5,756 matches
-
transpirau așteptând următorul fel de mâncare. Omar se lăsă în iarbă și închise ochii. Pentru o clipă, nu îi mai văzu pe cei patru care goneau și nici rugul dezlănțuit ca un semn din pământ ori poate de sus, din mânia celui pe care, cândva, pe când sufletul lui era pur, îl slujise și îl adorase: „Te voi recunoaște drept sfânt și puternic, Ormuzd, atunci când mă vei ajuta cu mâna cu care tu împarți plățile pe care le dai, prin dogoarea Focului
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
în zilele următoare. Era vremea în care Ghazal și Leclerc se aflau pe insula Kish, dar șoferul n-avea de unde să știe. În cea dintâi joi când îi spuse lui Irani că femeia nu mai venise, comisarul se învineți de mânie, dar nu-i zise decât: — Ai grijă, ologule, că te joci cu mine și asta e rău... — Sarok, vă jur pe profetul nostru, Ali, și pe sănătatea copiilor mei, femeia nu a mai urcat în taxi! — Ai încă o săptămână
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
O dușmănie necunoscută îi cuprinse inima lui Paraschiv. Îi venea să se ridice și să lovească geamul cu cotul, să-l spargă și să strângă muierea de gât. Auziră și geamătul bărbatului, întărîtat și furios, plin de bucurie și de mânie. Și totul se stinse într-un țipăt ascuțit. Cerul era alb. Bătea vântul. Ucenicului u amorțiseră mâinile. Din casă nu se mai auzea nimic. Paraschiv își aminti chipul Didinei, dinții ei deși, buzele pline și părul aspru, aruncat cu mândrie
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
plăcu. Simțea gura fierbinte a meșterului lângă obraz, palma lui lată și plină care-i umbla pe spate și i se făcu a dragoste. Străinul vorbea într-una, dar ea nu-l asculta. Întâlni și privirea Stăpânului. Ardea de o mânie abia ascunsă. - Să mai aducă vin! strigă el. Eu plătesc! Ea știa că nu-i de loc beat și că acasă o s-o bată pentru că 1-a lăsat pe Cîrcu s-o mângâie. Dar era bine și se simțea fericită
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
mai tare. Dricul se hâțâna ca o corabie și mersul echipajului mortuar se transformase într-o goană bezmetică. Rudele se țineau bine, agățate de arcurile de la spate, trăgând înspăimîntate cu coada ochiului înapoi, pentru că nimic nu este mai fioros decât mânia unui grup de oameni. Când s-apuce spre Ateliere, dricul fu cât pe-aci să intre într-un tramvai, care opri cu greutate. Vatmanul se dădu jos și începu să înjure în gura mare, dar cine îl mai asculta? Se
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
era lăsată și cioclii n-aveau ce face, cât ar fi vrut ei s-ajungă mai repede la Străulești. Rudele, nădușite ca vara sub paltoane, gîffiau cu ochii cârpiți de groază la mulțimea care ajunsese iar lângă dric, privind cu mânie sicriul, scăpat de pe bulumaci de atâta goană, ridicat în picioare, cu mort cu tot, de parcă și răposatul ar fi simțit ura celor ce-l urmau la groapă. - Nu scapi tu! strigă o muiere bătrână, ridicând mâna ei osoasă ca o
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
întrebă Paraschiv. - Rău, vai de oasele noastre, ni le paradesc ăștia! își șterse sângele de pe ochi. - Te doare? - Nu că sânt obișnuit... și scuipă în dușmănie. Las', că ieșim noi de-aici! Celălalt tăcea. Nu simțea nici o frică. Numai o mânie grea îi ținea inima. Îi fusese rușine să treacă bătut pe sub nasul negustorilor. Asta nu le-o ierta el așa de ușor. Ăl bătrân rumega, frecîndu-și barba cu palma: -Paraschive! -Ei? - Vezi, nu știi nimic! Am fost la Tulcea după
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
rățește. Câte nu pățiseră! Parcă nu-i suise unul nebun, Titi Aripă, în pom într-o iarnă, pe o vreme cumplită, să-i cânte de acolo Veșnica pomenire, că-i suise, ce erau să facă? Cine ar fi scăpat de mânia lui Picu Calată, mățarul de la Coada Dristorului, când apuca un pahar mai mult și le lipea sutele cu scuipat pe frunte și le cerea să-i zică: Cine n-are dor pe lume... Lăutarul nu se odihnește în lumea asta
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
să vedeți, că i-am terminat, că nu mai am. Lixandra se ridica în picioare. - Ce zice? Ce zice? - Zice că nu mai are morcovi! Surda râdea ușurel, scoțând un fel de behăit, se uita drept în ochii văduvei cu mânie și făcea câțiva pași, rezemată în baston. - Să nu caut eu, auzi tu, Marghioalo, să nu caut!... Și cât se dondăneau, hop și Tinca, cea mai tânără dintre ele, care nici nu mai bătea la ușă, știind sorocul primăverii. - V-
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
pradă hazardului și distrus de violențele divine. Ființa care trebuie să moară strălucește, cel puțin, Înainte de a dispărea, și această splendoare constituie justificarea sa. Ea este un punct fix, singurul ce poate fi opus chipului de-acum Împietrit al Dumnezeului mâniei. Revoltatul, nemișcat, susține, fără a clipi măcar, privirea lui Dumnezeu. „Nimic nu va clinti, spune Milton, acest spirit imperturbabil, acest Înalt dispreț născut din conștiința ofensată”. Totul aleargă și grăbește spre neant, Însă cel umilit se Încăpățânează și Își păstrează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
fuseseră aranjate, iar orgoliile oblojite, se revărsară asupra noastră cu forța unui uragan. Se vocifera aprins, iar vocea furioasă a lui MM tăia în carne vie. Atunci să se ducă naibii cineva s-o caute! se auzea ea, spunând cu mânie. Am căutat-o deja peste tot în culise, sări Matthew. — Nu mă interesează unde ați căutat-o - toată lumea să meargă după Violet! Acum! Practic, ultimul cuvânt era un strigăt. Urmat de zgomotul artificial amplificat a nenumărate tropăieli grăbite pe scenă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
se uită cu ură către Violet. Era mult mai atrăgătoare când nu juca rolul fetiței rătăcite. Dacă nu-ți dai seama ce s-a întâmplat, nu înțeleg de ce ar trebui să mă chinuiesc eu să-ți explic, zise ea cu mânie. Dar cine te-a atacat, nu pe tine te căuta! Pe mine mă voia! Mai întâi cablul care mi se duce dracu’ și acum chestia asta! Nu înțelegi că cineva încearcă să mă distrugă? Și izbucni în hohote de plâns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
iepurele la cuptor, dat cu șofran și stropit cu oțet, de zecile de alte mâncăruri pe care mama mi le-a înșiruit de atâtea ori, amintire a ultimei mari sărbători care a mai avut loc în casa ei înainte ca mânia Cerului să cadă peste ea și toți ai săi? Ascultând-o, copil fiind, așteptam de fiecare dată cu nerăbdare să ajungă la mujabbanât, turtele acelea calde cu brânză albă pudrate cu scorțișoară și muiate în miere, la prăjiturile din pastă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
care cotea, apoi, fără să-mi dea drumul, alergă prin ploaie trecând printr-o curte interioară și o porni pe o scară strâmtă, cu trepte abrupte, care ducea la odaia ei. Mă trase ușurel spre fereastră: „Uită-te, asta e mânia lui Dumnezeu!“ M-am aplecat cu teamă. Eram în vârful colinei Mauror. La dreapta mea se vedea noua Casba, noul palat al Alhambrei, la stânga, vechea Casba cu minaretele albe ale cartierului meu, Albaicin, dincolo de ziduri. Vuietul pe care-l auzisem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
noi dacă am fi stăruit pe calea nelegiuirii, numai că ochii și inimile au rămas ferecate. A doua zi după această dramă, toți locuitorii orașului se convinseseră că cel dintâi răspunzător de nenorocirea cu pricina, omul care atrăsese asupra lor mânia divină, nu era altul decât arogantul, coruptul, nedreptul, depravatul Abu-l-Hassan Ali, fiul lui Saad Nasridul, al douăzeci și unulea și penultimul sultan al Granadei, facă Domnul ca numele lui să fie șters din toate amintirile! Pentru a urca pe tron
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
văr instalat la Sevilla că regele Ferdinand primise în mare taină doi soli ai sultanului Egiptului, doi călugări de la Ierusalim, având sarcina, zice-se, să-i transmită un avertisment solemn din partea stăpânului de la Cairo: dacă atacurile împotriva Granadei nu încetau, mânia sultanului mameluk avea să fie cumplită! În câteva ceasuri vestea a făcut înconjurul orașului, crescând peste măsură și îmbogățindu-se constant cu amănunte, astfel că a doua zi, de la Alhambra pâna la Mauror și de la Albaicin până în cartierul Olarilor, oricine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
1491) Șeicul Astaghfirullah avea un turban mare, umeri înguști și vocea dogită a predicatorilor din Moscheea cea Mare, iar în anul acela, barba lui aspră și roșcată căpătă o nuanță cenușie, care conferea chipului său colțuros acea aparență de nesățioasă mânie pe care avea s-o ia cu sine drept bagaj la ceasul plecării în bejenie. Nu-și va mai vopsi niciodată părul cu hena, hotărâse el într-un moment de lehamite, și vai de cel care îl întreba din ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
nu pentru a critica acțiunile cârmuitorilor noștri, așa cum vizirul a vrut să ne facă s-o credem, ci pentru a declara că ne învoim cu hotărârea lor nelegiuită de a preda Granada.“ Șeicul aproape că urla; barba îi vibra de mânie și de ironie amară. „Nu fiți indignați, frați drept-credincioși, căci, dacă al-Mulih ne-a ascuns adevărul, nu a fost cu gândul de a ne trage pe sfoară; ci doar pentru că nu i-a ajuns timpul. Dar, pentru numele lui Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
ne călăuzește spre ce e mai bine pentru noi, căci El este Cel care ascultă, El este Cel care răspunde.“ Mai înainte ca sultanul să-și fi isprăvit fraza, Astaghfirullah se îndrepta deja spre ieșire, șchiopătând și mai tare din pricina mâniei, iar buzele lui rostind aceste vorbe cumplite: „Oare despre noi a spus Dumnezeu în Cartea Sa: Sunteți neamul cel mai bun care le-a fost vreodată dăruit oamenilor?“ * * * Chiar în seara adunării de la Alhambra, Granada întreagă aflase tot ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
întregi lângă el, fără să se uite la mine, fără să știe dacă-l ascultam, dacă pricepeam, dacă totuși cunoșteam personajele și locurile. Se așeza cu picioarele strânse sub el, chipul i se lumina, vocea i se modula, oboseala și mânia i se potoleau. Preț de câteva minute sau câteva ceasuri, devenea povestitor. Nu se mai afla la Fès, mai cu seamă între acele ziduri impregnate de molimă și mucegai. Peregrina în amintire și nu se întorcea de acolo decât cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
zi. În ziua sosirii mele la școală, m-am așezat, cred, în rândul al treilea. Destul de aproape pentru a-l vedea și a-l auzi pe învățător, destul de departe pentru a fi la adăpost de întrebările și de inevitabilele sale mânii. Alături de mine se afla cel mai drăcos dintre toți copiii din cartier: Harun, zis Iscoditorul. Era de vârsta mea, avea pielea foarte oacheșă, haine uzate și cârpite, dar mereu curate. Încă de la prima încăierare, am devenit prieteni, pe viață și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
îmi cădea peste ochi, nu mai respiram decât suflarea ei fierbinte, umedă și parfumată. Nu mă gândeam la ea. Ea nu se gândea la mine. Trupurile noastre nu existau pentru noi. Dar existau dintr-odată de sine stătătoare, încinse de mânie. Niciodată până atunci nu mă mai simțisem bărbat, niciodată n-o simțisem femeie. Avea treizeci și doi de ani, vârsta de a fi bunică, dar chipul ei n-avea o zbârcitură, iar părul îi era negru corb. Nu mai cutezam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
străbat Sahara până în ținutul Nilului, și ca s-o iau de la capăt! La văicărelile mele repetate, Hiba a răspuns printr-un zâmbet greu de deslușit, șiret, zeflemitor și totodată plin de bunăvoință, care n-a reușit decât să-mi ațâțe mânia. Doi dinari de aur și cinci dirhami de argint! am urlat eu iarăși. Și nici măcar un cal, nici măcar o haină în afară de cea pe care călătoria a făcut-o să ajungă jegoasă! Dar eu, nu-ți aparțin? Valorez probabil cincizeci de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
târându-se: — Ciuma! ANUL OCHIULUI AUGUST 919 de la hegira (9 martie 1513 25 februarie 1514) Epidemia se declarase încă de la începutul anului, după o puternică furtună și un șir de ploi torențiale, acestea fiind pentru toți cairoții semne evidente ale mâniei Cerului și ale iminenței unei pedepse. Copiii fuseseră primii atinși de ciumă, astfel că notabilitățile își evacuau familiile în mare grabă, unii spre Tor, la miazăzi de Sinai, unde aerul este sănătos, alții în direcția oazelor, alții de asemenea spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
picioarelor pentru a-l face să adoarmă. Asta ținuse până în ziua când suveranul pățise o inflamație la boașe care cerea musai luări de sânge, iar bărbierul se apucase să bată toba prin oraș cu amănunte din belșug, atrăgându-și astfel mânia stăpânului. De acum, era iertat. Și nu numai că era iertat, dar suveranul își cerea el însuși iertare că-l maltratase, cerându-i chiar, din moment ce ăsta îi era năravul, să meargă să trâmbițeze în tot orașul că ochiul august se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]