5,423 matches
-
neajutorare și de insecuritate, în general acel fond de tensiune nervoasă care facilitează acțiunea unor factori frustranți. Dar, evitarea și atenuarea efectelor unor frustrații puternice implică și luarea unor măsuri de protecție individuală, destinate sporirii rezistenței și toleranței individuale la frustrare, între care menționăm: a) Cunoașterea propriilor posibilități de reducere a tensiunii psihice și învățarea unor strategii alternative de adaptare flexibilă la „conflict” și „frustrare”. Aceasta deoarece este știut că eficiența „adaptării” implică un răspuns adecvat sub raportul conținutului și al
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
puternice implică și luarea unor măsuri de protecție individuală, destinate sporirii rezistenței și toleranței individuale la frustrare, între care menționăm: a) Cunoașterea propriilor posibilități de reducere a tensiunii psihice și învățarea unor strategii alternative de adaptare flexibilă la „conflict” și „frustrare”. Aceasta deoarece este știut că eficiența „adaptării” implică un răspuns adecvat sub raportul conținutului și al intensității, menit să înlăture „conflictul emoțional”, care dă naștere tensiunii nervoase și împiedică desfășurarea armonioasă a conduitei. b) Reconsiderarea și, implicit, reorganizarea modului de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
psihoprofilaxia „frustrației” presupune educarea personalității în ansamblu. Mai precis, terapia „frustrației” trebuie să pretindă atât acțiunea asupra condițiilor / situațiilor frustrante, pentru a le atenua influența, cât și pe cea asupra personalității celui frustrat, pentru a-i reduce gradul vulnerabilității la frustrare și a ridica pragul toleranței individuale la aceasta, prin cultivarea unor calități de voință și de caracter (ex. încrederea în sine, dinamismul și spiritul de inițiativă, calmul, hotărârea, capacitatea de a reacționa prompt și adecvat, flexibilitatea și maleabilitatea în relațiile
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
a personalității, a unei integrări sociale care să aducă satisfacție atât persoanei (nevoii ei de libertate a opiniilor și a convingerilor proprii), cât și cerințelor morale și juridice ale comunității. Capitolul VI Fenomenul frustrației din perspectivă psihopatologică Reacția omului la „frustrare” este determinată, așa cum am văzut în capitolul IV al lucrării de față, de o serie de particularități ale „ situației frustrante”, dar mai ales de unii factori psihici interni, între care trăsăturile relativ stabile ale personalității pot impune formarea chiar a
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
formarea chiar a unor „stiluri adaptative” la acțiunea unor agenții conflictuali și frustranți. Ne propunem să ilustrăm, în continuare, această idee prin urmărirea felului cum, de exemplu, trăsăturile specifice unor personalități „obsesive”, sau „megalomanice”, structurează anumite modalități de răspuns la frustrare, comparativ cu posibilitățile de răspuns ale unor personalități „flexibile”, permeabile pentru idei și situații noi. Pentru început, ne vom referi la personalitățile de tip obsesiv. Este cunoscut faptul că personalitățile cu înclinații obsesive, realizează conținuturi de gândire, trăiri afective și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
se întreabă, în mod repetat, dacă a încuiat ușa de la apartament în momentul plecării, dacă a închis apa sau gazul metan etc.). Verificările meticuloase pe care le face, nu numai o neliniștesc, dar îi creează și un puternic sentiment de frustrare, de neputință. Același lucru se întâmplă și în cazul „fobiilor”, pe care cei care le realizează nu și le pot explica, de cele mai multe ori, pe cale rațională, și care le creează din această cauză diferite complexe, sau sentimente de inferioritate. Putem
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
sociale. dar poate că și mai ilustrativ exemplu este cel al individului suferind de „autofobie”, respectiv de teama de a fi, sau de a rămâne, singur cu el însuși — subiect predilect de analiză al filosofilor existențialiști. O puternică impresie de frustrare există și în „obsesiile impulsive”, care cuprind în contextul lor executarea unor acte neraționale, ridicole, pe care persoana respectivă le realizează contrar voinței sale, dar cu sentimentul inutilității lor (ex. bolnavii cu „nosofobii” își spală mâinile de sute de ori
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care o adulează și a cărei dragoste vrea să o obțină îi acordă toate avansurile dorite. În cazul însă în care persoana adultă dezamăgește, nerăspunzând în măsura dorită la așteptările manifestate față de ea, atunci poate apărea un puternic sentiment de frustrare, asociat cu o fază depresivă, constituită din stări de gelozie, din decepții și deziluzii, care mai pot fi totuși — spune Cleramboult — intersectate, din când în când, de speranță. Faza a treia, de ură profundă, determină revolta, care se exprimă prin
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
este un delir pasional, care are ca mecanism principal imaginarea unor fapte / situații și realizarea unor interpretări prin care este pusă la îndoială fidelitatea partenerului. În sfera „normalității” psihice, gelozia are diferite motivații: ex. sentimentul de teamă, de nesiguranță, de frustrare afectivă; egoismul / invidia; vanitatea rănită (întâlnită mai ales între frați și surori, atunci când unul între ei știe să acapareze dragostea părinților) etc. „Intensitatea” și „durata” sentimentului de gelozie sunt aspecte diferite în fiecare caz în parte, aceste caracteristici depinzând, în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
ex. suspiciune agasantă, agresivități verbale sau fizice etc.). Psihologii (ex. D. Lagache) fac deosebirea între mai multe tipuri de gelozie: geloziile reacționale; geloziile delirante, de structură paranoică; delirurile simptomatice de gelozie ale proceselor organice degenerative. În fiecare din aceste tipuri, „frustrarea” se particularizează, căpătând un anumit specific. Gelozia reacțională (sau nevrotică) este considerată de psihologi (ex. H. Ey) ca reprezentând o conduită reacțională relativ normală și reversibilă. Ea își are, de regulă, originea într-o situație obiectivă de infidelitate, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
simptomatice de gelozie ale proceselor organice degenerative, cele mai frecvente sunt delirurile de gelozie ale alcoolicilor, și cele din stările de involuție senilă și presenilă. Alcoolicul realizează, de obicei, tipul de gelozie activă, agresivă, uneori chiar cu tendințe sadice. „Sentimentul frustrării” din „gelozie” este strâns legat de procesul intim al constituirii, în timp, a convingerii respective în sufletul celui suferind de gelozie. În drama shakespeariană „Othello” găsim dovada, măiestrit redată, a faptului că sentimentul frustrării din gelozie se constituie, de fapt
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
uneori chiar cu tendințe sadice. „Sentimentul frustrării” din „gelozie” este strâns legat de procesul intim al constituirii, în timp, a convingerii respective în sufletul celui suferind de gelozie. În drama shakespeariană „Othello” găsim dovada, măiestrit redată, a faptului că sentimentul frustrării din gelozie se constituie, de fapt, treptat, fiind rodul unor acumulări psihice interioare care pregătesc progresiv o anumită semnificație despre cele întâmplate, și, strâns legată de ea, o anumită convingere. Astfel, debutul delirului se face prin apariția sentimentului de neliniște
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care caută dovezi despre presupusa ei infidelitate. Mai mult chiar, aceasta este supusă tot mai mult unui adevărat „martiraj”, în sensul că este spionată, bănuită și chestionată în legătură cu cele mai mici gesturi sau acte comportamentale. Faptul că acum impresia de frustrare a încrederii pe care el a acordat-o Desdemonei începe să se transforme în certitudine este demonstrat, de exemplu, de modul penibil în care Othello se străduiește să găsească într-un fapt mărunt (cum este cel al pierderii de către Desdemona
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
certe de infidelitate. În faza ultimă, de convingere deplină, pot rezulta acte detestabile, deosebit de impulsive, care să ducă la omucidere și sinucidere. Delirul de autoacuzare și vinovăție. Acest tip de delir stă la gaza constituirii celor mai acute sentimente de frustrare, deoarece în divizii în cauză își formează convingerea că nu sunt capabili de nimic, că nu sunt necesari familiei și societății, sau că sunt vinovați de nereușitele (eventual nenorocirile) membrilor familiilor lor. Învinovățindu-se în mod exagerat pentru o serie
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de anxietatea somatică, care însoțește stările reale de boli somatice, precum și de anxietatea situațională, care exprimă temeri fobice față de situații extreme deja produse, sau pe cale iminentă de a se produce, cum ar fi: războaie, cutremure catastrofale, inundații devastatoare etc. (sau frustrări afective severe, de genul: decesul unuia din copii, sau a părinților). Acestor forme de anxietate proiectate pe un anumit eveniment, situație, stare psihică sau somatică, li s-a dat denumirea de fobii, care știm că desemnează frica / teama cu obiect
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
spus, „anxietatea” exprimă o stare de rigiditate afectivă, manifestată prin tendința persoanei de a menține aceeași stare emoțională, sau dispozițională, un timp îndelungat, chiar dacă schimbările intervenite în situațiile externe impun adoptarea unei alte atitudini afective. Lupta eficientă cu „ situațiile de frustrare” severe, sau cu sentimentele complexe de frustrație, nu o poate realiza decât o personalitate flexibilă, respectiv acei oameni care dovedesc că pot să-și adapteze sistemul de convingeri și de valori personale la specificul noilor situații și cerințe apărute în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
o dezbarere, fie și științifică, asupra tuturor acelor chestiuni care ar fi putut păta, cât de cât, relitățile înfrumusețate ale „României Socialiste”. ∗ În denumirea fenomenului care face obiectul analizei de față am preferat termenul de „frustrație”, și nu cel de „frustrare”, ghidându-ne după originea franceză a termenului, așa cum este redată în „Dicționarul de neologisme”, 1978, Editura Academiei, București: Frustrație - s.f. frustrare (< fr. frustration). Precizăm că același dicționar nu face nici o deosebire semantică între termenii: „frustrație” și „frustrare” (vezi dicționarul menționat
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
Socialiste”. ∗ În denumirea fenomenului care face obiectul analizei de față am preferat termenul de „frustrație”, și nu cel de „frustrare”, ghidându-ne după originea franceză a termenului, așa cum este redată în „Dicționarul de neologisme”, 1978, Editura Academiei, București: Frustrație - s.f. frustrare (< fr. frustration). Precizăm că același dicționar nu face nici o deosebire semantică între termenii: „frustrație” și „frustrare” (vezi dicționarul menționat, p. 474). De altfel, folosim termenul de „frustrație” ca termenul cel mai general, care curprinde cele trei elemente componente ale procesului
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
nu cel de „frustrare”, ghidându-ne după originea franceză a termenului, așa cum este redată în „Dicționarul de neologisme”, 1978, Editura Academiei, București: Frustrație - s.f. frustrare (< fr. frustration). Precizăm că același dicționar nu face nici o deosebire semantică între termenii: „frustrație” și „frustrare” (vezi dicționarul menționat, p. 474). De altfel, folosim termenul de „frustrație” ca termenul cel mai general, care curprinde cele trei elemente componente ale procesului de frustrație: 1) cauza, sau situația frustrantă; 2) starea psihică de frustrare, care constă din trăiri
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
între termenii: „frustrație” și „frustrare” (vezi dicționarul menționat, p. 474). De altfel, folosim termenul de „frustrație” ca termenul cel mai general, care curprinde cele trei elemente componente ale procesului de frustrație: 1) cauza, sau situația frustrantă; 2) starea psihică de frustrare, care constă din trăiri specifice, cauzate de privațiune, 3) reacțiile comportamentale la frustrare, care pot fi imediate, amânate și de durată. Asupra câtorva din aceste teorii emise de N.R.F.Maier, T.M. Franch, Nina Bull, J. Dollard etc., ne vom opri
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
termenul de „frustrație” ca termenul cel mai general, care curprinde cele trei elemente componente ale procesului de frustrație: 1) cauza, sau situația frustrantă; 2) starea psihică de frustrare, care constă din trăiri specifice, cauzate de privațiune, 3) reacțiile comportamentale la frustrare, care pot fi imediate, amânate și de durată. Asupra câtorva din aceste teorii emise de N.R.F.Maier, T.M. Franch, Nina Bull, J. Dollard etc., ne vom opri în capitolul al III-lea. „Examenul critic al noțiunii «complex al frustrației»”, Analele
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
dezvoltat termenul de „neliniște” ca o „variabilă intermediară” (care nu poate fi cunoscută direct prin observare, ci numai indirect prin consecințele sau antecedentele ei). Dintre acestea, R.S. Lazarus (op. cit., p. 184-189), menționează: a) „neajutorarea” (sau neputința) persoanei în fața pericolului sau frustrării; b) „iminența, pericolului”. În legătură cu prima condiție, D. Mechanic arată: „Într-o oarecare măsură, individul are nevoie de unelte capabile să facă față situației dificile. Pericolul depinde de felul în care o persoană se simte capabilă să stăpânească pericolul. Când o
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
a lui, dar poate deveni o forță agresivă în fața unui rival al său din aceeași specie”. („Examenul critic...”, p. 40). În acest sens, H. Kendler arată că învățarea joacă un rol important în determinarea felului de comportament ca răspuns la frustrare: „Agresiunea este un răspuns instrumental care poate avea diferite consecințe; când agresiunea poate elimina sursa frustrației sau minimaliza efectele ei, aceasta se întărește și tinde a persista. S-a constatat, însă, că atunci când șoarecii sunt în mod repetat frustrați, ei
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
adaptative. În tratarea acestei probleme vom face referiri, în special, la integrarea socio-profesională a tineretului școlar. Prin urmare, atât considerațiile de ordin general referitoare la problema „integrării”, cât și cele care se referă la profilaxia „frustrației”, vor viza mai ales frustrarea produsă în mediul familial și școlar. Bazele istoriei și teoriei culturii, 1975, EWd. Academiei, p. 131. Uravelling Juvenile Delinquency, 1950, Havard Univ. Press, Cambridge. Psihologia inteigenței, 1965, Editura științifică, București. În acest sens, V. Pavelcu precizează: „A fi lucid și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
Tanzania. Legislatorii americani și vest-europeni, care rămân în cameră în medie 10 ani sau mai mult, tind să fie, paradoxal, mai siguri pe slujbele lor decât legislatorii din multe sisteme necompetitive; într-adevăr, în țările din regiunea atlantică, dezamăgirea și frustrarea privind experiența parlamentară conduc deseori la demisii în afară de înfrângerea electorală. Se pare că durata medie tinde să crească odată cu trecerea timpului, așa cum au arătat analizele din diverse țări precum Statele Unite, Elveția și Columbia. Totuși, cel puțin până acum, chiar și
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]