KorAP: Find »[drukola/base=britanic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...190 191 192 ...196 >

4,885 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

războiului. și puțin pe senzația foarte englezească de superioritate față de cei care Îi Înlocuiseră pe tronul imperial 11. Americanii erau frustrați de faptul că Marea Britanie ezita să-și lege soarta de cea a Europei și iritați de insistența cu care britanicii țineau să-și păstreze statutul imperial. Cu toate acestea, Londra nu acționa În 1950 doar din Încăpățânare sau prin prisma amăgirilor imperiale. Cum avea să recunoască mai târziu și Monnet În memoriile sale, Marea Britanie nu fusese invadată sau ocupată: „Nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
imperial. Cu toate acestea, Londra nu acționa În 1950 doar din Încăpățânare sau prin prisma amăgirilor imperiale. Cum avea să recunoască mai târziu și Monnet În memoriile sale, Marea Britanie nu fusese invadată sau ocupată: „Nu simțea nevoia să exorcizeze istoria”. Britanicii au trăit al doilea război mondial ca pe un moment de unitate și reconciliere națională, și nu ca pe o breșă corozivă În structura statului și națiunii, cum a rămas În memoria celor de pe continent. În Franța, războiul a revelat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
un amplu și costisitor corp diplomatic, consular și de spionaj, Împrăștiat peste tot În lume, pe lângă funcționarii din colonii: o grea povară birocratică și administrativă, chiar și după retragerea englezilor din India. Pentru a merge Înainte În aceste circumstanțe extreme, britanicii s-au supus voluntar la privațiuni, acceptând o penurie fără precedent - ceea ce explică o trăsătură frapantă a acelor ani: victorioasă, mândra Anglie părea mai cenușie și mai tristă decât acele țări continentale mai devreme Învinse, ocupate și devastate. Totul era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din anii postbelici ar fi părut cunoscute celor din blocul sovietic; amintindu-și de acei ani, o gospodină englezoaică povestea: „Era coadă la orice, chiar dacă nu știam ce se dă... stăteai la coadă fiindcă știai că e ceva la capăt”. Britanicii au Îndurat lipsurile cu stoicism - poate și din convingerea că erau egal distribuite În societate -, Însă nemulțumirea acumulată față de rații și constrângeri, precum și aerul de paternalism puritan adoptat de unii oficiali laburiști (În special ministrul de Finanțe, sir Stafford Cripps

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
averea națională deținută de cei mai bogați (1%) oameni a scăzut de la 56% În 1938 la 43% În 1954, iar dispariția completă a șomajului dădea motive de optimism, spre deosebire de sinistrul deceniu dinaintea războiului. Între 1946 și 1948, 150.000 de britanici au emigrat În Canada, Australia și Noua Zeelandă, și mult mai mulți se gândeau la aceeași soluție, Însă În 1951 greul părea să fi trecut, iar țara oferea spectacolul optimist al unui Festival Britanic ce marca 100 de ani de la marea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
poetul german Heinrich Heine făcea o remarcă devenită celebră: „Rareori Îi vezi pe englezi, În dezbaterile lor parlamentare, enunțând un principiu. Ei discută numai despre utilitatea sau inutilitatea unui lucru, invocând fapte pro și contra”. E adevărat că În 1950 britanicii au respins propunerea lui Schuman din cauza tradiționalei lor rețineri față de complicațiile continentale, precum și pentru că nu vedeau utilitatea participării la un proiect economic. Dar decizia de a nu se alătura CECO a fost mai ales una instinctivă, psihologică și chiar sentimentală

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nostru, că nu putem face”. Decizia nu era definitivă, dar În acea conjunctură s-a dovedit fatală. În absența Marii Britanii (și, În consecință, a țărilor scandinave), puterea În „Mica Europă” occidentală a revenit automat Franței. Cum ar fi făcut și britanicii, francezii au modelat „Europa” după chipul lor, creând În timp instituții și politici conform precedentului francez. Nu englezii, ci alții de pe continent și-au exprimat pe atunci regretul față de turnura luată de evenimente. Lideri europeni importanți doreau din tot sufletul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Israelul și colaborarea cu naziștii În timpul războiului. Au primit sentințe Între zece ani și Închisoare pe viață. În cele din urmă, Pătrășcanu a fost judecat În aprilie 1954, după ce zăcuse În Închisoare timp de șase ani; acuzat de spionaj pentru britanici, a fost condamnat și executat. Pauker a avut mai mult noroc: protejată de Moscova (Întâi de Stalin, apoi de Molotov), ea nu a fost acuzată niciodată de „sionism” și a supraviețuit excluderii din partid În 1952, rămânând În obscuritate până la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din 1946 despre Conștiința culpei. Dar ce i-a marginalizat pe intelectualii vest-germani În primul deceniu postbelic a fost faptul că evitau scrupulos dezbaterile ideologice Într-o perioadă În care dialogul public din Europa Occidentală era intens politizat și polarizat. Britanicii erau și ei la periferia vieții intelectuale europene În acești ani, dar din motive foarte diferite. Argumentele politice care divizau Europa nu erau necunoscute În Regatul Unit - confruntările interbelice despre pacifism, Marea Criză și războiul civil spaniol scindaseră profund Partidul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
scopul explicit de a stimula și disemina „calitatea”. Deși se adresa segmentului numit În Europa „intelighenție”, acesta evita Într-un stil englezesc inconfundabil, prin amestecul de muzică clasică, discuții serioase și conferințe de specialitate, orice subiect politic sensibil sau controversat. Britanicii nu erau indiferenți la problemele europene. Diverse periodice informau regulat despre politica și cultura europene, iar cititorii britanici puteau fi la curent dacă doreau. Ei conștientizau, de asemenea, proporțiile traumei suferite pe continent. În septembrie 1945, Cyril Connolly descria În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În The Man in a White Suit (1951), Manchesterul contemporan pare desprins din secolul al XIX-lea, de la cărucioare și locuințe la relațiile sociale: patronii și liderii sindicali deopotrivă exaltă amatorismul antreprenorial, indiferent de efectul asupra productivității. Trei milioane de britanici, bărbați și femei, frecventau săptămânal săli de dans autorizate, iar la Începutul anilor ’50, numai În orașul Yorkshire din Huddersfield ființau 70 de cluburi muncitorești (deși generația tânără manifesta deja mai puțin interes pentru aceste tipuri de activitate socială). Asupra

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Cu un an Înainte s-a Înregistrat recordul italian de audiență: 800 de milioane de bilete vândute (jumătate din cifra britanică, la o populație aproximativ egală). Publicul francez, la apogeu numeric spre sfârșitul anilor ’40, nu se compara cu cel britanic sau italian 5. și nici cel din Germania de Vest, deși În RFG recordul de audiență s-a Înregistrat abia În 1959. Dar spectatorii erau Într-adevăr foarte numeroși; chiar și În Spania, unde media de vizionare În rândul populației

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cinematografiei americane erau realizate În străinătate, În principal În Europa. șase ani mai târziu, cifra urcase la 50%. Din cauza dominației americane, filmele europene din această perioadă nu constituie neapărat un barometru fidel pentru gusturile și sensibilitățile spectatorilor europeni. Imaginea unui britanic despre Anglia contemporană se forma probabil la intersecția dintre experiența lui directă și felul În care Anglia era reprezentată la Hollywood. Mrs. Miniver (1942), o poveste tipic englezească despre tăria și rezistența națională, despre rezerva și perseverența caracteristice clasei de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și mai izolată decât În 1913. Era cu siguranță mai devastată, și nu doar În Berlin, unde până În 1950 au fost Înlăturate doar un sfert din dărâmăturile rămase În urma bombardamentelor. Robert Hewison, specialist englez În istorie socială, Îi descria pe britanicii din acei ani ca „un popor obosit care lucrează cu echipamente obosite”. Dacă În Statele Unite, la sfârșitul anilor ’40, echipamentul industrial avea În medie mai puțin de cinci ani, În Franța de după război mașinile erau vechi de douăzeci de ani

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
liderii occidentali nu au luat În serios Notele lui Stalin și i-au declinat oferta. S-a dovedit Însă că aveau perfectă dreptate. Nici măcar conducerea sovietică nu acorda o importanță deosebită propriilor propuneri și nu se aștepta realmente ca americanii, britanicii și francezii să-și retragă trupele, lăsând Germania neutră și dezarmată să plutească În derivă În inima continentului. Stalin și succesorii săi erau chiar mulțumiți de prezența militară permanentă a Statelor Unite pe teritoriul german: pentru liderii sovietici din acea generație

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a sugerat Înființarea unei Comunități Europene de Apărare, după modelul Planului Schuman. Pe lângă o Adunare Parlamentară, un Consiliu de Miniștri și o Curte de Justiție, această comunitate urma să dețină și o Forță Europeană de Apărare (FEA). Nici americanii, nici britanicii nu erau foarte Încântați, dar au decis să accepte această soluție de compromis În problema apărării continentale. Tratatul de Înființare a Comunității Europene de Apărare (CEA) a fost așadar semnat la 27 mai 1952, Împreună cu documentele auxiliare care prevedeau ca

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
dar nu definitiv. La câteva săptămâni de la votul negativ dat CEA, puterile aliate din Occident - Statele Unite, Marea Britanie și Franța - s-au Întâlnit de două ori În cadrul unor conferințe convocate În grabă la Londra și Paris. La inițiativa ministrului de Externe britanic Anthony Eden s-a adoptat rapid un set de propuneri 3 - așa-zisele Acorduri de la Londra - care, definitivate apoi În Tratatele de la Paris, vor forma baza politicii europene de apărare În următoarea jumătate de secol. Ca remediu la „prea puțina

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a obținut un ultim profit obligând Austria să „răscumpere” interesele economice sovietice din sectorul estic al țării pe alte 150 de milioane. Între timp, Iugoslavia și Italia au hotărât să soluționeze conflictul legat de Trieste. Printr-un acord intermediat de britanici și americani În octombrie 1954, orașul Trieste rămânea italian, În timp ce Împrejurimile sale, cu o populație majoritar slovenă, reveneau Iugoslaviei. Acordurile de la Trieste, ca atâtea alte lucruri În acei ani, au fost facilitate de convingerea că erau „provizorii”: În cuvintele lui

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
părăsi Europa nu s-a realizat niciodată, din diverse motive. Spre sfârșitul anilor ’50, SUA promovau ideea unei forțe nucleare europene sub comandă colectivă. Nici englezilor, nici francezilor nu le surâdea ideea. Nu pentru că guvernele lor erau Împotriva Înarmării nucleare. Britanicii au detonat prima lor bombă cu plutoniu În august 1952, În deșertul australian; paisprezece luni mai târziu, prima bombă atomică britanică intra În dotarea Royal Air Force. Din motive militare și economice, guvernele britanice din acea perioadă abia așteptau să treacă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
unanimi, iar nemții și englezii aveau păreri Împărțite, deși peste tot exista o majoritate net antinucleară. Dar, spre deosebire de dezbaterile animate despre dezarmare din anii ’20 și Începutul anilor ’30, problema nucleară nu stârnea pasiuni În Europa. Era prea abstractă. Numai britanicii și (În mod oficial) francezii aveau arme nucleare, iar dintre ceilalți nimeni nu Încerca să se Înarmeze, cu excepția unei minorități din clasa politică vest-germană. Italienii, danezii și olandezii se arătau ocazional neliniștiți de prezența bazelor militare americane pe teritoriul lor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din Europa de Vest, care abia reușeau să se guverneze și să-și asigure subzistența, continuau să stăpânească o mare parte a globului. Această situație neverosimilă, ale cărei implicații nu scăpau elitelor indigene din coloniile europene, a avut consecințe perfide. Pentru mulți britanici, francezi sau olandezi, posesiunile imperiale alinau suferința și umilințele războiului din Europa. Ele Își demonstraseră valoarea materială În acel război ca resurse naționale vitale. Dacă n-ar fi avut acces la teritoriile Îndepărtate și la resursele materiale și umane din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sau olandezi, posesiunile imperiale alinau suferința și umilințele războiului din Europa. Ele Își demonstraseră valoarea materială În acel război ca resurse naționale vitale. Dacă n-ar fi avut acces la teritoriile Îndepărtate și la resursele materiale și umane din colonii, britanicii și Îndeosebi francezii ar fi fost și mai dezavantajați În lupta cu Germania și Japonia. Acest lucru le era limpede mai ales britanicilor. Pentru oricine a crescut (precum autorul) În Marea Britanie postbelică, „Anglia”, „Britania” și „Imperiul Britanic” erau cvasisinonime. Hărțile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fructe, vitrinele măcelarilor - totul reamintea de prezența crucială a Angliei În inima istorică și geografică a unui imperiu maritim. Pentru insulari, numele de orașe, râuri și figuri politice din colonii și dominioane erau la fel de familiare ca și cele din Marea Britanie. Britanicii pierduseră „primul” lor imperiu din America de Nord; următorul, deși obținut nu tocmai „Într-un moment de neatenție”, nu era nici pe departe fructul unui proiect rațional. Menținerea ordinii, Întreținerea și administrarea sa costau mult; ca și În cazul imperiului francez din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
materiile prime furnizate, precum și forțele lor armate erau practic considerate bunuri naționale. Restul Imperiului Britanic avea la prima vedere mai puțin o valoare materială și mai mult una strategică: posesiunile din Africa de Est sau teritoriile și porturile controlate de britanici În Orientul Mijlociu și În jurul Peninsulei Arabice și Oceanului Indian erau apreciate În principal ca accesorii ale Indiei, principala posesiune imperială - care, la vremea respectivă, includea Sri Lanka, Birmania și teritoriile care formează astăzi Pakistanul și Bangladeshul. Toate imperiile europene se formaseră prin

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Toate imperiile europene se formaseră prin anexiuni sporadice, episodice și (cu excepția rutelor terestre și maritime care serveau India britanică) fără calcule privind coerența logistică sau câștigul economic. Spaniolii pierduseră deja cea mai mare parte a imperiului lor: la Început În favoarea britanicilor, apoi cedând cererilor de independență ale propriilor coloniști și, cel mai recent, În fața puterii crescânde a Statelor Unite - o sursă de antiamericanism persistent În Spania, atunci și acum. Nu le mai rămăseseră decât enclave, Marocul și Guineea Ecuatorială, care aveau să fie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]