului, mereu denunțate ca ficțiune. Lumea de hârtie este astfel deconstruită și, În ea, este arătată cu degetul falsa retorică a Începutului și a sfârșitului, categoriile spațio-temporale care dau sens realismului oricărei ficțiuni. Or, literatura este o reprezentare adevărată În măsura În care rămâne mereu deschisă, gata să primească Încă puțin din infinita cantitate de reprezentare pe care 6 miliarde de oameni o
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]