5,680 matches
-
frondă, de aventură, În anii punk, autoficțiunea. Atunci cînd Barthes sau Sartre nu muriseră Încă, autoficțiunea venea În sprijinul tezei “morții personajului”, argumentînd În favoarea luării de conștiință a actului scriptural ca exercițiu autoreferențial asimptotic. Doubrovsky definește autoficțiunea cu acea inconfundabilă retorică a paradoxului pe care Derrida o va transforma În scop În sine: “Fiction, d’événements et de faits strictement réels; si l’on veut, autofiction, d’avoir confié le langage d’une aventure à l’aventure du langage [...] ou encore
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
puțin cunoscute din cea medievală și antică, pot fi considerate autoficțiuni. Motivul este simplu: textul literar (recunoascut ca atare) se sprijină pe convenții din ce În ce mai bine stăpînite și diversificate de autori tot mai vizibili pe scena socială, iar romanul pe o retorică a persuasiunii, politicoasă odată, tot mai perversă În vremea din urmă cu intenția vădită, azi, de a-și scoate cititorul din țîțÎni. Mi se pare de aceea absurd să separăm fără rest autobiografia - atunci cînd face parte dintr-un patrimoniu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Mariei Darrieussecq: autoficțiunea Începe ca o autobiografie și continuă ca un roman la persoana Întîi. Interesant este de ce literatura franceză contemporană, cel puțin, dar și cea autohtonă (iată, Cecilia ștefănescu, pînă la un punct) recurg frecvent la autoficțiuni și la retorica impetuoasă și directă pe care autoficțiunea o cere: dintr-o nevoie compensatorie care ține atît de ceea ce autorii Înțeleg prin rostul literaturii, cît și de supunerea la ceea ce cititorul așteaptă de la literatură. Primii știu că oglinda plimbată odinioară pe marginea
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
pentru că nu a conștientizat-o niciodată și În consecință niciodată n-a știut să rostească dubito ergo cogito. În fine, Y dezamăgește, X revine convulsiv asupra ei Însăși, imaginea se reface prin intermediul unei oglindiri amețitoare, de la caz la caz cu ajutorul retoricii exponențiale brute - vezi cazul Mariei Nimier din Noua pornografie sau al lui Marie Darrieussecq din Schimbarea la trup - sau prin apelul la decalări repetate, puțin perceptibile, un glissando reflexiv, ca la Camille Laurens. Conviețuirea cu sine este de acum dramatică
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
mijloacele tehnice necesare. În acest moment În literatura franceză există două tabere despărțite de concepția despre scriitură: universitarii cred În frază, În stil, În vreme ce nonconformiștii cred În simplitatea spunerii. Alături de Pascal Quignard, Pierre michon, Pierre Bergounioux, Anne Garréta posedă o retorică tradițional franceză, elegantă pînă la rafinament, uneori abstrusă, exploatatoare moderată de dicționar: o scriitură elitară. Nu voi merge mai departe cu critica acestui stil care nu este În nici un caz inocent din punct de vedere politic: Pierre Bourdieu ar face
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Franței) discursul are aceeași greutate sentențioasă dublată de virtuozitate retorică descinsă din scrierile morale ale secolului al XVII-lea. Sigur, naratorul (din nou o transsexualizare narativă) renunță adesea la mina marmoreană și la litotele scânteietoare pentru a răbufni umoral umanizând retorica perfectă În glacialitatea ei: „Paraître ce qu’on n’est pas est ridicule, c’est comme vêtir un singe d’un costume trois pièces sau Le silence est la politesse de l’âme asesezonate cu Ne vous esclaffez pas, en
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
dezamăgitoare ce-au urmat celor trei glorioase, În Franța anilor șaptezeci-nouăzeci. Cartea ei este un manual de supraviețuire, succesor al manifestelor politice ultimative, fidele spiritului și metodei revoluționare de felul celui citat mai sus. Puternică este În scrierile ei nostalgia retoricii inflamate a anilor nebuni, care trimite reflexe expirante pe sintaxa cenușie a resemnării. Citez din romanul pe care-l prezint: Suprimînd posibilitatea de a alege, sistemul le-a negat opozanților săi orice valoare. [...] Nu pot scăpa de această societate care
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
scriind ficțiuni, ea se află Într-un atît de hulit Sistem. Cu cît autoarea e mai sinceră, cu atît mai inautentică-i pare literatura (spre sfîrșitul cărții). Cu cît limbajul e mai agresiv, literatura pierde În estetică ceea ce cîștigă În retorică. Această intransigență a limbajului, uneori patetică, alteori ostentativă, exploatarea pînă la epuizare a bataillanului topos al transgresiunii, zgomotul unei scriituri care altădată foșnea, sunt atributele multor romane personale semnate de scriitoarele franceze de astăzi. IV. 4. Chicklit francez Alături de literatura
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
avion care Întîrzie. El e victima. Cel de-al doilea, un adevărat monstru - urît, antipatic, ranchiunos dar lucid, ca Epiphane dintr-un alt roman al autoarei, sau ca Bruno al lui Houellebecq - va proceda, printr-un abil discurs și o retorică perfectă la executarea victimei. Dacă la Început Textor Texel este un neavenit, un pasager agasant pentru Jérôme, care-l suportă de nevoie, Înspre final se va lămuri de ce lucrurile nu stau deloc așa cum cititorul se aștepta. Cert e că acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
nu l-aș fi citit pe Blanchot - și, pentru a-l fi citit, imposibilitatea mi se confirmă În Încercarea disperată de a fi blocată - ca un discurs simili-teoretic să-i cuprindă pe Hegel și pe Lévinas. Mai mult, să cuprindă retorica rigor mortis a spiritelor care se lăsau fascinate de dreapta ca recurs la ultimul mijloc de constrîngere a spiritului la principiu și euforia de stînga a intelectualilor Înaripați, obligați să descopere astăzi În oceanele și culmile Înzăpezite de sub ei simple
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
au coborît temperatura sub zero, Înzestrați cu o voință redutabilă de a șoca cititorul pentru a-i scoate În evidență limitele estetice, psihice și fizice. În mod normal, după ce au generat dezbateri, au moșit teorii critice și au cauționat o retorică a paradoxului, noile romane au Început să fie uitate. Dar circumspecția cu care fuseseră scrise, violența cu care aruncaseră În aer miturile „literaturii burgheze”, aerul de familie ai cărui curenți au fost neobosit intensificați de critică, au făcut din ele
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ești cineva, poți să-ți „găsești” personalitatea? și, În vreme ce personalitatea te bîntuie, tu unde te afli?" (...) PERSONALIZAȚI-VĂ APARTAMENTUL CHIAR DUMNEAVOASTRĂ! Această formulă „supergîndită” (a se personaliza pe sine... În persoană, etc!) pune cireașa pe tort. Ceea ce spune toată această retorică care se zbate În imposibilitatea de-a o spune, este faptul că nu există nici o persoană." Jean Baudrillard, Societatea de consum, editura comuncare.ro, p. 103 Alain Ehrenberg, La Fatigue d'être soi. Dépression et société, Odile Jacob, 1998, p.
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
fântână a tinereții. Revenirea la folclor este motivată de o altă sensibilitate, întreținută nu numai de experiența individuală, ci și de experiența socială care favorizează redescoperirea ființei, a personalității și a experiențelor de grup. Versurile devin fluide, susținute de o retorică impresionantă prin simplitate; meditația lirică se angajează în jurul unor străvechi motive folclorice restituite în expresie nouă. Această împrejurare este o mărturie de credință în puterea creației și nu este lipsită de consecințe asupra autorilor din ultimul deceniu care își vor
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sub nori, ca un vis la care suntem părtași și plecăm în moarte ca să ne reîntoarcem, pentru că la Mihai Ursachi, timpul își pierde identitatea. Ion Nicolescu "Indulgențe", E. P. L., 1969; "Ironice", Editura Cartea Românească, 1970; "Mioritiada", Editura Cartea Românească, 1973; Retorica", Editura Cartea Românească, 1975. Nota gravă îi lipsește lui Ion Nicolescu, deși el ne vorbește despre dragoste, viață și, obsesiv, despre moarte. Fără multă filozofie, I. Nicolescu lunecă pe panta emoției mascate sub semnul unui intelectualism confirmat într-o formulă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
unui artificiu scenic, poetul parcă nu ar vorbi despre el, ci despre un dublu al său în raport cu ea, rupând în permanență vraja sau starea elegiacă pe care-o tot invocă, ea intrând în ordinea naturală a lumii. Un oficiu al retoricii cuprinde și lumea dinăuntru: "Mai mori și tu dacă eu mor/ mai strânge marmoră sub tine/ nu fierbe sânge de arțar în eprubete bizantine./ și-a ta e țara și cuvântul/ tot neamul meu e-n cimitir/ pe toți i-
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
am sărutat eu, floare/ Albă și nevinovată,/ De ce-ai tremurat tu oare/Și te-ai ofilit îndată?//... înțelegi tu vieții șirul/ Floricică de izvor, -/ Ori te-a tremurat zefirul/ Pe cînd eu plîngeam de dor?...” Cum se vede: o retorică facilă, diminutive folclorice, epitete uzate. Lîngă „Marguerite”, „Alean” apare mult mai pregnant decît ar fi fost plasat altundeva singur: un pastel realist, în tonuri de gri, sobru și evocare cu un accent nostalgic scurt, dramatic: „E-n zori, e frig
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
una,/ Și destrămînd al vieții fir/ Se duc pe totdeauna.// Și-acolo, încet, molcomitor,/ Se-adună în suspine -/ Cu un dor de «mîine» sora lor,/ Cu-un dor de mine” 7). O încercare „Cu cuvîntul eternitate se poate face multă retorică”, susținea Blaga. „Mai puțină poezie”, adăuga el imediat 1). Bacovia e dintre cei care au încercat. E drept, însă, că îl folosește foarte tîrziu, în Stanțe burgheze, și numai o dată: „Cîntec deasupra cetății,/ îmbătrînire?!/ Eternității i-am zis:/ La muzica
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Poezie de impostori și oportuniști, pe care Bacovia, evident, nu-i agreează. în epocă, el aparține, ca să folosesc o expresie de-a lui S. Mehedinți, „genului rece”, al celor dezabuzați, care se sustrag curentului majoritar, iritați de notele declamatorii din retorica unor contemporani, de „cuvîntomania” lor5). „Și cînte poeții poema lor vană...” e cel mai categoric „Nu!” spus de Bacovia acestora, mai puternic decît zeci de articole critice. Un refuz net al poeziei nesincere, care nu corespunde cu existența, nu înfățișează
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
îl va cuprinde ca furtuna pe Romulus Rege, definitiv! Vremea urîtă a alternat cu cea senină pînă în ziua funeraliilor: „Vreme rece, cu cer mai mult noros... ploi intermitente... vînt moderat...” La mormînt, Miron Radu Paraschivescu a spus, uzînd de retorică: „A murit pe acestă vreme de primăvară ploioasă ce pare un omagiu al naturii care îl plînge cu ploile ei odată cu lacrimile noastre”.5 ) însă lacrimile după Bacovia n-au fost prea multe, fapt care se vede în spațiile acordate
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Sirah plumbul e asociat cu nebunia 22). în înțelesul său ultim și cel mai dramatic, plumbul reprezintă fatalitatea, ireversibilul. Scris bărbătește, „Plumb” e „Mortua est” sau „Dormi în pace” a lui Bacovia. E o rugăciune fără cuvinte, o „cugetare” fără retorică, o descriere oarbă, un „roman” eliptic, care contrariază prin numeroasele lucruri nespuse. Ideea poemului e pe cît de veche, pe atît de simplă: moartea iubitei face ca lumea să pară un sicriu 23). Simple, exacte, realiste aș zice, sînt totodată
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
pară dintr-o perioadă mai veche decît momentul publicării. Cînd îi citești pe contemporanii lui Bacovia (mă refer la poeți), ai impresia că majoritatea lor compun „literatură”. Din cauza afectării, textele par șiraguri de vorbe sonore și nu poeme. Prea multă retorică și prea puțină sinceritate. în opera lui Bacovia, primul poem ocazional se consideră a fi cel dedicat amintirii lui Ștefan Petică. însă și „Amurg” (Trec corbii - ah, „Corbii”) a fost folosit într-un scop similar, fiind plasat, în revistă („Arta
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
la Bacău amurgurile sînt în mod frecvent violete, dacă aci toamna e abundent și continuu pluvioasă sau dacă predomină culoarea gri, așa cum a afirmat poetul într-un interviu, ci pentru că imaginea «marelui sfios al literaturii romîne» nu se potrivește cu retorica evocărilor, sonoră. Bacovia trebuie - cred din ce în ce mai mult - înfățișat cu sobrietate, om și idee, o idee care însă nu mai poate fi ilustrată cu noul decor. Nimic din ceea ce poartă în cărțile de istorie literară ori în vorbirea curentă numele de
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
sacră a ontosului, logosul și veșnicia sunt doar câteva dintre temele de recurență ale liricii acestui poet. Ștefan Amariței refuză, fără nicio îndoială, derizoriul în profitul esențialului: specificitatea imaginarului său provine, de altfel, tocmai din accesul constant la simbolistica și retorica vârstei de aur a poeziei, cea care se hrănea din vocația demiurgică, intenționând să refacă legătura directă, nemediată a omului cu divinul. Din această perspectivă, volumul său de debut (Plaja, Editura Cronica, Iași, 1996) constituie un avertisment. E adevărat că
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
a mirosurilor/ aidoma/ unirii solemne a flăcărilor/ Aprinderea lor ne îndepărtează/ înălțarea/ ne apropie cum îmbrățișarea bărbatului/ rupe-n două fecunda înlănțuire a femeii" (Unirea solemnă a flăcărilor). Atunci când reușește să se delimiteze de dubla tiranie, a influenței și a retoricii gongorice, Ștefan Amariței își fabrică un scenariu complicat, nelipsit de interes, despre sfârșitul lumii, inclusiv al lumii cărților. O galerie substanțială de creaturi întunecate, cu potențial demonic, se naște și din obscuritatea, din tenebrele nopții descrise de poetul ieșean în
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
unor moarte umbre/ și a celor fără contur...// și nici astrul nopții luminând!// a putea rosti neauzit corzi/ rupte ale lirei în vânt "moi, je suis le bien armé".// Moartea proiectele lucind cu/ disperare în/ noapte" (subl. mea, E.I.). Această retorică, să o numim a aproximării lumii printr-o sensibilitate atentă mai puțin la contururile ei aparente și mai mult la dinamica ei vibratilă și evanescentă care îi configurează ordinea secretă, îi va permite poetului Liviu Antonesei să se situeze într-
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]