8,321 matches
-
tinerețe, livrescul distruge Ă, câteva cuvinte dintr-o scrisoare către același Mircea Eliade, din 1935, e în măsură să clarifice lucrurile. Spune Cioran: „Ai înțeles desigur de mult că sufăr de obsesia esențialului cu conștiința martirizantă a aparențelor. Durându-mă aparențele, îmi este imposibil să ies din ele fără să nu descopăr în esențial un vid care nu-mi spune nimic. Și astfel, nesimțindu-mă în nici un fel bine în lume, port obsesia paradisului ca singură obsesie vitală” (dec. 1935 Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în nici un fel bine în lume, port obsesia paradisului ca singură obsesie vitală” (dec. 1935 Ă 552). Astfel, Cioran își hrănește vitalitatea din angoase și paradisul din infern. Pentru că are obsesia esențialului, transformă chiar ceea ce este esențial în iluzie și aparență. Nici o surpriză, astfel, ca în România să fie preocupat de vid; nici o surpriză ca, la Paris, să instituie vidul ca spațiu care-i permite să exploreze în ființă. Nu spunea el, tot în tinerețe și tot într-o scrisoare către
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vidului. În fine, la Paris, lui Cioran nu-i rămâne decât să trăiască cu nostalgia locurilor părăsite, a elementarului, să întreprindă o critică fără iluzii, să proiecteze spații recuperatoare, cu sentimentul că, venind la Paris, s-a mutat în miezul aparențelor. „Parisul ăsta blestemat” (9 iunie 1967) îl copleșește. „Un oraș în care totul e un coșmar. Deja ziua nu mai poți circula pe jos. Eu mă plimb numai seara târziu, deseori după miezul nopții. E infernul poleit” (13 martie 1971
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Răzbunarea?! Da, e un termen care pune în balanță chiar relația sa cu neamul. Lucidul Cioran, care crede în fatalitate, pune în balanță, la un moment dat, răzbunarea și compensația. Toate acestea eventual ca ironie a istoriei. Ca joc al aparențelor. El, care nu crede în nimic, bănuiește că va fi existând vreo lege ascunsă care pune adevărul în făgașul lui firesc. Care-l scoate din marginile istoriei și-l plasează în centru. Este ascunsă aici, orice s-ar spune, admirația
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în serios, nici pe-a lui, nici pe-a altora” (22 mai 1967 Ă 74). Astfel, mortificarea Ă atenuare a sinelui și a prezenței Ă oferă o soluție care se întemeiază pe proiectarea existenței într-un interval al iluziei, al aparenței. Ca aparență, existența se poate perpetua la infinit. Către așa ceva tinde Cioran. Este înțelepciunea la care el însuși visează. Numai că, referitor la Aurel Cioran și la înțelepciunea lui, îi scria lui Noica în 1980: „Indiferența lui Relu, refuzul lui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nici pe-a lui, nici pe-a altora” (22 mai 1967 Ă 74). Astfel, mortificarea Ă atenuare a sinelui și a prezenței Ă oferă o soluție care se întemeiază pe proiectarea existenței într-un interval al iluziei, al aparenței. Ca aparență, existența se poate perpetua la infinit. Către așa ceva tinde Cioran. Este înțelepciunea la care el însuși visează. Numai că, referitor la Aurel Cioran și la înțelepciunea lui, îi scria lui Noica în 1980: „Indiferența lui Relu, refuzul lui de-a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
singur trecutul. Mai mult, își oferise terapia mortificării Ă și asta împotriva naturii sale vii, vorbărețe, prinse în țesătura prezentului. Înțeleptul, fie și înșelându-se pe sine, își face datoria: nu crede în nimic, nu se lasă fascinat de nici o aparență, crede doar în scepticism, în ironie (ca lege a lumii) și în cinism. Eventual, în conciliere. Îi scria lui Aurel Cioran: „Cât despre trecut, este inutil să ne facem sânge rău. Cât de absurd e totul!” (15 martie 1969 Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
38), la India antică, acolo unde “înțelepciunea și sfințenia se confundă”. Acestei neputințe privind țelul izbăvirii i se alătură, complementar, alta, articulată de umbrele ipocriziei. În vreme ce el își face un țel din a căuta adevărul, fie adevărul chiar întruchipat în aparență, iluzie și vid, cei mai mulți dintre oameni trec orbi pe lângă această probă a autentificării propriei ființe. Cioran știe și de ce se întâmplă astfel: „Cu cât trec anii, cu atât îmi dau seama că oamenii nu fac decât să se mintă pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
despre legitimarea iluzieitc "Cioran str\inul, despre legitimarea iluziei" Drumul spre adevăr trece, la Cioran, prin conștiința inconsistenței. Știm bine: hohotul său ironic (stins uneori) e provocat de faptul că materia din jur, corpurile care-l înconjoară, Dumnezeu chiar sunt aparențe. De aici, demonismul: certitudinea ființei nu i-o oferă prezența, ci, mai exact, Apocalipsa sau numai posibilitatea ei. Iată de ce a fi înseamnă pentru Cioran mai degrabă a nu fi Ă sau a fi sub o permanentă amenințare. Or, ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
degrabă a nu fi Ă sau a fi sub o permanentă amenințare. Or, ce prilej mai bun pentru întemeierea sinelui decât sentimentul că propria identitate ține de iluzie, că el Ă asemenea lumii Ă nu-i mai mult decât o aparență? Cauză a angoasei, această conștiință a inconsistenței face posibil saltul spre revelația sensului care se ascunde în neant. Dar, până la sens, spaima. La un moment dat, Cioran notează: „Să percepi partea de irealitate din orice, semn sigur că înaintezi spre
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
transformă în fascinație. La un moment dat, Cioran exclamă, aparent în afara oricărui context: „Această febră în stare pură, sterilă, și acest strigăt înghețat!” (I, 21). Exclamație greu descifrabilă. Dar, cum secvențele care înscriu aceste cuvinte au în centru tocmai problematica aparenței și a neantului, țin să cred că febra în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
problematica aparenței și a neantului, țin să cred că febra în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a neantului, țin să cred că febra în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în absența oricărei dorințe și în proiectarea ca prezență a irealului. Întors în lume, irealul este salvat. La polul opus beatitudinii, durerea, de asemenea, poate să dea senzația trecerii din ireal în real. „Budismul, notează într-un loc Cioran, asimilează aparența cu durerea, ba chiar le confundă. În fapt, durerea e aceea care-i dă aparenței o dimensiune, o adâncime, o realitate” (I, 140). Altundeva, dimpotrivă, suferința e aceea care asigură apartenența subiectului la adevăr și chiar la real: „Afară de suferință
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este salvat. La polul opus beatitudinii, durerea, de asemenea, poate să dea senzația trecerii din ireal în real. „Budismul, notează într-un loc Cioran, asimilează aparența cu durerea, ba chiar le confundă. În fapt, durerea e aceea care-i dă aparenței o dimensiune, o adâncime, o realitate” (I, 140). Altundeva, dimpotrivă, suferința e aceea care asigură apartenența subiectului la adevăr și chiar la real: „Afară de suferință, nimic nu există cu adevărat. Tot ce nu-i suferință se înscrie pe o scară
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dimensiune, o adâncime, o realitate” (I, 140). Altundeva, dimpotrivă, suferința e aceea care asigură apartenența subiectului la adevăr și chiar la real: „Afară de suferință, nimic nu există cu adevărat. Tot ce nu-i suferință se înscrie pe o scară a aparențelor, există mai mult sau mai puțin” (I, 345). Doar suferința ar legitima umbra de încredere, întrucât ea conține, fără nici un fel de legitimare exterioară, un sens: „Vrem, nu vrem, suferința este; dacă n-aș fi, aș subscrie întru totul la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
instanță, doar exerciții de anti-utopie” (I, 36). Este inapt pentru iluzii (or, el știe că „este îngrozitor Ă deși e înțelept Ă să nu ai iluzii în privința nimănui”, I, 46) și de aceea preferă să-și mute corpul într-o aparență. Înspăimântat în fața chipului său gol, din oglindă, Cioran nu are forța de a reîntemeia realul. Nu-i rămâne decât șansa de a transforma irealul în firesc, de a și-l asuma astfel, păstrând eventual nostalgia lumii concrete („Știu că totul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
singura posibilitate de a accepta moartea. „Ideea că totul sfârșește sub pământ, în plină putrefacție, m-a înghețat” (I, 87), spune el. Or, „Ca să suporți moartea, ca s-o înfrunți cu detașare, trebuie să accepți că viața asta e pură aparență, că în fond e ireală Ă altminteri nu te poți resemna să mori” (I, 337). Să suporți moartea? „Credința în irealitatea lumii nu abolește frica” (I, 80), spune el. În fața morții lui Adamov, agitația oamenilor i se pare ridicolă. „Adamov
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cum vom vedea, Cioran se luptă adesea cu cenzura bunului gust, cu exigențele înțelepciunii (și, tot exersându-le, le și ratează), ba chiar cu limitele ironiei. Până la urmă, ironia lui, ontologică, permite supraviețuirea: refugiindu-se în afara propriului corp transformat în aparență, Cioran denunță inauteticitatea oricărei prezențe. De fapt, tot negându-și firea, căutând înțelepciunea sau exersând ironia, el nu face decât să-și asculte vocile. Tocmai vocile lui sunt contradictorii și, prin asta, legitimează aparența. Iar ceea ce „produce” Cioran, la antipodul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-se în afara propriului corp transformat în aparență, Cioran denunță inauteticitatea oricărei prezențe. De fapt, tot negându-și firea, căutând înțelepciunea sau exersând ironia, el nu face decât să-și asculte vocile. Tocmai vocile lui sunt contradictorii și, prin asta, legitimează aparența. Iar ceea ce „produce” Cioran, la antipodul faptei, ține de această legitimare permanentă a aparenței. Fețele identității sau Cioran, evreultc "Fețele identit\Ții sau Cioran, evreul" Dar, între aparență și adevăr, cine este Emil Cioran? Spaima care se află la rădăcina
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tot negându-și firea, căutând înțelepciunea sau exersând ironia, el nu face decât să-și asculte vocile. Tocmai vocile lui sunt contradictorii și, prin asta, legitimează aparența. Iar ceea ce „produce” Cioran, la antipodul faptei, ține de această legitimare permanentă a aparenței. Fețele identității sau Cioran, evreultc "Fețele identit\Ții sau Cioran, evreul" Dar, între aparență și adevăr, cine este Emil Cioran? Spaima care se află la rădăcina tuturor interogațiilor lui, spaima originară, privește tocmai propria identitate, o identitate precară, care glisează
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-și asculte vocile. Tocmai vocile lui sunt contradictorii și, prin asta, legitimează aparența. Iar ceea ce „produce” Cioran, la antipodul faptei, ține de această legitimare permanentă a aparenței. Fețele identității sau Cioran, evreultc "Fețele identit\Ții sau Cioran, evreul" Dar, între aparență și adevăr, cine este Emil Cioran? Spaima care se află la rădăcina tuturor interogațiilor lui, spaima originară, privește tocmai propria identitate, o identitate precară, care glisează între limite incompatibile, care însă nu se exclud, chestionată în permanență, negată adesea în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (I, 22). E lașitatea, numită uneori înțelepciune, sau, mai mult, marele secret al înstrăinării deliberate, al proiectării în aparență: „Renunțarea e marele secret. Dacă te poți așeza în afara propriei tale vieți, socotind-o ca aparținând altcuiva, trebuie să ajungi să birui teama și chiar să-ți disprețuiești propria moarte” (I, 311). Dar, în timp ce-și disprețuiește propria moarte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ani, aveam o nesățioasă dorință de glorie” (I, 22). Așadar, privită acum cu admirație, tinereții, ca vârstă a angajării oarbe, i-ar fi urmat retragerea din lume, luciditatea mortificantă, iluminarea neputinței, sau, altfel spus, lașitatea. Diacronia e, însă, numai o aparență. Ce-i drept, poate că anumite accente se schimbă în timp, dar caietele sunt, oricum, expresia contradicțiilor care se dezvoltă în sincronie. Victoria lui Ă care se edifică pe ruinele neputinței de a acționa Ă este că nu se angajează
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de sine. Explorarea de sine nu lasă loc nici unei utopii și finalitatea ei este autodistrugerea deliberată, ca șansă pentru întemeiere: „Sunt succesiunea stărilor mele, umorilor mele; îmi caut «eul» în zadar, sau mai curând nu-l regăsesc decât atunci când toate aparențele mele se risipesc, când exult la propria-mi nimicire, când se suspendă și se abolește tocmai ceea ce se cheamă «eu». Trebuie să ne distrugem ca să ne regăsim: esența înseamnă sacrificiu” (I, 63). În fine, ceea ce vede Cioran înainte de toate în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]