KorAP: Find »[drukola/base=psihiatric & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...192 193 194 ...211 >

5,252 matches

Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593

analiza „modelele de personalitate” în condiții psihopatologice, precum și aspectele particulare „psiho-biografice” ale bolnavilor psihici. 20. PERSONALITĂȚILE PSIHOPATICE Cadrul general Personalitățile psihopatice ocupă un loc intermediar între starea de normalitate psihică și marile tablouri psihopatologice. Ele reprezintă un domeniu al patologiei psihiatrice extrem de complex și polimorf, fapt care a dat naștere la numeroase controverse între specialiști. Etichetarea diagnostică de personalitate psihopatică include o gamă largă de aspecte psihopatologice, cum ar fi: personalitatea histrionică, compulsivă, stările borderline, personalitatea paranoică, antisocială, dependentă, schizotipală, narcisică

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
caracterul de degenerescență, sau de ireversibilitate morală a acestei categorii de indivizi pe care-i eticheta drept moral insanity. În secolul XX problema naturii personalității psihopatice și raporturile sale cu psihopatologia, precum și locul pe care îl ocupă în sfera nosologiei psihiatrice a fost complet revizuit și adâncit considerabil. În evaluarea personalităților psihopatice, K. Schneider pleacă de la criteriul diferenței sau al abaterii de la norma medie, considerată ca „zonă a normalității psihice”, în delimitarea acestor tipuri de indivizi. Viața ne dovedește că oamenii

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
ms. DISPOZIȚIE MEDIU Schema de mai sus oferă o imagine grafică a raportului și repartiției nevrozelor și psihopatiilor în relație cu „dispoziția” și „mediul”. Un fapt asupra căruia dorim să insistăm este că psihopatiile nu trebuie considerate boli în sens psihiatric ci tipuri de constituții anormale, ale personalității normale. Aceste personalități patologice sunt definite de K. Schneider, ca având comportamente profund imprimate, inflexibile, rău adaptate, de o suficientă gravitate pentru a putea provoca fie un deficit de adaptare, fie o suferință

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
acțiuni delictuale și infracționale; existență parazitară; egocentrism și instabilitate emoțional-afectivă (separare, divorț, abandon familial, relații efemere, etc.); fuga de responsabilitate și tendință către aventuri. Dezechilibrul psihic al personalităților psihopatice, prin natura instabilității sale, se asociază în mod frecvent cu „accidente psihiatrice” de următoarele tipuri: - Crize da agitație clasică asociate cu autosau hetero-agresivitatea. Acestea pot avea un caracter exploziv, zgomotos. - Depresia, frecvent întâlnită, este legată de vidul de existență pe care-l dă absența valorilor precum și de dificultățile ipohondriace ale individului respectiv

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Schneider, A. Petrilovisch, K. Leonhardi etc.). Cea mai cunoscută și utilizată clasificare a psihopatiile aparține lui K. Schneider. Acesta descrie zece tipuri de psihopatii, considerându-le ca reprezentând tipuri de „personalități anormale” și care nu trebuie privite neapărat ca „diagnostice psihiatrice”. Acestea sunt următoarele: 1) Psihopații hipertimici sau activi Aceștia au o dispoziție veselă, un temperament sangvin și sunt activi. Buni și serviabili, adesea tumultoși, sunt capabili de randament însă superficiali, neserioși și nesiguri. Au puțin simț critic, sunt independenți și

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
tendință la perversiuni. Făcând o sinteză a acestor aspecte mai sus menționate, E. Dupré afirmă că viața psihopaților se înfățișează ca o suită neîntreruptă de bizarerii, extravaganțe, neregularități, fugi, delicte și crime, internări repetate în spitalele de psihiatrie, expertize medico-legale psihiatrice, dezertări, simularea unor afecțiuni în scopul realizării unor interese, parazitism social, vagabondaj, alcoolism, toxicomanii, diferite conduite de refugiu etc. Psihopații sunt personalități perverse moral și caracteriopatice din punct de vedere psihopatologic, incorigibile, imposibil de a putea fi ameliorate sau schimbate

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
lipsite de un substrat organic cerebral. În secolul al XIX-lea în grupa nevrozelor sunt incluse bolile la care nu se poate decela o leziune organică cerebrală și care, din punct de vedere clinic, se manifestă prin tulburări de natură psihiatrică. Din acest motiv H. Tuke (1892) va considera nevrozele ca fiind boli funcționale. Studiul și cunoașterea clinică a nevrozelor înregistrează o dezvoltare considerabilă între anii 1360-1890 prin contribuțiile lui J.M. Charcot, A.A. Liébault, J. Berheim. Ei au reușit să

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
străine acestuia și care nu fac parte din personalitatea sa, - perturbă moderat sau de loc experiența realității și nu alterează în mod fundamental sentimentul de identitate. În ceea ce privește clasificarea nevrozelor, există mat multe puncte de vedere, legate tocmai de aspectele doctrinare psihiatrice, psihologice, psihanalitice, psihosomatice sau psihopatologice la care se face referință. Vom prezenta, în cele ce urmează, pe cele mai importante dintre acestea. Clasificarea psihanalitică, așa cum a fost ea propusă de S. Freud, se axează, în special, pe manifestările și organizările

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
dominante anxietatea, tulburările psihopatice, reacțiile antisociale, obsesiile, fobiile etc. Noțiunea de borderline nu este atât o noțiune nosologică, cât mai ales desemnează aspecte psihodinamice de frontieră în psihopatologie. Dezvoltarea acestui concept-cadru, clinico-psihiatric are trei origini distincte, și anume: a) Orientarea psihiatrică: noțiunea de borderline corespunde cu nevoia de a delimita o „categorie liniară” între psihozele schizofrenice, dezechilibrul mintal și nevroze. În sensul acesta, E. Bleuler a vorbit despre „schizofrenii latente”, H. Claude despre „schizoze”, H. Ey de „schizo-nevroze”, Zilborg de „schizofrenii

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
tulburări îl reprezintă o anomalie psihologică sau comportamentală, asociată cu o disfuncție tranzitorie sau permanentă a creierului. Tulburările mintale organice sunt diagnosticate prin recunoașterea prezenței unuia dintre sindroamele mintale organice, prin demonstrarea cu ajutorul anamnezei bolnavului, al examenului somatic, neurologic și psihiatric și a testelor psihodiagnostice, a prezenței unui factor specific organic ca fiind considerat responsabil din punct de vedere etiologic de starea mintală anormală a bolnavului. Toate aceste aspecte justifică diferențele în ceea ce privește clasificarea psihozelor organice, așa cum vom arăta mai jos. În cadrul

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
psihozei Korsakow. Sindromul amnestic cronic se deosebește de sindromul demențial prin faptul că în cazul acestuia predomină în principal tulburările de memorie, pe când în cazul sindromului demențial se remarcă predominanța tulburării proceselor cognitive. II) Paralizia generală progresivă (PGP) Această afecțiune psihiatrică a fost descrisă prima dată de către Bayle (1822), ca reprezentând modelul clasic de boală psihică, în cursul căreia tulburărilor neuropsihice li se asociază un substrat organic lezional specific al creierului, atât ca localizare, cât și ca etiologie. Ea face parte

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de vedere anatomo-clinic PGP este o meningoencefalită cronică cu localizare predominant frontală, de origine sifilitică, cu leziuni specifice. Din punct de vedere psihopatologic, PGP se caracterizează printr-o simptomatologie constantă, sistematizată într-o triadă simptomatică reprezentată prin următoarele: a) Sindromul psihiatric: se caracterizează printr-o modificare importantă a caracterului și comportamentului familial, profesional și social al bolnavului. La acesta se adaugă tulburări de memorie, dezorientare temporo-spațială și o importantă diminuare a simțului critic și moral. Bolnavul prezintă o stare inițială de

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
un segment corporal sau crizele jacksoniene; crizele adversive; crizele vertiginoase; crizele uncinate determinate de un factor situat în zona uncusului hipocampic a lobului temporal (crize vizuale, auditive, olfactive, gustative); crize afazice sau amnestice; crize vegetative. 4) Paroxismele epileptice cu manifestări psihiatrice sunt reprezentate prin apariția bruscă, cu caracter paroxistic, a unor manifestări pur psihiatrice cum ar fi: crizele halucinatorii; crizele de derealizare sau înstrăinare (deja vu, jamais vu, deja connu, jamais connu) datorate tot unui focar epileptic temporal; destructurarea brutală a

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de un factor situat în zona uncusului hipocampic a lobului temporal (crize vizuale, auditive, olfactive, gustative); crize afazice sau amnestice; crize vegetative. 4) Paroxismele epileptice cu manifestări psihiatrice sunt reprezentate prin apariția bruscă, cu caracter paroxistic, a unor manifestări pur psihiatrice cum ar fi: crizele halucinatorii; crizele de derealizare sau înstrăinare (deja vu, jamais vu, deja connu, jamais connu) datorate tot unui focar epileptic temporal; destructurarea brutală a stării de conștiință cu caracter pasager; scurte episoade de confuzie mintală; tulburări pasagere

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
indivizilor. Endogenul este în raport direct cu „aspectul” somatic și cu „dispoziția” psihică a persoanei respective. El reprezintă „natura” acestuia din care el „nu poate evada”, marca individualității și a identității sale, înscrisă în „Eul personal”. În sensul concepțiilor antropologiilor psihiatrice, de factură fenomenologică, (E. Minkowski, K. Jaspers, V.E. von Gebsattel, G. Lanteri-Laura) și a analizei existențiale (L. Binswanger, R. Kuhn), se poate, plecând de la noțiunea de endon constitui un veritabil domeniu de studiu complex, psihologic și psihopatologic: endologia. Fenomenele endogene

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
la episoadele psihotice și nu la ansamblurile biografice individuale, așa cum se face uneori. Problema delimitării psihopatologice a psihozelor nu este exclusiv de ordin nosologic, ci și sindromologic. Noțiunea de „psihoză unică” sau „unitară” (Einhettspsychose, Monopsychose), destul de veche, a dominat gândirea psihiatrică sub influența lui W. Griesinger. Ulterior dichotomia nosologică a lui E. Krapelin a dus la separația dintre „psihozele afective” și „psihozele schizofrenice” (Petrilowitsch și Saer). După W. Griesinger, „psihoza unică”, pentru a avea un caracter „unic” sau „unitar” care să

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
alt determinism și un alt tip de dinamică. Aspectele deja menționate, pe care le constatăm în cazul „psihozelor endogene” legate de o anumită „dispoziție sau „teren psiho-biologic constituțional”, raportate la structura particulară a endonului, o remarcăm și în cazul patologiei psihiatrice exogene. Este important de subliniat faptul că și „tulburările psihice exogene” depind de tipul de personalitate al bolnavului respectiv, în sensul acesta ne vom referi la cele trei tipuri principale: introvert, extravort și mixt. Această tipologie nu privește numai „structura

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
raport rezultă în final starea de echilibru a individului: sănătatea mintală, sau, dimpotrivă, stare de dezechilibru psihic: boala psihică. 27. PSIHOZELE ENDOGENE II (Psihozele afective) Cadrul psihopatologic general Psihopatologia vieții afective, deosebit de importantă și complexă, reunește două grupe de afecțiuni psihiatrice, diferite între ele în raport cu factorii cauzali care le produc: - tulburările afective exogene (patologia afectivă de tip reactiv), - tulburările afective endogene (stările anxioase, sindroamele depresive și maniacale, boala afectivă, PMD). Tulburările afective exogene au fost prezentate anterior când am analizat patologia

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
amănunțite nu pun în evidență o mare varietate și mobilitate a simptomatologiei clinico-psihiatrice a depresiilor, legat în special de fenomenele de somatizare ale acesteia. Tabloul clinic la care ne referim este dat de o simptomatologie somato-vegetativă multiformă care „maschează” simptomatologia psihiatrică, de fond a depresiei. Termenul de depresie mascată desemnează procesul depresiv exprimat din punct de vedere clinico-psihiatric prin manifestări de tip exclusiv somatic (P. Kielholz). Ceea ce caracterizează acest tip de tulburări psihopatologice este fenomenul de conversiune a simptomelor. El se

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Ambivalență Adoptarea deciziei cu trecerea la act Suicid Faza de pregătire Faza de ambivalență Trecerea la act Suicidația Suicidația Traumatizația 28. PSIHOZELE ENDOGENE III (Grupa psihozelor schizofrenice) Cadrul psihopatologic general Grupa schizofreniilor, delimitată astfel de E. Bleuler (1911), reunește afecțiuni psihiatrice grave ale vârstei tinere, care produc o modificare profundă, de durată și cu serioase consecințe pentru personalitatea bolnavului. Cunoscută de multă vreme, în secolul al XIX-lea a circulat în psihiatrie sub denumirea de demență precoce. Semnalată de Willis (1672

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
sau cu evoluție periodică, având o tematică delirantă, de regulă indusă. Majoritatea autorilor sunt de acord în a recunoaște că paranoia se dezvoltă pe un teren psihologic cu o constituție specifică, ale cărei caracteristici favorizează apariția și dezvoltarea acestei afecțiuni psihiatrice. Tendințele caracteristice „personalității paranoice” sunt reprezentate prin următoarele aspecte psihopatologice cu caracter constant și specific (Genil-Perrin): Orgoliul constă în supraestimarea propriei persoane (egocentrism, autofilie, hipertrofia Eului). Este, de fapt vorba despre un tip de vanitate puerilă, de infatuare ridicolă. Neîncrederea

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
arierație mintală profundă: imbecilitatea și idioția. Ulterior acestor două forme se mai adaugă o a treia, reprezentată prin debilitatea mintală și ulterior cea de encefalopatie infantilă. În secolul XX în cadrul stărilor deficitare se descriu următoarele: cazuri limită de pseudo-debilitate, sindroame psihiatrice precoce și infirmitatea motorie cerebrală. Noțiunea de arierație mintală va rămâne considerată ca o stare de deficiență mintală, dar cu limite imprecise, variind în raport de criteriile utilizate pentru a o delimita și defini. În sensul acesta sunt menționate următoarele

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
și socio-pedagogic al stărilor de arierație mintală, H. Ey, recomandă studierea personalității deficientului mintal și, în mod particular, a aspectelor relaționale ale acestuia. Important este faptul de a considera deficientul mintal mai puțin ca pe un obiect din ordinea nosolografiei psihiatrice, redându-i în primul rând statutul de subiect în raport cu persoanele normale și considerându-l din acest punct de vedere ca pe o persoană. În aprecierea stării de arierație mintală se discută doi factori: factorul deficitar (intelectual) și factorul relațional. Tot

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
implicații asupra comportamentului, comunicării și a relațiilor interpersonale, a experiențelor de viață. Aspectele sociale și psihopedagogice Izolate în raport cu normalitatea mintală (nivelul de inteligență) și etichetate drept arierații mintale (întârzieri în dezvoltarea psihică), deficiențele psihosenzoriale, au fost incluse în cadrele nosologiei psihiatrice. Din punct de vedere social, evoluția arierației mintale ca „problemă socială” înregistrează mai multe etape: Era clinică, inaugurată de Bourneville, se baza pe teoria degenerescenței, recomandând internarea deficienților intelectuali în azilele de alienați. Era pedagogică este inaugurată de Seguin (1837

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
se asociază spasme generalizate în flexiune, scurte unice sau sub formă de accese. Are un traseu bioelectric cerebral (EEG) specific. Am prezentat anterior aspectele psihopatologice ale stărilor de arierație mintală sau oligofreniile. Acestea nu trebuie considerate boli, în sensul accepțiunilor psihiatrice, ci stări de deficiență psihică legate de o tulburare în dezvoltarea psihică globală a personalității, așa cum am arătat anterior în lucrarea de față. Spre deosebire de persoanele normale psihic sau de bolnavii psihici, oligofrenii au forme particulare de reacție, stări nevrotice, tulburări

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]