5,099 matches
-
lungă biografie în care se dă o singură explicație, raportată la condiția lui; nașterea la confluențele a două epoci generează acest sentiment de neliniște, de izolare, de resemnare similară morții: "Vai, vouă celor născuți la confluența însângerată a răsăritului cu amurgul". Poetul este un dezrădăcinat, fantomatic și palid; tânăr cavaler ce va trece prin viscole, pentru a deveni el însuși, sau pentru a muri, ne mărturisește singur, "Bătrân și nebun" ("Ritual"). Poetul este un intrus, neputincios, veșnic în fața unui zid ce
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de pământ și semințe în germinație, cu un acut sentiment al comunității cu istoria, poetul, dacă nu va rămâne Ceahlăul sau Vezuviul de altădată, simboluri ale firii lui mărețe, va reveni la ipostaza plutonică; se va identifica cu soarele-n amurg, cu stelele, cu flăcările focului menite să purifice lumea. Ipostaza plutonică datează din perioada "Cântecelor de pierzanie" și ea se potențează de-a lungul existenței poetice, pentru ca în volumul "Arderi" (cum a remarcat critica) să devină idee nucleu în jurul căreia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
îngerii. În volumul "Gloria lacrimii" (1971) continuă să trăiască sentimentul de singurătate, de gol și pustiu: "Deasupra golului mergând/ Fără dorință, fără gând/ Picioarele se-ndeamnă blând". Trist ca un zeu, cu zilele și nopțile prea mici pentru trupul în amurg, uimit în fața viilor și-a morților, el rămâne însă însingurat să caute marea Câmpie pierdută. În "Tristul edict" nu-și clamează ca altădată nemurirea prin operă: "Scriind mă înfrățesc cu morții/ deși nici unul nu e vrednic să-l ador." Moartea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ai lacrimii, suferința luminoasă, melancolia binecuvântată; până și moartea este o bucurie, în contextul orașului sufocat de civilizație în care lucrurile devin organice și mor. Poetul rămâne în ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg la care rănile fumegă lumină; "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria ca o zăpadă caldă pe un burg
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg la care rănile fumegă lumină; "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria ca o zăpadă caldă pe un burg." După o lectură a volumului, rămâi plăcut impresionat de imagistică, de muzică, dar nu te reține decât candoarea tinereții, care începe să fie hârțuită de timp, de gândul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aducă un hoț cucernic/ de suflete venind din întuneric fără să se audă vreun zgomot". Poate că Marin Tarangul nu și-a găsit încă formula. Dan Laurențiu "Poziția aștrilor", E. P. L., 1967; "Călătoria de seară", E. P. L., 1968; "Imnuri către amurg", Editura Eminescu, 1970. Al. Piru îl consideră pe Dan Laurențiu un Bacovia în care intră "elemente noi de ultimă oră, de la beton și autobuz până la mizantropia existențialiștilor". 1 Motivul central al volumelor "Poziția aștrilor" (1967), "Călătoria de seară"(1968), "Imnuri
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Eminescu, 1970. Al. Piru îl consideră pe Dan Laurențiu un Bacovia în care intră "elemente noi de ultimă oră, de la beton și autobuz până la mizantropia existențialiștilor". 1 Motivul central al volumelor "Poziția aștrilor" (1967), "Călătoria de seară"(1968), "Imnuri către amurg" (1970), este condiția poetului, a precarității existenței lui în realitatea prozaică 2. Trimiteri se pot face și la M. Eminescu: "De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și." Gheorghe Grigurcu îl consideră macedonskian. Se poate vorbi de o asimilare a poeților
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și face salturi mortale pe plaje celebre/ că nu e scăpare de-acum pentru nimeni." Sau iată-l reînviind și însingurările mari ale lui Bacovia: "... eu nu-mi aduc aminte de nimeni/ în seara aceasta de toamnă...". Cu "Imnurile pentru amurg", Dan Laurențiu se desprinde de modele. Poemele de dragoste, scrise fără punctuație, curg ca o muzică psalmică, rezultat al unei stări contemplative de aspect particular prin "descărcarea afectivă", cum ar spune Domaso Alonso: "va trebui să dorm tu citește-mi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Poemele de dragoste, scrise fără punctuație, curg ca o muzică psalmică, rezultat al unei stări contemplative de aspect particular prin "descărcarea afectivă", cum ar spune Domaso Alonso: "va trebui să dorm tu citește-mi/ dintr-o carte sfântă/ în acest amurg eu trebuie să dorm/ un ochi se deschide în haos" (" Amurg"). Un univers neptunic, al vrăjii somnului, al revelațiilor nocturne desface peisaje învăluite în tăcere, în lumini de aur, lumină a morții și a somniei. Poezia este dominată de două
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
rezultat al unei stări contemplative de aspect particular prin "descărcarea afectivă", cum ar spune Domaso Alonso: "va trebui să dorm tu citește-mi/ dintr-o carte sfântă/ în acest amurg eu trebuie să dorm/ un ochi se deschide în haos" (" Amurg"). Un univers neptunic, al vrăjii somnului, al revelațiilor nocturne desface peisaje învăluite în tăcere, în lumini de aur, lumină a morții și a somniei. Poezia este dominată de două prezențe care apar obsesiv: femeia și îngerul, ce se interpătrund în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ale poetului sunt legate de o dragoste rămasă undeva în timp; evocarea ei ne amintește de Radu Stanca: "O șoaptă, o șoaptă cu buze de crin/ bună seara, bună seara/ prințul din stele se cutremură/ te iubesc Ofelia eu sunt amurgul!" Poetul solitar este născut de cer și însetat eminescian de repaus; el va opri timpul, pentru a trăi clipe ce au fost; este sfântul și egalul demiurgului, când ajunge dincolo de moarte: "Numai eu cel care am iubit/ știu că voi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aur, norii sunt de aur, îngerul este de aur. Exemplele se pot înmulți în acea lume de paradis, în care poetul rămâne melancolic și solitar: "Acum se face lumină/ în cerul pe care l-am părăsit, dar iată că vine amurgul și/ un trandafir înflorește pe inelarul tău." "Poemele de dragoste" (1975) reiau tema iubirii realizată eminescian în somn și în moarte: "tu să aștepți acolo/ să nu strigi ca o mască funerară". Eminesciană rămâne și "Floarea albastră": "și astăzi când
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ai lacrimii, suferință luminoasă, melancolia binecuvântată; până și moartea este o bucurie în contextul orașului sufocat de civilizație în care lucrurile devin organice și mor. Poetul rămâne în ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg, la care rănile fumegă lumină, "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria/ ca o zăpadă caldă pe un burg
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg, la care rănile fumegă lumină, "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria/ ca o zăpadă caldă pe un burg." După o lectură a volumului rămâi plăcut impresionat de imagistică, de muzică, dar nu te reține decât candoarea tinereții, care începe să fie hărțuită de timp, de gândul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
la origini sau peregrinează în orașe stranii, cu ziduri putrede, năpădite de iederă, în care trăiesc povești vechi. Colindul desfășoară un văzduh arhaic, unde zvâcnește rar taina. Universul poeziei vorbește de un alt timp și de un spațiu înflăcărat de amurg, cu fântâni neliniștitoare în care cina zeilor este anunțată de imensul clopot imperial. Fantezia lui M. Robescu crește printr-o aglomerare de elemente care dau sentimentul de sfârșit de lume, ca ploaia și ninsoarea, sau dintr-un sentiment enigmatic și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
posibilă radiografie a eșecului". "Adio, fără nici o urmare la povești,/ armele de tinichea, cu țepene încheieturi..." Un univers rece pătrunde timpul și spiritul. Marea Doamnă de frig și Marele Domn nu mai au ce să-și pună. Ruina este în amurg... Întâmplarea este legată de o "fantastică luptă nedreaptă" pentru că bărbatul n-o mai iubește. Plecarea și portretul iubitului sperjur se încheagă dintr-un univers interior, martor cândva, al marii iubiri: "Ochii tăi continuați în aer/ curentează lucrurile casei,/ se deschid
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
perfecțiune. Poetul este hărăzit căutărilor și frământărilor, ezitărilor și incertitudinilor. Totuși poetul spune-se ar fi împăcat/ Cu poteca asta îngustă ce șerpuie/ Pe gura vulcanului". Sau "Poetul capul nimănui/ Rostogolit din Zare-n zare/ Când pe pământ e marele amurg/ și când pe cer e ma rea-nmormântare". El, poetul, rămâne animatorul veacurilor, se identifică cu firea, cu începuturile ei, cu ideea de absolut: "Cât de pustie-i zarea fără EL/ Poetul început de Fire/ Pe marginea prăpastiei lăsat". ("Între
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
De alta șopotește un izvor." Satul este prezentat într-o suită de ritualuri străvechi: "Dealuri sărace, pământul transilvan/ Sfințit cu lacrimi și zvântat de soare/ Un clopot stins ne cheamă luminat/ în zorii blânzi de sărbătoare/... Același clopot într-un amurg târziu/ Strânge făptura stinsă într-o raclă/ Un pumn de oase mirosind a har/ Ioan de lemn groparul îl îngroapă!..." Apoi sunt nunțile: "din când în când/ Vin chemători frumoși cu clopote pe sate/ și cu năfrămi pe bote de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
chipul de stea, cu trupul de alge, cu părul despletit ca o "zburare de cocoare". Există în volum un peisaj ușor fantastic, trecut prin istorie, un peisaj folosit drept cadru pentru evocarea copilăriei cu o undă de părere de rău. "Amurg cu diavoli", Rara fericire de primăvară", "Izvorul" descoperă lumi cu peisaje halucinante. Dialogul cu divinitatea este dramatic, ierburile umflate au ucis aerul, apa arde ca un iad, vitele sunt de aur, taurul este o grămadă de pietre scumpe. Peisajul este
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
când pe holde nesfârșite macii / Îngenuncheați la umbra noastră sfântă, / vor asculta uimiți cum toți săracii/ Ca o pădure care crește cânta/ Celor căzuți pentru libertate". 2 "De mine se teme în taină tot burgul / Sunt prințul penumbrelor eu sunt amurgul". Cornel Regman vorbind despre Radu Stanca ("Radu Stanca și măștile'', Tomis, ian. 1967) arată că balada devine a decorului, și anume, în jurul sentimentelor și al ideilor creează un decor "baroc". Gesturile, întâmplările se închid într-un ritual cinic, pentru că ele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
devenisem dependentă de tocănițele lui. Și el chiar gătea, nu ca numărul șase. L-am cunoscut într-un restaurant; intrase alene, flancat de doi colegi masivi, cu figuri sinistre, și ceruse apă cu o voce moale, dar autoritară. Aflat în amurgul celei de-a doua tinereți, era un bărbat mai degrabă scund, însă emana forță prin toți porii și se purta de parcă totul din jur i-ar fi aparținut. Era un brunet supraponderal, foarte elegant și plin de aur. Ospătarul fugise
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
ce vreau eu”.15) Lui Bacovia îi e de ajuns să audă „plîns de cobe pe la geamuri” ca să simtă fiorul rece al fatalității. Din feerie în infern Dintre poeziile lui Bacovia cu „corbi” (sînt 12), cel mai mult mă surprinde „Amurg de iarnă”. Cum se știe, are numai două strofe: „Amurg de iarnă, sumbru, de metal,/Cîmpia albă - un imens rotund -/Vîslind, un corb încet vine din fund,/ Tăind orizontul, diametral.// Copacii rari și ninși par de cristal./ Chemări de dispariție
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
să audă „plîns de cobe pe la geamuri” ca să simtă fiorul rece al fatalității. Din feerie în infern Dintre poeziile lui Bacovia cu „corbi” (sînt 12), cel mai mult mă surprinde „Amurg de iarnă”. Cum se știe, are numai două strofe: „Amurg de iarnă, sumbru, de metal,/Cîmpia albă - un imens rotund -/Vîslind, un corb încet vine din fund,/ Tăind orizontul, diametral.// Copacii rari și ninși par de cristal./ Chemări de dispariție mă sorb,/ Pe cînd, tăcut, se-ntoarce-același corb,/ Tăind orizontul, diametral
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
din dosul palatului mort” Unde e? încercarea de a-l localiza nu dă rezultate precise. A existat în Bacău un asemenea palat? Cineva ar putea răspunde: desigur, e vorba de Palatul Administrativ, „mort” în fiecare zi, după ora închiderii. în „Amurg antic” Bacovia dă însă și alte indicații topografice. Lîngă palat e un parc cu statui și un lac cu lebede: „Plutește-un lanț de lebede albe,/ Iar visul din parc în lac se răsfrînge-/ .../ Uitate, statuile albe privesc,/ Albe visînd
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
cu lebede: „Plutește-un lanț de lebede albe,/ Iar visul din parc în lac se răsfrînge-/ .../ Uitate, statuile albe privesc,/ Albe visînd cu-n aer ce plînge-”1). Combinația pare artificială, dedusă din vreo cromolitografie. Publicat prima dată în 1905, „Amurg antic” e, sînt convins, rezultatul anilor de ședere a lui Bacovia, ca student, în Capitală. Aci, chiar în centru, Palatul Cantacuzino respira un aer funerar (seamănă cu un „enorm dric de lux”, nota cineva) și erau mai multe havuzuri, unele
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]