KorAP: Find »[drukola/base=scriitoare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...189 190 191 ...201 >

5,017 matches

Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693

nu are sens În sine - ar fi fost prea puțin -, ea doar atrage atenția asupra importanței chestiunii identității și a literaturii ca practică modernă de constituire a subiectului (dar, În vreme ce Foucault evocă literatura, Anne Garréta face literatură.). Întrebarea pusă de scriitoare este aceeași carer traversează atît cursul lui Foucault sau ultimele două volume din Istoria sexualității - care au puțin de-a face cu erosul, cît cu marca identitară a sexualității În practicile individuale și sociale, cu o condiție ontologică, aceea relegată

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
este omul, omul normal? Sigur că Întrebarea a fost deja pusă de marea literatură a secolului XX pornind de la polul opus, anormalul. știe că nici un răspuns invers, venit dinspre normalitate (vezi Nepotul lui Rameau a lui Diderot), nu e satisfăcător. Scriitoarea știe că, astfel pusă, de la unul dintre cele două capete considerate pe rînd ca adevăr, Întrebării nu i se poate oferi un răspuns În același cod: „normalul” răsapunde rațional, tangențial la literatrură, „anormalul” mîzgălește ceea ce poate fi recuperat la limită

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
Întreb ce voia să spună exact. Poate că totuși mă așeza În rect. Mie mi-era totuna, vă dați seama. Dar oare dragostea adevărată, o fi ea În rect? Iată ce nu-mi dă pace. Samuel Beckett, Molloy Celebră astăzi, scriitoarea născută În 1969 căreia Îi place să scrie În baruri a debutat la o editură minoră, Florent Massot, În 1995, cu romanul pe care-l țineți astăzi, circumspect, În mîini. Catalogată de unii drept fantezie punk, cartea a stat la

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
1970, Monique Wittig sau Tony Duvert. Față de literatura ultimilor, Însă, cea din Baise-moi nu ține atît să transgreseze limitele limbajului sau să depășească nietzschean literatura: narațiunea curge clasic, frazele scurte sînt expresia unei convingeri - și convenții - naturaliste, care ambele ajută scriitoarea să culeagă laurii unui succes imediat și sigur. Roman-hit, Baise-moi e făcut parcă pentru topurile din zilele noastre: ceea ce contează este să fii măcar o dată pe locul I. Ceea ce, prin tiraj, vînzări și reacții, a reușit. Totul devine foarte simplu

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
I. Ceea ce, prin tiraj, vînzări și reacții, a reușit. Totul devine foarte simplu dacă citești Virginie Despentes după Michel Houellebecq (sau, conform titulaturilor În vigoare, o trasheriță după un nou profet). Înțelegi În primul rînd că alter ego-ul ficțional al scriitoarei se află În cabina unui local de noapte pentru a-l aștepta pe alter ego-ul ficțional al celui de-al doilea. Înțelegi, apoi, după un scurt efort de generalizare, că, În comparație cu literatura profetică a lui Houellebecq sau, dar cu vreo

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
care exaltă trauma ca singură experiență individuală - mai rar colectivă - marcantă. Interesant este că maniera aceasta atît de americană de a face literatură, dacă ne gîndim doar la generația beat din care descinde trash-ul, a fost preluată În Franța de scriitoare. Limbajul crud, cinismul, experiențele liminare, drogurile, violența, prostituția, muzica disco (preferată la apariție, spun studiile culturale, de homosexuali) și muzica house - tot ceea ce structurează atît de fluid viața eroilor din Trainspotting - sînt datele unui mediu social vînat, În Franța, de

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
dublul său l-ar obliga să se oprească, să-și frângă aripile, să cadă, să moară cu un ultim horcăit. Viteza aceasta care-și face cinic cu ochiul sub privirea impasibilă a morții de după umăr definește stilul Lydiei Salvayre, o scriitoare prea inteligentă pentru a fi banală și prea energică pentru a-și da seama din mers dacă toate victimele călcate de ea trebuia ucise. În cele din urmă se poate vorbi de tematizarea obstinată a violenței transpusă la nivel scriptural

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
constantă și dureroasă nu de puține ori iubire a Ei pentru bărbați. De data aceasta femeia are curajul să vorbească despre sine prin intermediul Lor, al bărbaților, așa cum aproape Întotdeauna a făcut-o, cu sadism sistematic sau cu mazochism vindicativ, El... Scriitoarea franceză, la nouă ani de la debut și În urma unei “tetralogii” , patru “dicționare” - romane ale căror capitole au drept majuscule ale titlurilor toate literele alfabetului, de la Abri la Zygote (“pentru că voiam să vorbesc despre fecundație, despre germen, despre reînceputul etern al

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
vers quel ailleurs? Pourquoi? Ce voyage a-t-il seulement un sens, un but? Etes-vous vraiment né de la mer et désireux d’y naviguer toujours?” Pateticul pîndește mereu, mai cu seamă cînd vocea este una singură (romanele la persoana I sînt slăbiciunea scriitoarelor franceze), dar trebuie spus că autoarea reușește cel mai adesea să-l ocolească. În primul rînd datorită proiectului ficțional, inedit: scrierea unui roman despre bărbații vieții ei. Adaug, aici, că bărbații vieții ei sînt foarte (horribile dictu) drăguți, niște copii

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
pe criteriul vîrstei („generaționistă”, cea mai răspîndită acum În România), ci pe acela al sexului. Pot spune că autoarea a scris de fapt o carte dublă, pe care cititoarele o vor citi cu certitudine altfel decît cititorii. Ca mai toate scriitoarele, Camille Laurens scrie ca substitut al seducției. Naratoarea omonimă se Îndrăgostește la prima vedere de un bărbat, psihanalist, și devine pacienta lui, decisă să-l cucerească nu rămînÎnd În umbră, ci despuindu-se În flashuri crude autoproiectate cu Îndrăzneală. Cartea

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
În cazul literaturii feminine. De aceea, trebuie reținute cîteva calități ale unui realism feminin sui-generis. În primul rînd, exuberanța unui discurs emancipat de moștenirea imensă a tradiției, susceptibil de a naște Însă una nouă. Scriitorii sînt mult mai prezumțioși decît scriitoarele. Primii sînt ființe istorice În mai mare măsură decît ultimele. Pentru ei, a scrie literatură este un act Încărcat de o sacralitate ezoterică și de exigențele ce decurg de aici. Ei fac parte din școli, au o viziune holistă a

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
nu tot ceea ce este scris să fie la fel de important indiferent de sexul numelui semnat. Astfel, scrisul feminin trebuie să producă de două ori mai mult zgomot decît cel masculin, pentru ca speranța unei receptări asemănătoare să nu fie zadarnică. În cazul scriitoarelor, tradiția devine o chestiune secundară, pentru că aparține celorlalți, este un obiect străin, construit de-a lungul unei Istorii pe care ele În nici un caz nu și-o poate revendica. De-aceea, mai puțin atente la limbaj ca normă, scriitoarele franceze

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
cazul scriitoarelor, tradiția devine o chestiune secundară, pentru că aparține celorlalți, este un obiect străin, construit de-a lungul unei Istorii pe care ele În nici un caz nu și-o poate revendica. De-aceea, mai puțin atente la limbaj ca normă, scriitoarele franceze sînt preocupate, În ton cu epoca, de limbaj ca expresie a unei energii vitale destituite de metafizică. Miza cade pe o autenticitate imediată a trăirii și a experienței trupului. Scriitoarele au intuiția că numai vorbele lui pot fi suficient

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
De-aceea, mai puțin atente la limbaj ca normă, scriitoarele franceze sînt preocupate, În ton cu epoca, de limbaj ca expresie a unei energii vitale destituite de metafizică. Miza cade pe o autenticitate imediată a trăirii și a experienței trupului. Scriitoarele au intuiția că numai vorbele lui pot fi suficient de ritoase pentru a atrage atenția și pentru a transmite un alt adevăr omenesc - mai omenesc - decît cel cu care literatura ne Învățase pînă acum. De aceea, cred, tipologia reprezentării corpului

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
reprezintă decît măștile pe care scriitorul, potrivindu-și-le perfect pe figură, le folosește ca arme În lupta cu morfeicul limbaj. Pugnacitatea unei anume literaturi feminine, de exemplu, nu rezultă decît din manifestarea imediată și evidentă a autorului În text. Scriitoare ca Lydie Salvayre sau Camille Laurens, chiar Amélie Nothomb, nu pot fi agentele unui detașat killing me softly. Dacă intenția lor este să producă o literatură sangvinară, atunci transpunerea acesteia În scris apare evidentă, printr-o investiție de energie din

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
din care nici o picătură nu poate fi ascunsă de ochii cititorului. Devine așadar limpede cum se face că literatura feminină răspunde atît de bine imperativelor autenticiste ale receptării contemporane a literaturii. La fel de clar putem Înțelege cum, În aparență paradoxal, o scriitoare trash ca Virginie Despentes ajunge, la „maturitate”, să adore monotonul roman Le Bébé al Mariei Darrieussecq, scrisă după ce autoarea Truismes-lor devenise mamă. Ar trebui așadar să ne așteptăm ca scriitoarea, mult mai neîndemînatică În disimulări decît scriitorul, să caute alte

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
literaturii. La fel de clar putem Înțelege cum, În aparență paradoxal, o scriitoare trash ca Virginie Despentes ajunge, la „maturitate”, să adore monotonul roman Le Bébé al Mariei Darrieussecq, scrisă după ce autoarea Truismes-lor devenise mamă. Ar trebui așadar să ne așteptăm ca scriitoarea, mult mai neîndemînatică În disimulări decît scriitorul, să caute alte mijloace de ficționalizare compensatoare. Cel găsit este, cred, „invenția”. Atunci cînd naratorul este homodiegetic, sinonimul acesteia este autoficțiunea. Neputînd „păcăli” cititorul, scriitoarea recurge la „reducerea la absurd”. Femeia care se

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
mamă. Ar trebui așadar să ne așteptăm ca scriitoarea, mult mai neîndemînatică În disimulări decît scriitorul, să caute alte mijloace de ficționalizare compensatoare. Cel găsit este, cred, „invenția”. Atunci cînd naratorul este homodiegetic, sinonimul acesteia este autoficțiunea. Neputînd „păcăli” cititorul, scriitoarea recurge la „reducerea la absurd”. Femeia care se transformă În scroafă, femeia bolnavă de o maladie epidermică investită cu valoare metafizică (Marie Darrieussecq și Lorette Nobécourt), tîrfa hiperbolică (caz autentic de astă-dată, Catherine Millet), ascensiunea În lumea modei a unui

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
Tout ce qui brille, 1997, este povestea unui bărbat autist care-și ia numele de Emmanuel Dieu și-și proiectează asupra diverșilor subiecți feminini fantasme sexuale dintre cele mai năstrușnice. Limbajul este crud, de ficare dată, tonul, urgent. Fără Îndoială, scriitoarea mizează pe valoarea de șoc a textelor ei. În 2003 Îi apare romanul Hymen, iar În 2005, Triomphe. Romanul din 2001 se numește Pauvres morts, titlu Împrumutat dintr-un vers rimbaldian: „Pauvres morts! Dans l’été, dans l’herbe, dans

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
un personaj din roman, psihanalistului maghiar născut la Miskolc În 1873), el Îi face cunoștință cu un cuplu asemănător: ea foarte bătrînă (82 de ani, văduvă de patru ori), el foarte tînăr. Prezența celui de-al doilea cuplu Îi permite scriitoarei să pedaleze pe iluziile pierdute ale unei vieți de femeie. Nelly, de-acum colega de suferință a naratoarei, fusese frumoasă, iubită, dar favorurile vieții o fragilizaseră prea mult și-i ascunseseră ridicolul de care orice trup omenesc (femeiesc cu precădere

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
omoare, ea refuză și este obligată să-l părăsească, reabandonîndu-se dureros ei Înseși. Renée este un caz, o „invenție” asemeni celor cu care, În alt registru, lucrează copios Amélie Nothomb. Implicarea auctorială este mult mai intensă În cazul Emmanuellei Bayamack-Tam. Scriitoarea Își asumă personajul preferat al congenerelor ei: femeia inadaptată (aici, din cauza urîțeniei), instabilă, singură, neînțeleasă de bărbații cu care intră În contact, puternică, totuși, datorită unei lucidități În cazuri extreme vizionare. Inventînd un personaj ajuns totuși la senectute, cu toată

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
burgheză - drept cea mai perfecționată inchiziție, mai difuză dar cu atît mai eficace: un neoplasm, În fața căruia acțiunea colectivă s-a dovedit neputincioasă, iar tratamentele de termen lung exasperează mereu. Rămîne realizarea sinelui, soluția individuală. În ea crede Lorette Nobécourt. Scriitoarea franceză se recunoaște drept una dintre porta-vocile decadelor dezamăgitoare ce-au urmat celor trei glorioase, În Franța anilor șaptezeci-nouăzeci. Cartea ei este un manual de supraviețuire, succesor al manifestelor politice ultimative, fidele spiritului și metodei revoluționare de felul celui citat

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
mai bine cunoscute și reprezentate În istoria literaturii moderne decît ultima. Nu poate fi vorba nici despre puritatea tipurilor inventariate, căci știe toată lumea, literatura este la fel de umană - și deci impură - precum viața. În ciuda faptului că-mi displac etichetele, În ciuda declarațiilor scriitoarelor franceze care au vizitat Bucureștiul În acest sezon - Claire Légendre și Camille Laurens - este limpede că prima jumătate a schiței tipologice enunțate este apanaj masculin, În timp ce a doua, constituie un domeniu de elecție al mult contestatei literaturi feminine. Există, desigur

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
destinate acestui scop, pe plicurile poștale). “Cea mai bună cale de a rezista unei tentații este să-i cedezi”, spune Irène la un moment dat, și se pare că aceasta este deviza carpe diem-ului ilustrat de romanul Lorettei Nobécourt. Provocarea scriitoarei este următoarea: ființa umană nu poate fi redusă la dogmatica creaționismului creștin, dar nici nu-și poate transcende dualitatea constitutivă: conștiința - martorul și corpul - actorul. Mersault, K sau numeroasele personaje “minimaliste” recente sînt interpretate astfel de cuvintele naratoarei: “Indiferența nu

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
mai agresiv, literatura pierde În estetică ceea ce cîștigă În retorică. Această intransigență a limbajului, uneori patetică, alteori ostentativă, exploatarea pînă la epuizare a bataillanului topos al transgresiunii, zgomotul unei scriituri care altădată foșnea, sunt atributele multor romane personale semnate de scriitoarele franceze de astăzi. IV. 4. Chicklit francez Alături de literatura canonică - istoricizată, acum că nu ma există autorități canonizante - și de contra-literatură, adică de literatura angajată, șocantă, incorectă și uneori vulgară din ultimii douăzeci de ani, stă literatura comercială. Este de

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]