4,885 matches
-
din acei ani era practic apolitică. Partidul Laburist, aflat În opoziție În timpul crizei Suezului, a fost incapabil să Întoarcă eșecul lui Eden În avantajul său, pentru că electoratul nu mai trecea experiențele realității prin filtrul partidelor politice. Ca și restul Occidentului, britanicii trăgeau spre consum și distracție. Aplecarea spre religie era pe cale de dispariție și, odată cu ea, orice apetit pentru mobilizarea colectivă. Harold Macmillan, politician conservator cu instincte liberale - un cameleon politic din clasa de mijloc care poza În nobil de țară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de proporțiile declinului britanic și, În consecință, Își reorientau schimburile comerciale și politica externă spre SUA, Asia și spre ceea ce curând avea să se numească „Lumea a Treia”. Cât despre Marea Britanie, America era aliatul vital, Însă ea nu le oferea britanicilor un scop colectiv și cu atât mai puțin o identitate națională modernă. Dimpotrivă, dependența de America ilustra slăbiciunea fundamentală și starea de izolare a națiunii. și astfel, deși practic nimic din instinctul, cultura sau educația lor nu Îi Împingea spre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În primăvara anului 1955; dar aceasta - ca și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului - era o inițiativă franceză, iar succesul ei se datora, În mod simptomatic, mandatului său restrâns și cu un caracter pronunțat tehnic. Așa se face că, dacă britanicii erau la fel de sceptici ca Întotdeauna față de șansele unității europene, perspectiva lor nu era Întru totul nerezonabilă. Imboldul pentru un nou Început a venit, firește, dinspre țările Beneluxului, care aveau pe de o parte cea mai mare experiență În crearea de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
făcut mai multe propuneri privind uniunea vamală, acordurile comerciale și alte proiecte destul de convenționale de coordonare transnațională - toate ambalate cu grijă, În așa fel Încât să nu lezeze sensibilitatea Marii Britanii și a Franței. Francezii au manifestat un entuziasm temperat, iar britanicii un scepticism profund. După Messina, negocierile au continuat În cadrul unui comitet de planificare internațională prezidat de Însuși Spaak, care avea misiunea de a elabora recomandări ferme pentru o economie europeană mai bine integrată - o „piață comună”. Dar În noiembrie 1955
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un scepticism profund. După Messina, negocierile au continuat În cadrul unui comitet de planificare internațională prezidat de Însuși Spaak, care avea misiunea de a elabora recomandări ferme pentru o economie europeană mai bine integrată - o „piață comună”. Dar În noiembrie 1955 britanicii se retrăseseră deja, alarmați de perspectiva unei Europe prefederale, croită exact pe tiparul de care se temuseră dintotdeauna. Spre deosebire de britanici, francezii au decis să riște. Când Comitetul Spaak a revenit În martie 1956 cu o recomandare formală În favoarea unei Piețe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
misiunea de a elabora recomandări ferme pentru o economie europeană mai bine integrată - o „piață comună”. Dar În noiembrie 1955 britanicii se retrăseseră deja, alarmați de perspectiva unei Europe prefederale, croită exact pe tiparul de care se temuseră dintotdeauna. Spre deosebire de britanici, francezii au decis să riște. Când Comitetul Spaak a revenit În martie 1956 cu o recomandare formală În favoarea unei Piețe Comune, Parisul i s-a raliat. Observatorii britanici au rămas pesimiști. Ei erau, desigur, conștienți de riscul de a fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din slăbiciune. După cum evidenția raportul lui Spaak din 1956, „Europa, care altădată avea monopolul producției și obținea resurse importante din posesiunile sale de peste mări, Își vede astăzi poziția externă slăbită, influența În declin și capacitatea de progres erodată prin fărâmițare”. Britanicii au refuzat să se alăture CEE exact pentru că nu Înțelegeau - Încă - situația În care se aflau. Ideea că Piața Comună Europeană era menită să concureze puterea crescândă a Statelor Unite - idee care avea să aibă oarecare influență În cercurile politice de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai importanți catalizatori ai schimbării. Olandezii, de exemplu, nu erau tocmai Încântați de perspectiva tarifelor externe mari ale Comunității Economice Europene, care aveau să ducă la creșterea prețurilor locale, și, la fel ca vecinii lor belgieni, erau Îngrijorați de absența britanicilor. Cu toate acestea, ei nu puteau risca să rămână izolați de principalii lor parteneri comerciali. Germania avea interese pro și contra. Ca principală națiune exportatoare a Europei, ea era din ce În ce mai interesată de comerțul liber cu Europa de Vest, mai ales că producătorii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu aveau foste teritorii coloniale pe care să le exploateze. Dar, așa cum Își dăduse seama Erhard, o uniune vamală europeană protejată de tarife comerciale și limitată la șase țări nu era neapărat un obiectiv rațional pentru politica germană. Ca și britanicii, el și mulți alți germani ar fi preferat o zonă comercială liberă mai extinsă și mai vag definită. Însă, În concordanță cu unul dintre principiile politicii externe, Adenauer nu s-ar fi Îndepărtat niciodată de Franța, oricât de divergente ar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urbană săracă (și fermierii din afara CEE) aveau de pierdut de pe urma PAC, Însă pentru aceasta existau de obicei alte forme de compensație. În acestă etapă, desigur, cele mai multe țări vest-europene nu erau membre ale CEE. La un an de la inaugurarea Pieței Comune, britanicii - care Încă mai Încercau să Împiedice formarea unui bloc supranațional european - au venit cu sugestia ca CEE să fie extinsă sub forma unei zone comerciale libere pentru produsele industriale, incluzând, pe lângă statele CEE, alte țări europene, precum și state din Commonwealthul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În iulie 1961, la șase ani după ce Londra părăsise disprețuitoare convorbirile de la Messina. Irlanda și Danemarca, ale căror economii erau strâns dependente de cea a Regatului Unit, au depus și ele cereri de aderare. Nu se poate ști dacă cererea britanicilor ar fi fost acceptată sau nu: cele mai multe dintre statele membre CEE doreau ca Marea Britanie să li se alăture, dar, pe de altă parte, se Îndoiau pe bună dreptate de devotamentul Londrei față de obiectivele de bază ale Tratatului de la Roma. Răspunsul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de către o comunitate europeană până atunci neinteresantă l-a făcut pe Macmillan să scrie aceste rânduri disperate În jurnalul său personal: „Acesta e sfârșitul... a tot ce am construit atâția ani. Toată politica noastră internă și externă e la pământ”. Britanicii nu aveau altă opțiune decât să mai Încerce o dată, În mai 1967 - doar ca să primească din nou, șase luni mai târziu, răzbunarea calmă a președintelui francez, sub forma unui nou veto. În cele din urmă, În 1970, după demisia și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai multă atenție din partea Washingtonului primise criza recentă din Polonia). Iar când Ungaria a apărut, În cele din urmă, pe agenda CNS la ședința din 8 noiembrie, părerea generală - de la Eisenhower În jos - a fost că vina le revine integral britanicilor și francezilor. Dacă aceștia n-ar fi invadat Egiptul, Uniunea Sovietică n-ar fi putut ataca Ungaria. Administrația Eisenhower avea conștiința Împăcată. În acestea condiții, liderii sovietici au sesizat avantajul pe care Îl aveau și l-au exploatat. În ochii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rămas atașați de trecut; dar, de la Paris la Berlin, o nouă generație de progresiști occidentali căutau consolare și exemplu În afara Europei, În aspirațiile și frământările viitoarei Lumi a Treia. și În Europa de Est iluziile au fost spulberate. După cum relata un diplomat britanic din Budapesta la 31 octombrie, la apogeul primei serii de lupte: „Este aproape un miracol că poporul maghiar a Înfruntat și respins acest asalt diabolic. Ei nu vor uita și nu vor ierta niciodată”. Însă maghiarii nu erau singurii care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cioccolata (1973): chelnerul italian disperat din orașul elvețian Lucerna. În 1973, numai În Germania de Vest trăiau aproape jumătate de milion de italieni, 535.000 de iugoslavi și 605.000 de turci 10. Germanii - ca și elvețienii, francezii, belgienii sau britanicii - nu au sărit În sus de bucurie când toți acești străini au erupt subit pe teritoriul lor. Experiența vieții printre atât de mulți străini din locuri necunoscute era inedită pentru majoritatea europenilor. Dacă a fost relativ tolerată, doar cu explozii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
departe de casă. Voiajul de plăcere devenea turism de masă. Companiile de transport au Înflorit, transformând tradiția excursiei anuale cu autocarul pe litoral (dragă muncitorilor din fabrici și ferme) În servicii comerciale intrași internaționale. Tineri antreprenori În domeniul aviatic - precum britanicul Freddie Laker, care a cumpărat un surplus de avioane cu reacție Bristol Britannia - au dezvoltat servicii charter către stațiunile estivale recent apărute În Italia, Franța și Spania. Campingul - care Înainte de război avea deja succes la turiștii cu mijloace modeste și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Elveția - deși litoralul și munții francezi și italieni erau Încă ieftini pentru turiștii din Marea Britanie sau Germania, care schimbau lire sterline și mărci germane În francii și lirele subevaluate la zi. Dar vacanțele domestice pe litoral, Încă populare printre britanici, olandezi și germani, erau acum cu adevărat ieftine. Billy Butlin, un canadian angajat Într-un parc de distracții care și-a deschis prima lui operațiune la Skegness În 1936, a făcut avere În anii ’50 vânzând vacanțe familiale „ieftine și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atât destinația străină ajungea să semene - cu excepția climei, În toate privințele esențiale - cu zona de origine a turistului. Într-adevăr, turismul În masă din anii ’60 și din anii următori era cu atât mai profitabil cu cât Îi făcea pe britanici, germani, olandezi, francezi și alți călători neofiți să se simtă cât mai bine cu putință, Înconjurați confortabil de concetățenii lor și la adăpost de exotic, necunoscut și neprevăzut. Dar simplul fapt de a merge undeva departe În mod regulat (anual
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
făcându-l să pară mai răspândit decât era. Conservatorii culturali, ca André Siegfried În Franța - al cărui Tableau des États-Unis relua toate resentimentele și câteva dintre antisemitismele polemicilor interbelice -, Îi aprobau pe radicalii culturali, cum ar fi Jean-Paul Sartre (sau britanicul Harold Pinter În ultimele decenii): America era tărâmul puritanilor isterici, sclavi ai tehnologiei, standardizării și conformismului, lipsiți de originalitatea gândirii. Asemenea pericole culturale aveau de-a face mai mult cu ritmul schimbării În Europa decât cu provocarea sau amenințarea reprezentată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
declinul economic relativ al Marii Britanii era astfel inevitabil. Dar contribuția ei nu trebuie subestimată. Înainte de al doilea război mondial, se știa deja că industria britanică este ineficientă și se bazează pe succese din trecut. Nu era vorba despre faptul că britanicii erau supraevaluați. Chiar dimpotrivă. După cum sublinia Maynard Keynes Într-un comentariu sardonic asupra perspectivelor economice britanice de după război: „Salariul În această țară este (În general) de 2/pe oră; În SUA este de 5/pe oră... Nici măcar vestita ineficiență a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
interbelice. Conservatorii au ajuns la putere În 1951 și au rămas acolo multă vreme, fiindcă promiteau să liberalizeze economia fără a renunța la un sistem just de servicii și recompense. Impozitul progresiv și asigurarea medicală universală au fost aplaudate de britanici nu pentru că erau „socialiste”, ci pentru că le păreau instinctiv mai drepte. În mod similar, curiosul efect regresiv al sistemului britanic de alocații și servicii cu valoare fixă - care avantaja exagerat clasa de mijloc - părea acceptabil pentru cei mai mulți fiindcă era, cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a avut loc faimosul proces cu privire la Lady Chatterley’s Lover (Amantul doamnei Chatterley), un roman altfel neinteresant de D.H. Lawrence, publicat pentru prima oară În versiune necenzurată În Marea Britanie de editura Penguin Books. Cazul Chatterley a fost extrem de interesant pentru britanici - nu din cauza pasajelor interzise la care se vedeau deodată expuși, ci pentru că notorietatea romanului are de a face cu un erotism care transcende barierele sociale. Întrebat de procuror dacă ar lăsa acest roman pe mâna „nevestei sau a cameristei” (sic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care stilul se substituia direct substanței. Muzica pop din acea perioadă era rebelă ca ton, ca stil interpretativ - În timp ce versurile erau frecvent anodine și, oricum, Înțelese de publicul străin doar pe jumătate. În Austria, să asculți sau să cânți pop britanic sau american Însemna să-i sfidezi pe părinții șocați, generația lui Hitler; același lucru era valabil, mutatis mutandis, În Ungaria sau Cehoslovacia. Muzica pop, cum ar veni, protesta pentru tine. Dacă mai toată muzica anilor ’60 părea să fie despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
altfel. Hainele, părul, machiajul și accesoriile au devenit etichete politice și generaționale indispensabile. Modele erau lansate la Londra: tendințele europene În materie de vestimentație, muzică, fotografie, modeling, publicitate și chiar reviste de mare tiraj erau dictate de gustul londonez. Cum britanicii aveau deja o reputație solidă de design anost și execuție jalnică, aceasta era o surpriză, o inversare tinerească a ordinii firești a lucrurilor, care s-a dovedit efemeră. Însă cu strălucirea ei iluzorie, „Swinging London”, cum o numea revista Time
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
IRA Provizorie amintea de ETA ca metode și, parțial, ca obiective. Așa cum ETA Încerca să facă provinciile basce neguvernabile și să forțeze astfel desprinderea lor de Spania, și Armata Republicană Irlandeză căuta să facă Irlanda de Nord neguvernabilă, să-i expulzeze pe britanici și să unească cele șase provincii din nord cu restul Irlandei. Dar existau diferențe semnificative. Cum o Irlandă independentă exista deja, rebelii aveau, cel puțin În principiu, un țel național fezabil În jurul căruia Își puteau ralia suporterii. Pe de altă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]