11,661 matches
-
și cea creștină 1. Premisa metodologică a autorului este aceea că, indiferent de epoca istorică luată în discuție, există un set limitat de modalități de apropriere a sinelui prin ceea ce J. Burckhardt a numit (referindu-se la epoca Renașterii) „autostilizări subiective”. Desigur, lui Foucault nu îi lipsesc nuanțele. El distinge între comportamentul codificat în termeni juridici (bazat pe limbajul interdicției) și comportamentul care ignoră standardele exterioare ale moralității, dar urmărește o transformare a sinelui (limbajul interiorității). Epoca clasică și începutul erei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
introdusă de Husserl la începutul secolului XX, prin restabilirea primatului percepțiilor prereflexive. Obiecția principală a lui Henry față de tratamentul husserlian oferit corporalității este regresul în obiectualizare. Datorită proiecției intenționalității, conștiința tinde să gândească trupul material în opoziție cu idealitatea ego-ului subiectiv. În stilul vulgar al înțelepciunii pragmatice, fenomenologul va recunoaște că omul nu este, ci are un trup. Capcana dualistă nu a fost depășită nici de Husserl, iar acest eșec coincide, în opinia lui Michel Henry, cu identificarea confuză a două
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
trup. Capcana dualistă nu a fost depășită nici de Husserl, iar acest eșec coincide, în opinia lui Michel Henry, cu identificarea confuză a două instanțe ale corporalității: trupul sensibil (biologic-obiectiv) și trupul transcendental (invizibil-subiectiv)1. Pe de o parte, trupul subiectiv este gazda unor afecte fundamentale și corelative: bucuria (jouissance) și suferința (souffrance). Imanența acestor tonalități afective depășește cadrele lumii (care proiectează în noi pulsiunea elementară a grijii) și anihilează efectele temporalizării seriale a conștiinței. În bucurie și suferință resimțim rădăcinile
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cauză suficientă. Anxietatea sau angoasa coincide mai degrabă cu percepția fulgurantă a posibilității ca ultimă categorie a spiritului (mai cuprinzătoare decât realitatea). Posibilitatea sau, altfel spus, patosul praxisului cotidian (rezumat de acel simplu „eu pot”, rostit la granița dintre trupul subiectiv și corpul obiectiv). Urmând lui Kierkegaard, Michel Henry preferă să analizeze morfologia subtilă a angoasei plecând de la relația erotică - un pathos și un praxis cunoscute aproape tuturor 1. Preluând o imagine din Cesare Pavese, autorul imaginează o întâlnire între doi
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
strâmt care separă mâinile așezate unele lângă altele pe marginea balconului? Ce se poate întâmpla? La ce se gândesc unul și celălalt?”1 Posibilitatea nu este deci o categorie predominant teoretică, ci înrădăcinată mai degrabă în fondul patetic al corporalității subiective. În câteva clipe, prin imanența angoasei, proximitatea corporală poate decide totul sau nimic pentru fiecare dintre cei doi actori. Sinele fiecăruia își croiește destinul în funcție de felul în care o posibilitate sau alta va fi închisă ori deschisă. Orice posibilitate teoretică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
altceva, în sens tehnic, aplicat și concret), puterea de a putea în genere este responsabilă pentru vertijul necontrolat al angoasei. Contemplația acestei pure posibilități - înaintea oricărui calcul sau intenționalitate precise - trasează conturul Sinelui. Angoasa ne individuează numai prin mijlocirea corporalității subiective. Actualizarea unei potențe se face doar în limitele corporalității. Întrucât precedă orice acțiune, angoasa nu poate primi încă o determinare valorică; angoasa este, de fapt, penumbra originară a libertății. Imanența angoasei ne garantează că trupul celuilalt nu a devenit încă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ori faptul că nici un sine nu este scutit de servituțile apartenenței la un sex (masculin sau feminin) - această simplă constatare este și ea responsabilă pentru angoasa celor doi tineri îndrăgostiți. Care este frontiera dintre alteritate și identitate în cazul corpului subiectiv și al corpului obiectiv? Este oare corpul subiectiv ori transcendental al fiecăruia identic, întrucât aparține sferei invizibilului? Este oare conținutul alterității celuilalt reductibil la aparența somatică a unui corp sexuat? Contribuie oare diferențierea sexuală la o anumită „iluzie optică”, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de servituțile apartenenței la un sex (masculin sau feminin) - această simplă constatare este și ea responsabilă pentru angoasa celor doi tineri îndrăgostiți. Care este frontiera dintre alteritate și identitate în cazul corpului subiectiv și al corpului obiectiv? Este oare corpul subiectiv ori transcendental al fiecăruia identic, întrucât aparține sferei invizibilului? Este oare conținutul alterității celuilalt reductibil la aparența somatică a unui corp sexuat? Contribuie oare diferențierea sexuală la o anumită „iluzie optică”, cu potențial idolatru? Acestea sunt întrebările care, deși formulate
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
întâi inițiativa. Kierkegaard observa că nu întâmplător cartea Facerii prezintă bărbatul sedus de femeie, deși aceasta din urmă fusese atrasă la rândul ei, într-un mod fatal, de oferta unei posibilități generice. „Saltul în păcat” va coincide cu degradarea corpului subiectiv la nivelul corporalității biologice lipsite de ipseitate transcendentală. În erotismul dezlănțuit, problema alterității dispare. Înfometat de viața nemuritoare a celuilalt, corpul guvernat acum de pulsiunile dorinței nu ajunge decât să-și exercite dominația temporară asupra unui corp străin. Întâlnirea cu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
părtășia celor două afecțiuni fundamentale ale corpului transcendental - bucuria și suferința - în care alteritatea celuilalt poate fi altfel resimțită. Pentru descoperirea sinelui sunt necesare nu doar impresiile originare ale afectivității pure, ci bucuria și suferința. Asceza intervine prin resortul corpului subiectiv tocmai în punctul dezvrăjirii iluziei erotice. Înfrânarea cenzurează dorința de eliberare de angoasă prin saltul facil în vertijul iresponsabil al păcatului. Prin adoptarea soluției ieftine a simplei acuplări sexuale, omul ratează nu doar întâlnirea cu viața transcendentală a celuilalt, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mistifică sensul adevărat al propriului sine. Asceza - în creștinism, cel puțin - țintește realizarea comuniunii cu celălalt, adică potolirea setei primordiale de alteritate cu adevăr, în loc de minciună, și cu realitate, în loc de himere. Asceza este pătimirea lăuntrică (în ceea ce Henry numește corpul subiectiv, invizibil sau transcendental) a nașterii noastre în Dumnezeu și începutul oricărei comuniuni posibile. Această comuniune întru Viață (numele ioaneic al lui Dumnezeu) este invizibilă, chiar atunci când se slujește de materialitatea vizibilă a cuvintelor doxologice și a gesturilor agapice, la fel
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și respectarea identității esențiale (mia ousia, treis hypostaseis), este icoana desăvârșită a interiorității transparente. Asceza umilește pulsiunea voinței de putere și evocă exigențele supreme ale participației în comuniunea de viață a lui Dumnezeu; participația nu este descărnată, ci antrenează corpul subiectiv care găzduiește bucuria și suferința. „Viața - spune Michel Henry - este faptul de a fi împreună ca atare, esența originară a oricărei comunități: faptul-de-a-fi-în-comun, precum și ceea ce este în comun. Fiindcă niciodată nu vom putea ști ce este celălalt, și mai întâi
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
au prescris deja, în concepția lui David Bohm, de pildă, limbajul „rheomodului”. Apariția e un act, iar nu o stare: esența fenomenalizării, care ține de o ivire de sine, trebuie identificată genetic înaintea oricărui „lucru” (obiectiv) plasat în „câmpul percepției” (subiective). Fenomenul, ca decupaj al realității, ocultează profunzimea atomică a fenomenalității. Apariția lucrului consemnează, paradoxal, dispariția apariției înseși, independentă de conținutul său. Ar fi justificat, din acest punct de vedere, să denumim regimul genitival al apariției (deferită mereu unei obiectualități) ca
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
transcendental, adică acel „corp care nu mai este obiect al experienței, ci principiu al ei”3. Acest corp transcendental, sau carne fenomenologică acționează și pătimește la fel în orice trup individual și garantează sinteza tuturor percepțiilor. La descoperirea acestui corp subiectiv sau constituant, Merleau-Ponty a contribuit într-o bună parte (mai cu seamă în Phénoménologie de la perception). Între corpul transcendental și ființările lumii Michel Henry nu găsește loc pentru nici o analogie, datorită caracterului „nonsensibil” al celui dintâi 1. Acest fapt indică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pe o necesară manifestare a dinamice patetice interne a Vieții. Maxim Mărturisitorul, reluat apoi de Ioan Eriugena și Duns Scotul, socoteau la rândul lor că Întruparea Logosului divin s-ar fi putut petrece independent de drama căderii adamice. Fiecare corp subiectiv datorează Vieții transcendentale puterea nucleară de individuare (recursul oricărui gest la un nominativ „eu” și un acuzativ „mine”, după analiza făcută de Maine de Biran afirmației je peux). Unitatea lumii este filtrată transcendental în acest trup invizibil, gazdă a tuturor
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de Biran afirmației je peux). Unitatea lumii este filtrată transcendental în acest trup invizibil, gazdă a tuturor percepțiilor, văl invizibil care înmănunchează suma de puteri elementare ale corpului organic. De aceea, moartea corpului fizic nu invalidează supraviețuirea invizibilă a trupului subiectiv. Viața embrionară și erosul muttc "Viața embrionară și erosul mut" Poziția lui Michel Henry nu este reductibilă la un set de propoziții teoretice. Plecând de la fenomenologia vieții putem formula principiile critice ale unei filozofii a culturii, privită ca mod elementar
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
prin excelență. Și de unde vine prestigiul echivocului dacă nu din plăcerea ascunsă în gustul așteptării și în promisiunile noutății? În cazul întâlnirii erotice genuine, „un amestec de atracție și repulsie în fața necunoscutului” generează vertijul anxietății 1, pe care nici o ideologie subiectivă nu-l poate atenua. Cum se explică acest lucru? În primul rând, „sinele” resimte o „capacitate de a putea” (singura capacitate reală) care dezvoltă abilitatea trupului de a se deplasa, a atinge etc. Angoasa e plăcută, întrucât promite, iar ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
însuși” - Kierkegaard). Dincolo de toate preliminariile seducției, instinctul univoc al posedării e orchestrat de sentimentul puterii și al atracției (plăcerea stranie de a supune și de a fi supus). În acest stagiu, corpul obiectiv (organic) uită de rădăcinile sale în corpul subiectiv (transcendental): „neputința fiecăruia de a-l atinge pe celălalt în el însuși exasperează tensiunea dorinței până la rezolvarea sa în senzația paroxistică a orgasmului, în așa fel încât fiecare are orgasmul său fără a-l putea resimți pe al celuilalt, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
neutralizeze. Tradiția germană a sociologiei moderne continuă linia pozitiviștilor francezi, deși operează câteva modificări. De această dată, în scrierile unor autori ca Georg Simmel (1858-1919) sau Max Weber (1864-1920), religiei îi este recunoscută destinația extrasocială prin accentul pus pe dimensiunea subiectivă a experiențelor religioase (de unde apropierea de categoria kantiană a sublimului). Cazul lui M. Weber 1, deși mai complex, e prezentat în continuarea reprezentanților sociologiei neokantiene. Profesorul bavarez n-a introdus o cezură drastică între Naturwissenschaften și Geisteswissenschaften, utilizând explicația cauzală
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
e prezentat în continuarea reprezentanților sociologiei neokantiene. Profesorul bavarez n-a introdus o cezură drastică între Naturwissenschaften și Geisteswissenschaften, utilizând explicația cauzală ca argument în arhitectura unei înțelegeri narative. Pentru Weber, religia se naște prin violența originară a unei forțe subiective („profetul”) într-un cadru saturat de imobilități fizice și ideologice. Prin haloul său harismatic, figura profetului polarizează diverse energii libere ale societății, luptând cu instituțiile „rutinei” și cu inerția „autorității tradiționale”. Pe lângă suita de contraexemple istorice aduse argumentației lui Weber
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de apărare la nivel național și european. Teoria constructivistă promovează latura inovatoare a acestei problematici, în sensul evidențierii traiectului prospectiv și proiectiv al acestui proces, deseori întrerupt sau blocat în diferite etape istorice, pe fondul apariției unor condiții obiective și subiective. Dezvoltarea conceptuală autonomă a problemelor europene de securitate și apărare constă într-o evoluție individuală cu caracteristici proprii și identitate originală, având mai întâi o dimensiune istorică, și apoi o fundamentare juridică prin tratatele europene, în mod special, prin prevederile
Euroarmata şi apărarea României. Analiză de epistemologie constructivistă privind politica de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene by Constantin Manolache () [Corola-publishinghouse/Science/1432_a_2674]
-
a problemelor de securitate și apărare la nivel național și european. Prin constructivism se urmărește latura inovatoare a acestei problematici prin evidențierea traiectului prospectiv și proiectiv, deseori întrerupt sau blocat în diferite etape istorice, datorită apariției unor condiții obiective și subiective intenționate sau spontane. Toate aceste conexiuni converg spre analiza securității și apărării la nivel național și european, argumentată de pe pozițiile a ceea ce se numește: epistemologia constructivistă. 1.1. Necesitatea unității între epistemologie și constructivism în analiza securității și apărării comune
Euroarmata şi apărarea României. Analiză de epistemologie constructivistă privind politica de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene by Constantin Manolache () [Corola-publishinghouse/Science/1432_a_2674]
-
unor structuri și procese cu semnificații intersubiective și reciproce, unde resursele materiale prezintă semnificații pentru acțiunea umană în procesul cunoașterii de către specialiștii din domeniul securității și apărării comune europene, astfel: realitatea instituțională europeană este rezultatul unor înțelegeri intersubiective și percepții subiective, care o fac mai extinsă, mai contigentă și mai provocatoare; acțiunile realizate prin diferite acorduri intersubiective la nivel european se clasifică în funcție de anumite criterii și depind de atitudinile naționale și de efectele comunicării. Activitățile teoretice și practice cotidiene ale funcționarilor
Euroarmata şi apărarea României. Analiză de epistemologie constructivistă privind politica de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene by Constantin Manolache () [Corola-publishinghouse/Science/1432_a_2674]
-
în cadrul negocierilor internaționale și prin atragerea de partea sa a reprezentanților realismului (neorealismului) și liberalismului (neoliberalismului). Pentru a ilustra originile constructivismului în relațiile internaționale, este necesar să se evidențieze aportul a patru mari curente de gândire "hermeneutica obiectivă" kantiană, "hermeneutica subiectivă" lingvistică, teoria critică, pragmatismul și prezentarea a patru concepții constructiviste în relațiile internaționale: modernistă, lingvistică, radicală, critică, derivate din curentele de gândire descrise mai sus23. Constructivismul poate fi considerat că își are originile în operele lui Immanuel Kant unde Ian
Euroarmata şi apărarea României. Analiză de epistemologie constructivistă privind politica de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene by Constantin Manolache () [Corola-publishinghouse/Science/1432_a_2674]
-
privit ca o concepție obiectivă a hermeneuticii, se preocupă cu domeniul rațiunii, nevoia de a înțelege conștiința. Neokantienii, prin programul de dezvoltare a constructivismului în științele sociale, au declanșat versiunea modernistă a constructivismului în relațiile internaționale, prin intermediul lingvisticii moderne ("hermeneutica subiectivă" lingvistică). Acest program se bazează pe întoarcerea de la conștiință la limbaj și de la hermeneutica obiectivă la cea subiectivă. Condus de Martin Heidegger (1962) și Ludwig Wittgenstein (1953), acest curent de gândire s-a opus pozitivismului și a argumentat ideea potrivit
Euroarmata şi apărarea României. Analiză de epistemologie constructivistă privind politica de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene by Constantin Manolache () [Corola-publishinghouse/Science/1432_a_2674]