7,971 matches
-
Ialomițeanu ar fi adevărate, cum ar fi lovită inima ei, sensibilă și tandră, în timp ce acesta o curtează pe sora ei ! Cât despre june, iată-l ce nepăsător ia din mâna Sophiei ceașca aburindă ! O mână ce coboară mângâietor pe trup, alunecând mai departe, încă mai departe ? Ce presupunere absurdă ! Freamătul odihnitor al camerei. — Explozia de la Pulberăria Dudești mă obsedează, pentru că circumstanțele m-au silit să fiu de față la înmormântare, continuă tânărul. Închipuiți vă, sicriu lângă sicriu ! Sute și sute de
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
minte această amintire veche ? O dimineață sticloasă și cenușie de februarie, iar el mergând pe jos pe strada Sfântul Ionică, pentru că nu mai are nicio para în buzunar, ca să poată lua chiar cea mai mizerabilă birjă. Zgribulit în paltonul subțire, alunecând tot timpul pe limbile de gheață cu delicații lui pantofi de bal, strânge în mâna înghețată medalionul vechi și greu, bătut cu diamante mari și rubine, moștenire de la maman. A jucat cărți toată noaptea, a pierdut, de la o vreme a
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
fața ei buhăită, răutatea buzelor subțiri și a nasului cu vârf ascuțit, schimonoseala grotescă a plânsului care îmi stârnea milă, furie, remușcare, dezgust, toate deodată, insuportabile, m-au făcut să îmi pierd cumpătul. Parcă o umbră roșie mi-ar fi alunecat pe față. Mi-am simțit creierii aprinzându-se și, fou de rage, probabil făcând o figură teribilă, mi-am încleștat mâinile pe umerii ei, zguduind-o. Taci, taci, taci, cred că i-am strigat, simțind o nevoie adâncă să o
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
uit că totuși trag în piept duhoarea prea bine știută a casei, în care intră și-un iz de cartofi stătuți, și-un iz de lemne depozitate, și-un iz de lături... Ce ciudată e, și-mi las privirea să alunece peste sălița pustie și peste fața întrebătoare, de câine credincios, a Vicăi... — Haidi, stai și-mbucă și tu ceva ! Am, uite, stai să vezi ce-am ! Mâncare de cartofi, care era moartea ta ! Haidi, că-ți pui să mănânci aici
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
răcan, pe care spaima l-a transformat Într-o păpușă neînsuflețită. Se vede că antrenamentul e mai degrabă invenția spontană a musculosului, care acum Înhață un alt nefericit, pe care Îl răstoarnă În iarbă cu un șut În spate. Dar alunecă pe iarba umedă și cade și el, apoi se ridică cu un aer victorios, trăgînd pumni În aer, ca un boxer la Încălzire. Ce cretin! Plecăm și pe drum vorbim despre Depeche Mode sau despre U2 ori despre blugii pe
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
teamă organică, ca teama de infirmitate. Parcă am surzit. — Aha... și mie mi se pare la fel. Dacă o ține așa două zile, căpiezi, ajungi să te dai cu capul de-un copac, ca să-ți sară dopurile din urechi. — Aha. Alunecăm la vale În Întuneric, pe poteca Îngustă, rîzÎnd reținut. E duminică. Îl găsesc pe taică-meu la poartă, vorbind cu locotenentul bateriei noastre. Militarul pare intimidat de aerul lui de artist. Nu știu cum vine asta, pentru că nu e ceva evident, ține
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
mei sînt divorțați și că sînt artiști, că eu sînt un tînăr special, care ar trebui să-și vadă de studii, și continuă pe aceeași linie, cu o serie de lingușeli și Îndemnuri sau de Întrebări retorice, accentuînd cuvinte și alunecînd Într-o familiaritate tutelară. Apoi Începe să-și insinueze Întrebările, la fel de generale și de inofensive. Iar eu răspund monosilabic, cu da și nu, urmărind cu grijă poteca fragilă a adevărurilor inofensive, apoi, plictisit de această conversație al cărei rost nu
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
sînt și blugii, dar și unchiul generos din America - un dușman. Iar problema statului comunist e problema noastră a tuturor. Îmi dau seama că e prea tîrziu să mai dau Înapoi. SÎnt mult prea Încordat și un pic cam arțăgos, alunec la vale țeapăn, ca pe-o pîrtie, și nici nu trebuie să-mi facă vînt prea tare. Și ajung Într-o zonă unde nu am ce să caut. Întrebările vin repede, ca și cum omul ar urma o rutină, o schemă pe
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
dormitoare sau din tot restul țării. Arată mai mult ca o cameră de gazare, dar cele mai multe dintre animalele tinere rîd și comentează pe seama răcanilor, de parcă ar fi hrănite cu gaz ilariant prin instalație. Eu nu rîd și simt cum lucrurile alunecă spre ceva din ce În ce mai nasol. În vestiar, un răcan a fost dezbrăcat și a trecut printr-un ritual de umilire ce a culminat cu o buzunăreală care l-a lăsat fără țigări și fără mărunțiș. Pantalonii lui s-au plimbat de la
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
că se deplasează, că sînt În tren spre casă. — Unde-l duce trenu’ pe veteran, cîntă unul din ei. — Acasăăă! țipă celălalt. Un caporal le dă viteză, după cum cer cei doi dinăuntru, trăgîndu-le șuturi În cur. Unui blond pirpiriu care alunecă, transparent, crede el, spre locul de fumat i se aplică scamatoria cu pantalonii. În fața lui se postează rîzÎnd un tip masiv, cu o față uleioasă. — Fii atent, vezi pantalonii ăștia de pe mine...? Acum Închide ochii! Răcanul se execută, strînge ochii
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
Din păcate, acest discurs răgușit, Îndobitocitor e singurul la care avem acces. Se fac din cînd În cînd ședințe de partid În sala de studiu de la parter. Cineva citește presa, de regulă un caporal. Dar sînt numai abstracțiuni hidoase, care alunecă În gol pe mințile noastre adăpostite benefic În indiferență. Stăm cuminți, privirile rigide spun că cei mai mulți dintre noi și-au cîrmit corăbiile spre mări mai Însorite, sau scriem scrisori acasă, pe furiș, sau trăncănim fără să ne mișcăm buzele, ca
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
din pachetul primit de la maică-mea. De fiecare dată cînd scot valiza de sub pat și o deschid, Îl văd cum i se aprinde becul, intră pe frecvența prețiosului aliment pe care Îl am Îngropat Între ciorapi și prosoape și vine alunecînd spre patul meu, ca din Întîmplare. Figura lui, neagră și fioroasă de obicei, se transformă În chipul unui copil cuprins de o dorință. Întîmplător are și o linguriță la el. Așa că, fiind atît de civilizat, Îl invit să se servească
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
de la capătul lumii, acestui tînăr plin de calități Îi fîlfîie pletele În timp ce privește cețurile aurii ale orizontului și le ascultă muzica stranie. Somnul i-a fost izgonit de un val neașteptat de adrenalină. MÎine Înseamnă acest pește strălucitor care-i alunecă din mîini și cade Într-un ocean necunoscut, mîine Înseamnă un neastîmpăr dus În pragul nebuniei, chiar dacă, de fapt, mîine se găsește Într-un Balkan Express militar de mare viteză. Iar În acest tren apocaliptic s-a terminat carnea de
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
lui de a se ridica În picioare, stînd jos. Domn’ profesor, din cîte Înțeleg din foile pe care și le lasă În poală, e profesor la o facultate electrotehnică, Încasează aceste abordări fără să-și disimuleze vanitatea, lăsîndu-și ochelarii să alunece pe vîrful nasului și zîmbind binevoitor - politețea lui e de un cabotinism iritant. — Ce pot eu să vă mai spun? V-am spus părerea mea... Păi aia, acolo vreau să ajung, la părere. Pe mine mă surprinde ce spuneți... — Domn
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
un dosar pentru crime Împotriva păcii și crime Împotriva umanității, dar se pare că lucrurile s-au oprit undeva pe drum și condamnarea n-a mai venit. Coborîm toți În București. Tipul de lîngă mine, căruia tot drumul i-au alunecat ochii spre foile mele, Își lățește un zîmbet de complicitate mută cînd ne ciocnim În ușă. Are un costum gri Închis, de funcționar de bancă, și o privire tremurătoare de om care are nevoie de un viitor.] The End spicuiri
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
frânase instinctiv. Scoase un vaiet puternic de furie și disperare. De ce nu se prăbușise mașina în apă, așa cum dorise el? De ce trebuia să ia toată treaba de la capăt? Ar fi vrut să piară tot ceea ce ținea de el! Mâinile îi alunecau pe metalul ud. Un simțământ de intensă necesitate, aproape ca dorința sexuală sau ca sentimentul datoriei, pusese stăpânire pe trupul lui, o senzație de grabă frenetică sau de spaimă pură. Repede, repede, repede, trebuie, trebuie, trebuie! Se propti cu mâinile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
cu câtă încetineală oarbă bâjbâia prin interiorul mașinii, ținându-se cu o mână de portiera deschisă și străduindu-se să-și aducă picioarele la nivelul podelei. Colțul portierei îl izbise în obraz. Stella ieși din mașină ca o creatură care alunecă dintr-o crisalidă, ca un liliac negru și umed care se strecoară dintr-o crăpătură, ca visul unui prunc despre venirea pe lume. George avea impresia că o împinsese spre scări. Nu-și putea aduce aminte cum a trăs-o prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
siguranță. Totuși, exista și un aspect contrariu. Marea muțenie a lui Ruby părea să se conjuge malign cu casa, împotriva lui Alex. Existau în clădire locuri unde obiectele pur și simplu dispăreau, se evaporau de pe această lume sau poate că alunecau într-o alta. Era de-a dreptul absurd felul în care se volatilizau lucrurile. Și totuși Ruby le găsea de fiecare dată. Începuseră să creadă că Ruby, cu sângele ei țigănesc, avea un al șaselea simț. Dar se prea poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
atât de incert. Avea senzația că lucrurile apar și dispar, că se dematerializează cu o malițioasă bizarerie. Unele dintre obiecte erau ca niște mici animale; sau, mai curând, erau făpturi vii, dotate cu stângăcia și inerția obiectelor, făpturi care cădeau, alunecau, se zdruncinau, se rostogoleau. Poate că fetișurile pictate de Alex nu reprezentau decât încercări homeopatice de îmblânzire a acestor mărunte zeități maligne. Existau mici creaturi-obiecte care ascundeau anumite lucruri și se manifestau prin zgomote surde, ca de șoarece, ce încetau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
câteva dintre rochii și oftă. Își spuse că aceste superbe toalete nu reprezintă, desigur, decât colecția de calitatea a doua a lui Greg și a lui Judy. Cea de calitatea întâi bucura acum, probabil, ochii americanilor din Florida. În timp ce hainele alunecau ușor pe bara care le susținea umerașele, mâna lui Tom se îngropa în ceva ce părea confecționat din puf, iar la pipăit dădea senzația de voal. Scoase afară un négligé bleu-pal, cu manșetuțe din volane și colerete. Își vârî brațele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
un tren fantomă ar fi apărut din tunel sau de parcă unul dintre demonii lui John Robert i-ar fi asaltat sub forma unui animal uriaș, care țâșnea din frunziș. Ceva mare și greu și extrem de agitat veni rostogolindu-se și alunecând pe povârniș și ateriză în iarba de la picioarele drumeților. Un moment mai târziu, acest ceva se dovedi a fi Tom. McCaffrey și Emmanuel Scarlett-Taylor, încă încleștați într-o trântă care începuse la capătul de sus al pantei. Se ridicară râzând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
putem să ne certăm... Cu ocazia acelei vizite neprevăzute, a lui Tom în camera lui Emma, între ei doi se înfiripase o relație ciudată. Vizita în sine era golită de orice aspect senzorial, ca și cum, pe durata ei, amândoi ar fi alunecat în afara timpului, și-ar fi ieșit din propriile individualități, de ființe umane obișnuite. N-au făcut dragoste în nici unul dintre sensurile mecanice în care Tom știa până atunci că se face dragoste. Mai degrabă se prefăcuseră, pe loc, într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
că se dusese să înoate. — Da, îl cunosc pe domnul Taylor, bună ziua. N-ați văzut un indian cu barbă? Nu, nu văzuseră. Trebuie să fug... scuzați-mă... bine, la revedere. Gabriel o luă la fugă, tocurile ei de înălțime mijlocie alunecând pe stratul subțire, verzui, de zăpadă, peste care continuau să se lase, șovăielnic, fulgii ca niște scame de hârtie. Începu să se uite prin „oalele cu aburi“. — Nora mea e atât de ciudată, spuse Alex. Cu toții o iubim. Ei bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
stânci dinspre uscat, ale căror creste dințate, încercuind un gol la mijloc, alcătuiau un fel de cetate. Adam și Zet o zbughiseră în mare, dând să se apropie de valurile ceva mai îndepărtate, până la care trebuiau să calce și să alunece pe bolovanii capitonați cu alge și mușchi, oprindu-se la tot pasul pentru a inspecta fascinantele bălți adunate între pietroaie. George, cocoțat pe o stâncă joasă, izolată în nisip, ședea și privea marea. Mai departe, pe coastă, se putea zări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
se umplură de lacrimi. Se ridică în picioare. Dar o să rămâneți aici, n-o să plecați cu peștele? N-o să stăm aici toată viața! Gabriel începu să coboare stâncile, prinzându-se cu mâinile de colțuri și ieșituri. La un moment dat alunecă, își rupse ciorapul și își zgârie rău pielea piciorului, dar aproape că nu observă și își continuă coborâșul poticnindu-se. — Ah, aici erai! strigă Brian, care se întorsese de pe plajă. Ah, Brian, scumpule! Gabriel se lăsă să lunece pe nisip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]