4,885 matches
-
care cunoșteau numai astfel de oameni, nu erau la curent cu Întețirea rapidă a sentimentului național la tinerii activiști de pe Întreg cuprinsul imperiilor (poate cu excepția Indiei, Însă și acolo ei au subestimat multă vreme amploarea și seriozitatea acestuia). Astfel, nici britanicii și nici celelalte puteri coloniale europene nu au anticipat colapsul iminent al posesiunilor și influenței lor maritime. După cum atestă istoricul englez Eric Hobsbawm, sfârșitul imperiilor coloniale europene le părea foarte Îndepărtat În 1939 chiar și studenților de la un seminar pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pușcă”. Dar războiul mondial provocase În colonii transformări mai mari decât Își puteau imagina cei mai mulți europeni. Deși teritoriile est-asiatice ale Marii Britanii ocupate de japonezi În timpul războiului au fost recuperate după Înfrângerea Japoniei, prestigiul vechii puteri coloniale fusese radical subminat. Capitularea britanicilor În Singapore În februarie 1942 era o umilință pe care Imperiul Britanic din Asia nu a șters-o niciodată. Chiar dacă forțele britanice au reușit să Împiedice căderea Birmaniei (și, ca urmare, a Indiei) În mâinile japonezilor, mitul invincibilității europene fusese
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anexe administrative ale Franței Înseși. Astfel, „Algeria” era doar o expresie cu utilitate geografică: regiunea cu acest nume acoperea, În ordine administrativă, trei departamente franceze (În care Însă numai rezidenții europeni se bucurau de drepturi civile depline). Francezii, ca și britanicii și olandezii, Își pierduseră În timpul războiului prețioasele colonii din Asia de Sud-Est În favoarea japonezilor. Dar, În cazul Franței, ocupația japoneză a Început târziu (până În martie 1945, Indochina franceză rămăsese sub tutela autorităților de la Vichy) și oricum a fost infinit mai puțin traumatizantă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Paris. Încă de la sosirea În 1830 a francezilor pe teritoriul Algeriei de astăzi, colonia de acolo fusese doar o mică parte a unei vechi ambiții franceze - aceea de a domina Africa sahariană de la Atlantic la Suez. Blocați la est de britanici, francezii se mulțumiseră cu supremația În vestul Mediteranei și, dincolo de Sahara, În Africa Centrală și de Vest. În afară de mult mai vechea colonie din Québec și câteva insule din Caraibe, Africa de Nord (Algeria În special) era singura colonie franceză În care europenii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
algerian care o subminase Într-un mod atât de dramatic. Un an mai târziu, era limpede că Parisul și Algerul se Îndreptau spre o confruntare. Opinia internațională era tot mai favorabilă Frontului de Eliberare Națională și dezideratului său de independență. Britanicii acordau independența coloniilor lor africane. Chiar și belgienii au eliberat Congo În iunie 1960 (deși Într-o manieră iresponsabilă și cu rezultate dezastruoase)7. Algeria colonială devenea rapid un anacronism, iar de Gaulle Înțelegea perfect acest lucru. El crease deja
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
târziu. El n-a uitat niciodată izolarea sa umilitoare din timpul războiului, când era la Londra reprezentantul modest și ignorat al Franței. Percepția sa corectă asupra realității militare l-a Împiedicat să-și exprime durerea, Împărtășită de alți francezi, atunci când britanicii au scufundat mândra flotă mediteraneană a Franței la Mers-el-Kebir În iulie 1940 - dar amintirea acestui fapt nu l-a părăsit niciodată. De Gaulle avea motive solide să nutrească sentimente ambivalente față de Washington, unde Franklin Roosevelt nu-l luase niciodată În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rău, Franța a fost total dependentă de SUA În războiul colonial pe care l-a purtat În Asia. În octombrie 1956, când Marea Britanie, Franța și Israelul au complotat să atace Egiptul lui Nasser, președintele american Eisenhower i-a presat pe britanici să se retragă, stârnind furia neputincioasă a Franței. Un an mai târziu, În noiembrie 1957, diplomații francezi spumegau În van În timp ce britanicii și americanii livrau arme Tunisiei, În ciuda temerilor franceze că acestea ar fi putut ajunge În mâinile rebelilor algerieni
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marea Britanie, Franța și Israelul au complotat să atace Egiptul lui Nasser, președintele american Eisenhower i-a presat pe britanici să se retragă, stârnind furia neputincioasă a Franței. Un an mai târziu, În noiembrie 1957, diplomații francezi spumegau În van În timp ce britanicii și americanii livrau arme Tunisiei, În ciuda temerilor franceze că acestea ar fi putut ajunge În mâinile rebelilor algerieni. La scurtă vreme după ce a venit la putere În 1958, Însuși de Gaulle a fost informat fără menajamente de generalul Norstad, comandantul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cum Îl consola Adenauer pe prim-ministrul francez Guy Mollet În ziua În care francezii au fost forțați de presiunea americană și retragerea britanică să stopeze operațiunile militare de la Suez: „Europa va fi răzbunarea voastră”. Cu o excepție importantă, retragerea britanicilor din imperiu a fost foarte diferită de cea a francezilor. Moștenirea colonială a Marii Britanii era mai vastă și mai complicată. Imperiul Britanic, ca și cel sovietic, deși slăbit, supraviețuise intact războiului. Marea Britanie era puternic dependentă de fermierii din imperiu pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spre deosebire de Franța, unde producția internă era suficientă, iar teritoriile imperiale, În mare parte tropicale, produceau bunuri de cu totul altă natură); În anumite arene ale războiului mondial - Africa de Nord În special -, Commonwealthul contribuise cu un număr mai mare de soldați decât britanicii. Rezidenții Marii Britanii erau, așa cum am văzut, mult mai conștienți decât francezii că trăiau În inima unui imperiu. Unul dintre motivele pentru care Londra era mult mai mare decât Parisul era că prosperase datorită rolului său imperial de port, antrepozit comercial
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
BBC Îi avertiza pe angajați să nu uite de audiența predominant necreștină de peste mări: „Remarcele condescendente, nemaivorbind de cele peiorative, la adresa budiștilor, hindușilor, musulmanilor și așa mai departe... reprezintă insulte grave și trebuie evitate În mod absolut”. Însă, după 1945, britanicii nu puteau spera În mod realist să-și conserve moștenirea imperială. Resursele țării erau epuizate, iar costurile menținerii, fie și numai a imperiului indian, nu mai erau compensate de vreun avantaj economic sau strategic: exporturile către subcontinentul indian, care În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
așteptat. În Orientul Mijlociu lucrurile erau mai complicate. În 1948, Marea Britanie a abandonat responsabilitățile pe care le avea pe teritoriul Mandatului Britanic al Palestinei În circumstanțe umilitoare, dar fără prea multă vărsare de sânge (din nou, din punctul de vedere al britanicilor). Conflictul dintre arabi și evrei s-a dezlănțuit abia după ce britanicii au ieșit din scenă. În Irak, unde Marea Britanie și America aveau interese petroliere comune, americanii i-au Înlocuit treptat pe britanici ca influență imperială dominantă. Egiptul a reprezentat Însă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
abandonat responsabilitățile pe care le avea pe teritoriul Mandatului Britanic al Palestinei În circumstanțe umilitoare, dar fără prea multă vărsare de sânge (din nou, din punctul de vedere al britanicilor). Conflictul dintre arabi și evrei s-a dezlănțuit abia după ce britanicii au ieșit din scenă. În Irak, unde Marea Britanie și America aveau interese petroliere comune, americanii i-au Înlocuit treptat pe britanici ca influență imperială dominantă. Egiptul a reprezentat Însă locul - deși, culmea, nu fusese niciodată o colonie britanică În sensul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un tratat În 1936. Dar În octombrie 1952 noul guvern din Cairo, condus de ofițerii de armată care Îl răsturnaseră pe regele egiptean Faruk, a abrogat tratatul. Temându-se să nu-și piardă accesul privilegiat la o cale maritimă strategică, britanicii au reocupat zona Canalului. Doi ani mai târziu, Gamal Abdul Nasser, unul dintre ofițerii revoluționari, devenit Între timp șef al guvernului, a Început să exercite presiuni pentru retragerea soldaților britanici de pe teritoriul egiptean. Englezii erau dispuși să ajungă la un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bazei din Suez până În 1956, cu o clauză de „reactivare” a prezenței militare britanice În Egipt În cazul În care interesele britanice ar fi fost amenințate de atacuri asupra sau din partea statelor din zonă. Acordul a fost respectat, ultimii soldați britanici fiind evacuați din Suez la 13 iunie 1956. Dar Între timp, colonelul Nasser, care se autoproclamase președinte al Egiptului În noiembrie 1954, devenise o problemă În sine. El era o figură proeminentă În noua mișcare a statelor independente din Africa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
condamnaseră „colonialismul În toate manifestările sale”. Era o figură charismatică pentru arabii radicali din Întreaga regiune. și Începuse să suscite și interesul sovieticilor: În septembrie 1955, Egiptul anunța cumpărarea unei mari cantități de arme din Cehoslovacia. Ca urmare, În 1956 britanicii Îl considerau pe Nasser un pericol: un despot radical pus de-a curmezișul unei căi maritime vitale și un exemplu prost pentru ceilalți. Eden și consilierii săi Îl comparau regulat cu Hitler: o amenințare care trebuia Înlăturată, nu doar atenuată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să i-l prezinte lui Nasser. Acesta Însă l-a respins. Cei trei s-au Întâlnit din nou Între 19 și 21 septembrie și de această dată au convenit să formeze o Asociație a Utilizatorilor Canalului Suez. În același timp, britanicii și francezii au anunțat că vor aduce disputa asupra Suezului În atenția Națiunilor Unite. Până În acest punct, britanicii avuseseră grijă să-și sincronizeze reacțiile la acțiunile lui Nasser cu cele ale Washingtonului. Marea Britanie avea Încă mari datorii către SUA, cărora
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Între 19 și 21 septembrie și de această dată au convenit să formeze o Asociație a Utilizatorilor Canalului Suez. În același timp, britanicii și francezii au anunțat că vor aduce disputa asupra Suezului În atenția Națiunilor Unite. Până În acest punct, britanicii avuseseră grijă să-și sincronizeze reacțiile la acțiunile lui Nasser cu cele ale Washingtonului. Marea Britanie avea Încă mari datorii către SUA, cărora le plătea dobândă pentru Împrumuturi aflate În derulare; În 1955, presiunea asupra lirei sterline aproape că determinase Londra
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de cuvânt americani adoptau uneori o retorică anticolonialistă - probabil cu intenția de a seduce elitele locale. Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări erau În general bune. Coreea și dinamica Războiului Rece aplanaseră resentimentele reciproce din anii ’40 și britanicii credeau că se pot baza pe simpatia americanilor față de interesele și obligațiile internaționale ale Marii Britanii. și astfel, chiar dacă Eisenhower Însuși le spusese că Își făceau prea multe griji cu privire la Nasser și amenințarea pe care acesta o reprezenta, liderii britanici erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fără ezitare dacă se ajungea la un conflict. Acesta era contextul În care prim-ministrul britanic Anthony Eden (care luase cu un an Înainte locul lui Churchill) a purces la reglarea conturilor cu enervantul egiptean. Indiferent ce declarau În public, britanicii și francezii Își pierduseră răbdarea cu Organizația Națiunilor Unite și procedurile ei alambicate. Ei nu doreau o soluție diplomatică. În timp ce oficial se convocau conferințe și se discutau planuri internaționale În funcție de acțiunile lui Nasser, guvernul britanic Începuse negocieri secrete cu Franța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
convocau conferințe și se discutau planuri internaționale În funcție de acțiunile lui Nasser, guvernul britanic Începuse negocieri secrete cu Franța, plănuind o invazie militară comună a Egiptului. La 21 octombrie, planul a fost extins pentru a include Israelul, care a participat alături de britanici și francezi la negocierile ultrasecrete de la Sèvres. Interesele Israelului erau destul de clare: granița sa cu Egiptul fusese trasată prin armistițiul din februarie 1949, Însă ambele părți o considerau temporară și lansau raiduri frecvente, mai ales peste frontiera din Gaza. Egiptenii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
forțe de menținere a păcii, acceptată de Nasser pe 12 noiembrie, cu condiția ca suveranitatea egipteană să nu fie știrbită. Trei zile mai târziu, trupele ONU au sosit În Egipt, iar la 4 decembrie au intrat În Sinai. Între timp, britanicii și francezii și-au anunțat retragerea din Suez, care a durat până pe 22 decembrie. Marea Britanie, ale cărei rezerve de lire sterline și dolari scăzuseră cu 279 de milioane de dolari În decursul crizei, a primit promisiuni de ajutor financiar din partea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Parisul au distras atenția Întregii lumi de la ce se petrecea În Europa de Est: Uniunea Sovietică invadase un stat independent și Îi anihilase guvernul. Ele puseseră interesele proprii (anacronice, În viziunea Washingtonului) Înaintea intereselor NATO. Mai grav era că francezii și britanicii au făcut Moscovei un cadou propagandistic nemaivăzut. URSS n-a avut aproape nici un rol În criza propriu-zisă: nota sovietică din 5 noiembrie care amenința Franța, Marea Britanie și Israelul cu acțiuni militare dacă nu acceptă o Încetare a focului a avut
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost un englez (1953) - condus cum se cuvine de un ghid colonial - și tot un englez a alergat pentru prima dată distanța de o milă În mai puțin de patru minute (În 1954). Mai mult, așa cum li se amintea frecvent, britanicii erau cei care realizaseră fisiunea atomului, inventaseră radarul, descoperiseră penicilina, proiectaseră motorul cu reacție și multe altele. Tonul acelor ani - „noua epocă elisabetană”, cum se spunea, cu un oarecare exces de entuziasm - este bine reflectat de cinematografia vremii. Cele mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1954), Cockleshell Heroes (Comando În ape inamice, 1955), The Battle of the River Plate (1956). Inspirate, cu acuratețe istorică variabilă, de episoade de eroism britanic din al doilea război mondial (mai ales din luptele navale), aceste filme evocau consolator motivele britanicilor de a fi mândri - și plini de sine. Fără a exalta conflictul, ele cultivau mitul războiului britanic, subliniind importanța camaraderiei ce unea personajele dincolo de rang și ocupație. Dacă se făcea vreo aluzie la tensiuni sociale sau diferențe de clasă, tonul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]