KorAP: Find »[drukola/base=marmură & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...190 191 192 ...213 >

5,303 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

cu penița verificată și deschizând dosarul la pagina unde făcuse mai devreme ștersătura. — Acum? Chiar acum? — De ce nu, scumpe domnule Daniel? zise Arhivarul. Mai târziu vă luați cu treburile, nu mai aveți vreme de mine... Apropo, ați văzut stâncile de marmură? — Nu încă. După ce terminăm, vă sugerez să faceți o plimbare până acolo. Vă garantez că n-ați mai întâlnit așa ceva. Era atât de smerit că nu-l puteam refuza. Și, ca să fiu sincer, vroiam să scap cât mai repede de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Vântul sufla la fel, soarele răsărea din valuri, iar ploile (din fericire ploua rar) erau, ca pretutindeni la mare, plicticoase; întunecau orizontul și nu mai vedeai nimic dincolo de spuma albă a valurilor. Dar cum te apropiai de zona stâncilor de marmură, totul se schimba. Am avut un adevărat șoc când am dat cu ochii de ele. Stâncile erau veritabile dune de marmură între care creșteau scaieți cu flori violete. Valurile azvârleau pe ele stropi de apă care scânteiau, umezeau petele de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
orizontul și nu mai vedeai nimic dincolo de spuma albă a valurilor. Dar cum te apropiai de zona stâncilor de marmură, totul se schimba. Am avut un adevărat șoc când am dat cu ochii de ele. Stâncile erau veritabile dune de marmură între care creșteau scaieți cu flori violete. Valurile azvârleau pe ele stropi de apă care scânteiau, umezeau petele de licheni, ce semănau unor caracatițe verzi ieșite la soare, și spălau piatra făcând-o să lucească, să ardă ca o flacără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
spălau piatra făcând-o să lucească, să ardă ca o flacără curată, pe sute de metri. Dacă Dumnezeu s-a compromis în multe locuri plămădindu-și creația, trebuie să recunosc că acolo și-a dat măsura adevărată. Văzând dunele de marmură inima mi-a bătut cu putere și mi s-a tăiat respirația. Fulgerau albe în lumină, deasupra ierburilor crescute pe peticele de pământ dintre stânci. Păreau puse acolo anume ca să le aducă aminte bătrânilor că nu trăiau într-o lume

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
care Arhivarul strângea hârțoage pentru o istorie a tuturor ratărilor, lumea își striga, pe țărm, gloria și reproșurile. Voi sunteți vinovați dacă existența voastră nu e cum s-ar cuveni să fie, era avertismentul mut, permanent, al acelor stânci de marmură, singurul loc unde mi-a venit să plâng de evlavie. Căci era un spectacol în stare să amuțească pe oricine. Nu m-am săturat niciodată să admir dunele, îndeosebi la amiază când soarele făcea marmura să strălucească, aprinzând ruguri albe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
permanent, al acelor stânci de marmură, singurul loc unde mi-a venit să plâng de evlavie. Căci era un spectacol în stare să amuțească pe oricine. Nu m-am săturat niciodată să admir dunele, îndeosebi la amiază când soarele făcea marmura să strălucească, aprinzând ruguri albe prin iarbă; ruguri pe care stropii azvârliți de valuri le ațâțau și pe care florile violete ale scaieților le împresurau ca o ofrandă. Dincolo de ele, spre capătul falezei, se sălbăticise o plantație de smochini, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
falezei, se sălbăticise o plantație de smochini, cu trunchiurile noduroase și frunzele mari, alburii, acoperite de praf. Smochinii nu mai făceau fructe. Rămăseseră inutili printre cactuși enormi cărora le pria, se părea, uscăciunea țărmului, dar păleau în fața altarelor înalte de marmură pe care îți venea să îngenunchezi. Michelangelo în persoană, dacă ar fi sosit într-o bună zi pe acel țărm, nu l-ar mai fi părăsit, cred; ar fi sculptat acolo toată viața, mulțumindu-se cu pâine și apă; și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
sculptat acolo toată viața, mulțumindu-se cu pâine și apă; și dintr-odată să mă trezesc eu față în față cu o asemenea șansă grandioasă! Așa ceva poate face fericit un om, dar poate și să-l descumpănească, să-l sperie. Marmura, cu rare vinișoare albastre prin ea, nu părea nici greu de lucrat. Priveam uimit, tulburat, vrăjit, și a trebuit să-mi aduc aminte de ce mă aflam acolo ca să-mi revin, să-mi spun că n-avea rost să-mi fac

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
un cârpaci să se atingă de acele stânci? Dar nu pentru o crimă venisem acolo? Vroiam să-mi ucid trecutul; să-l ucid amintire cu amintire, să-l transform într-un stârv și să-l înmormântez într-un cimitir de marmură. Fiecare piatră funerară putea să fie un prilej ca să-mi obțin definitiv acea memorie ușoară pe care o simțisem câteva clipe, mai devreme, bătând din aripi înlăuntrul meu, gata să zboare după ce se scuturase de mâl. După care aș fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
minciună, nu mai deosebeau realitatea de închipuire. Povesteau un trecut în parte visat, cârpit și nu mai știau nici ei cu exactitate care fusese adevărata lor viață, câtă autenticitate exista în urma lor. Minciuna le intrase în pori ca praful de marmură în pielea sculptorilor. Erau momente când ar fi dorit, cu siguranță, pentru ei înșiși, numai pentru ei înșiși, să știe exact ce au fost, dincolo de întâmplările care se umflaseră în timp, cu sângele supt, ca niște lipitori crescute pe trupul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de frică să nu se otrăvească cu el”. Tot Domnul Andrei s-a grăbit să le explice celorlalți că nu era în folosul lor să mă supere. Dacă plecam? Cine ar mai fi venit pe țărmul acela pustiu? Stâncile de marmură ar fi rămas neatinse, între scaieți, iar ei ar fi fost îngropați, ca morții de până atunci, între bălăriile din spatele azilului. „Bă, nu fiți proști, le zicea. Trebuie să ne punem bine cu el, să nu-și ia catrafusele. Altfel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
neatinse, între scaieți, iar ei ar fi fost îngropați, ca morții de până atunci, între bălăriile din spatele azilului. „Bă, nu fiți proști, le zicea. Trebuie să ne punem bine cu el, să nu-și ia catrafusele. Altfel, adio cimitir de marmură. Bătrânul se lasă păgubaș, nu mai cheamă pe nimeni. Și apoi, altfel îți cioplește piatra de pe mormânt cineva căruia i-ai fost simpatic. Pune omul puțină inimă în meseria lui”. Mai ales acest ultim argument a avut un efect miraculos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ca nisipul din curte, mi-au arătat cum se pot degrada amintirile. Am făcut și greșeala de a urca la etaj. M-au ispitit scara în spirală strânsă și o mică vanitate. Vroiam să-mi revăd numele pe placa de marmură a premianților de onoare. Am căutat cu privirea înfrigurată în locul știut. Pe peretele din fața scării. Dar n-am văzut nimic. Peretele era gol. Poate a fost mutată, mi-am zis. Pe urmă am aflat că placa a fost spartă cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-l atac frontal pe Dinu: „Tu ce părere ai despre Bătrânul? Ești aici de mai multă vreme”. „De ce mă întrebi?” îmi aruncă el o căutătură alarmată. „Fiindcă vreau să știu părerea ta”. Ne plimbam pe țărm, în zona stâncilor de marmură. Se opri, vru să rupă o floare violetă dintre scaieți, dar se înțepă la mână și se răzgândi. „Florile astea nu pot fi culese”, zise el, explicându-mi că scaieții au țepi pentru a rezista și în timp de secetă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cap. Le-a și strigat unor îngrijitori: „Nenorociților, vă omor”, ceea ce era o dovadă că-și pierduse controlul; de obicei se ferea să facă asemenea gafe. Noaptea, bufnița își relua monologul lugubru. Probabil, stătea între scaieții din zona stâncilor de marmură, căci dintr-acolo se auzeau sunetele rău prevestitoare. Cum în azil nu existau decât patru felinare, a fost o adevărată bătaie cine să pună mâna pe ele pentru a-și arăta devotamentul față de Moașa. Arhivarul ar fi vrut să se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în sala cu oglinzi. Poate de aceea întârzia să-l anunțe pe Bătrânul de sosirea mea, zicea Dinu. Spera, poate, să nu-mi convină ceva și să plec; ar fi aruncat vina pe mine, că nu mi-a plăcut calitatea marmurei, că am făcut mofturi, că nu eram un om serios cum impunea un asemenea proiect măreț; și ce sculptor ar mai fi venit vreodată în pustietatea aceea? Dacă aș fi știut că lucrurile stăteau astfel, m-aș fi răzbunat; m-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și-mi surâdea. Doamne, cât îl uram atunci. După ce că mă ținea nedormit, mai și surâdea în bătaie de joc. Îl blestemam și juram să plec din azil. Dimineața, când marea ieșea din cețuri și dădeam cu ochii de stâncile de marmură, mă răzgândeam însă și iar o luam de la capăt. De obicei, pe la miezul nopții ieșeam din cameră și mă plimbam ca un strigoi pe coridoare, încercând să mă liniștesc. Când mă întorceam, înghițeam al doilea somnifer, mă vâram sub pătură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să fumez, a ținut el să-mi explice într-o zi, din senin. Dar ce, parcă pot?” Nu l-am mai întrebat de ce-l deranja în acest caz fumul țigărilor mele și m-am dus să rătăcesc printre stâncile de marmură, cu gândul la cimitirul cel nou. Era o zi frumoasă, cu soare mult, cu marea ca o flacără și, totdeauna la amiază, dunele mă impresionau prin grandoarea lor sălbatecă. Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De câte ori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
asemenea fugă; mai mult decât de frig, de camera înghețată, mă săturasem de lucrurile pe care le ciopleam în atelierul meșterului și care nu-mi asigurau decât un anonimat plin de pureci, în care putrezeam de viu; un cimitir de marmură suna altfel, promițător... Dacă aș fi avut vreo vocație, în orice domeniu, nu neapărat în sculptură, aș fi ajuns, cred, cu ambiția mea, să fac ceva util, poate chiar ieșit din comun, dar așa, totul s-a transformat într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
desăvârșit prost gust, pe care o cumpărasem tocmai din această cauză; mi se păruse că așa trebuise să arate ursitoarea mea. Am încercat să fac una măcar la fel, dacă nu mai onorabilă, și am stricat vreo trei bucăți de marmură fără să obțin nimic. Doar ultima încercare a fost mai de Doamne-ajută, dar și aceasta era mai grosolană decât modelul din memoria mea, arătând destul de clar posibilitățile mele de sculptor. Nu puteam să i-o arăt Laurei și am vrut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
apoi m-am gândit să i-o ofer Domnului Andrei. — Ca să-ți aduci aminte de admiratoarele din tinerețe, i-am zis când l-am întâlnit câteva ore mai târziu. Domnul Andrei a aruncat o privire nemulțumită spre goliciunea urâtă de marmură. — Ce, așa arătau fetele care mă așteptau să aterizez? Mă jigniți, domnule sculptor. Nici cu Călugărul n-am avut mai mult succes. Sunt un gunoi, Doamne, un păcătos, iartă-l pe robul tău care nici la bătrânețe n-a devenit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
grăbesc să-și risipească viața în fleacuri, în loc să aibă curajul să înfrunte eternitatea. Eram gata să mă las de sculptură, convins că nu mai există nimeni care să înțeleagă astfel arta, când am aflat cu emoție de proiectul cimitirului de marmură. Și sunt fericit că am venit aici, că pot să-mi pun talentul în serviciul dumneavoastră”. Bătrânul tăcea. Eram mulțumit de discursul meu și puneam pe seama emoției tăcerea Bătrânului. Obișnuindu-mă însă cu întunericul, am descoperit uimit că mă aflam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
din parcuri, acum aveam posibilitatea să fac ceva ieșit din comun. Azilul mă scosese din modestia în care amorțisem în atelierul meșterului de cruci și aveam visuri mari de glorie. În plus, marea era la doi pași de stâncile de marmură. Încă un motiv de recunoștință. Viața are de obicei eleganța să ne dezguste de ea înainte de a o părăsi, or eu o simțeam în acele momente arzând în mine aproape scandalos pentru o înmormântare. Păstram o aparență cuviincioasă, de reculegere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Eu mă mai puteam bucura de toate astea! Simțeam și în rândul bătrânilor un freamăt de satisfacție. Din moment ce se inaugura cimitirul de pe țărm, puteau fi siguri acum că aveau să-și doarmă somnul de veci cu o piatră funerară de marmură la căpătâi. Îi priveam cum stăteau înșirați în jurul mormântului, îmbrăcați în obișnuitele lor halate ponosite, și înțelegeam în acele clipe chiar faptul că o antipatizau pe Laura. La o anumită vârstă, oamenii devin răi cu cei tineri, mai ales dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
te strivească mângâindu-te. Am renunțat să-l provoc. M-am oprit singur și m-am întors. A doua zi m-am apucat de lucru cu toate că era duminică. Vroiam să termin cât mai repede prima piatră funerară din cimitirul de marmură. Mă găseam într-o stare de spirit bună și ciopleam piatra cu un zel neobișnuit. La amiază, m-am oprit să mă odihnesc. M-am dezbrăcat, m-am aruncat în mare, apoi m-am lungit pe o stâncă. Deasupra mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]