5,533 matches
-
lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul viții demne de compătimit”. Amintirea ca atare ca formă de dilatare emoțională transfe- rată unui anumit tip de discurs nostalgic este respinsă, iar ceea ce pare să-i repugne naratorului este chiar retorica grandorii, recuperabilă estetic prin romantism, dar care disimulează un mecanism emfatic. Chiar dacă naratorul ne-a prevenit că nu atât umoarea, cât starea de moment este ceea ce decide o severă judecată, acest alibi camuflează o idiosincrasie profundă însoțită de ceea ce Elisheva
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mulțimi curioase. Ceea ce reu- nește cele două forme de violență este execuția publică, aici ea apare eufemizată sub forma corpului săgetat de priviri. Similitudinea cu un animal în cușcă pe care nara- torul o invocă este însoțită și de o retorică idiosincratică care trăiește din hybrisul privirii în exces, al supraexpunerii. Momentul apogetic este legat de apariția unui copil care-l fixează cu obstinație și depășind cu nonșalanța vârstei frontiera oricărei politeți îl atinge, îl pipăie. Privirea copi- lului pare să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dintre lumină și umbră, un clarobscur care bulversează tocmai intenția cadastrală a înregistrării tel quel a realității. Optica fotografiei cu care este asociat acest realism este una înșelătoare. Zola insistă asupra faptului că naturalismul este o metodă și nu o retorică, o stilistică sau o tematică, Zola dorește să facă sociologie. Caragiale împrumută nu fără un ecart ironic naturalismului efectele, este un mod de a scrie după rețetă, așa cum G. Călinescu scrie romane balzaciene după rețetă. Ictusul ironic devoalează jocul dublu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de un glisaj intelectual fin, ci de incapacitatea de a se fixa în proiectul unei idei, de a se aplica reflecției. Acest neastâmpăr discursiv coincide cu deambulația sa eratică, cu mișcările necontro- late, cu agitația permanentă. Nae este recipientul unei retorici compulsive, glosolalia sa se face ecoul tumultului discursiv din spațiul mediatic în care renaște personajul caragialian. Intemperanța îi aparține nu și bagajul vast de clișee jurnaliere. Aflăm cu stupoare că Nae a colindat toată noaptea de la o cârciumă la alta
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
înlo- cuit-o pacifist. Aceste „pasiuni” sunt la rândul lor confi- gurate după clișee mediatice, ziarul constituind resursa inepuizabilă de clișee și mediul nu doar informativ, ci și formativ al cuplului. Ziarul, această lentilă deformantă a cărei expresie o constituie o retorică grandilocventă repro- iectează cuplul într-o dimensiune a ficțiunilor compensatorii în care spiritul burghez se complace. Pasiunile politice ale lui Leonida nu depășesc platitudinile cuminți ale unui anumit orizont burghez care asociază evenimentul brutal al unei revoluții cu sărbătoarea. Spiritul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
reto- rici de uz gazetăresc. „Reacțiunea” este monstrul ieșit din obscuritate, care asemeni unui animal de pradă „stă la pândă ascuțindu-și ghearele”. Registrul monstruosului se află aici într-o relație simbiotică cu grotescul figurilor terifiante pe care le sculptează retorica jurnalistului. „Nu e revuluție, domnule, e reacțiune ; ascultă : ăcitește tremu‑ rând :Ă «Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele și aștep- tând momentul oportun pentru poftele ei antinaționale... Națiune
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
eroului de bronz : cum oare nu descăleca, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face și el o demonstrație ?” Ziarul devine instrumentul deformărilor unde „simț enorm și văz monstruos” dobândește sub efect retoric legitimitatea discursului public. În termenii acestei retorici, regimul a devenit o dictatură, eroul un martir, justiția un pluton de execuție, toate aceste augumentări creând o perspectivă evenimențială demăsurată. Invocarea arestării pentru delic- tul de opinie, o arestare la limita sau chiar în afara legilor unui stat democratic, regimul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Discurs și Context. Această disproporție urmărește în mod fatal majo- ritatea personajelor caragialiene care mimează sau chiar au vocația grandorii. În aceste situații, disproporția creează deformarea și devine și o sursă inevitabilă a comicului. Nu este Coriolan Drăgănescu produsul unei retorici, a propriei sale retorici, dar mai ales a celei vehiculate în gazetă ? Ne aflăm într-un fenomen de rezonanță, discursul patetic al lui Coriolan intră în rezonanță cu discursul jurnalistic, care i se face ecou. Absența unui context care să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
disproporție urmărește în mod fatal majo- ritatea personajelor caragialiene care mimează sau chiar au vocația grandorii. În aceste situații, disproporția creează deformarea și devine și o sursă inevitabilă a comicului. Nu este Coriolan Drăgănescu produsul unei retorici, a propriei sale retorici, dar mai ales a celei vehiculate în gazetă ? Ne aflăm într-un fenomen de rezonanță, discursul patetic al lui Coriolan intră în rezonanță cu discursul jurnalistic, care i se face ecou. Absența unui context care să revendice grandoarea este compensată
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a celei vehiculate în gazetă ? Ne aflăm într-un fenomen de rezonanță, discursul patetic al lui Coriolan intră în rezonanță cu discursul jurnalistic, care i se face ecou. Absența unui context care să revendice grandoarea este compensată la nivelul unei retorici grandilocvente instaurată prin practica jurnalistică. Discursul jurnalistic constituie lentila deformatoare în măsură să dea amploare evenimentelor, să transforme non- evenimentul în eveniment, banalul în excepțional. Aparent, naratorul se disociază de discursul augmentativ, „nu voi face fraze pompoase”, de „pompa” pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
timpul când acest tânăr mergea foarte des la statuia lui Mihai... Să vedem”. Naratorul realizează un decupaj dintr-un discurs care stă sub semnul acestui exces retoric. Dispozitivul lui „simț enorm și văz monstruos” se află amplasat la nivelul acestei retorici. Indiferent dacă creditează sau discreditează, schimbarea de semn este irelevantă, enormul este scara la care acest discurs se raportează. Cărui tip de sensibilitate îi corespunde un astfel de discurs ? Își află el modelul în discursul parla- mentar, în cel politic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
rici în spațiul căreia sunt listate imprecațiile redundant- tautologice, situate și ele într-o progresie : nerușinat, canalie, mișel, zbir, sălbatic, călău, antropofag. Individul nu există, la polul opus Coriolan și Drăgănescu se află însă nivelați ontologic, deformarea îi extrage anonimatului, retorica îi confirmă. Însă nu există cu adevărat un Coriolan Drăgănescu, cel puțin nu din perspectiva circumscrierii sale într-un cadru realist, ci doar un efect Coriolan- Dră- gănescu care ne proiectează un film al unor spectaculoase deformări. Lefter Popescu - omul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
bulversant Secolului căruia îi este contemporan. Sublimul constituie expresia înălțătoare a unei invective generalizate lansate grandilocvent de către un mic funcționar epocii lui, epocă ce urmează a înregistra un eveniment major, dispariția a două bilete de loterie. Episodul este amplificat de retorica grandioasă și gesti- culația abundentă. În oglinda secolului, micul funcționar își răsfrânge statura unui revoltat de specie romantică, profesând acel titanism tragic al dezmoșteniților soartei. Aceste bilete de loterie transcriu paradigmatic economia șansei care-l desparte pe cel bogat de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sote- riologie radicală, „ne-ar trebui o tiranie ca în Rusia”, însă fără aplomb. Lefter condamnă secolul pentru pierderea biletelor sale de loterie, devenit astfel prin nedreptatea care i se face măruntului funcționar un secol al rușinii. Frazele sunt caraghioase, retorica nemăsurată, iar Lefter are acces la sublim, cuvântul pe care-l descoperă în voca- bularul său și care caracterizează o formă a excesului, un moment apogetic, cel al degradării maxime a civilizației, anunțând ceea ce ce anunțau nu puțini dintre contempo-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
la un scriitor care o ilustrează exponențial, Victor Hugo. Ceea ce-l deranjează pe Caragiale ține de artificia- litatea discursului și inoportunitatea digresiunii care blo- chează derularea acțiunii, diegeza. Succesiunea firească a evenimentelor este întreruptă pentru inserția unui discurs, a unei retorici, a unei reflecții care contrastează cu impe- rativul unei situații tensionate. Caragiale sesizează arti- ficiul romantic ca artificial, semn că autorul a depășit o vârstă a literaturii pentru a intra într-o alta. Pentru a ilustra această incompatibilitate el face
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lui Victor Hugo emblematică pentru estetica romantică. Fără să o spună direct, ceea ce i se pare inac ceptabil la dramaturg este calitatea sa de „poet liric”, sintagma cu care este invocat și care-l legitimează. Cu alte cuvinte, lirismul și retorica au un mariaj dezastruos pentru eco- nomia dramatică întrucât construiesc centrul de greutate nu în jurul cursivității firești a evenimentelor într-o situație presupus reală, ci în jurul unui discurs patetic, declamativ, care devine, de fapt, centrul de greutate al scenei. Pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
chinuie din propriul și profundul ei neastâmpăr. Iată sufletul omului pasionat... - Ce frumos stil ! ce minunat ! zici d-ta. Iată un model de stil pompos, grandios, sublim. - Mărturisesc, răspund eu, că n-am prea citit de mult un curs de retorică. Poate că în retorica d-tale oficială așa lucru să se numească stil sublim ; să-mi dai însă voie să-l numesc, cu tot respectul pentru d-ta... - Cum ? - Stilul prost. - Ce ? Dar ăsta e stilul tutulor poeților celebri, ca
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
profundul ei neastâmpăr. Iată sufletul omului pasionat... - Ce frumos stil ! ce minunat ! zici d-ta. Iată un model de stil pompos, grandios, sublim. - Mărturisesc, răspund eu, că n-am prea citit de mult un curs de retorică. Poate că în retorica d-tale oficială așa lucru să se numească stil sublim ; să-mi dai însă voie să-l numesc, cu tot respectul pentru d-ta... - Cum ? - Stilul prost. - Ce ? Dar ăsta e stilul tutulor poeților celebri, ca Victor Hugo, Schiller, Lamartine
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
calitate îi evocă pro- zatorul nostru, este stilul literaturii romantice care manie- rizat relevă doar artificiile retorice. Există aici și o stilistică pe care dramaturgul român o respinge, una care acordă preponderență figurilor de stil. Încă odată, arta digresiunii romantice, retorica avântată, sublimitățile discursului sunt deja procedee uzate pentru Caragiale. În articolul O, Levant, Levant ferice..., Mircea Cărtărescu observa încântat la eroii lui Bolintineanu enormul și artificialul gesticulației roman- tice, „autoparodia gesticulației lor patriotarde” sau „enorma bufonerie a unor versuri” Și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aplomb care nu ține numai de turmentarea sa. E un mod de a reclama un anumit statut pe care i-l conferă noul regim democratic. Acest cetățean nu este autorul niciunui discurs, deși majoritatea personajelor lansează discursuri, uzează de anumite retorici și strategii persuasive. Toate personajele stau sub semnul diferit al câte unui exces. Zoe clamează excesul de sentiment, jucat dramatic după canonul vode- vilesc, la Zaharia Trahanache discursul se remarcă prin excesul de principii pe care „nu le are”, la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
limbaj ca la majoritatea acestor personaje, iar la Danda- nache, excesul ține de orgoliul istoric, de genealogia invo- cată. Excesul este pretutindeni la el acasă în mica urbe, orgoliile sunt croite pe măsura inconsistenței personajelor vorbite de ticurile lor, de retorica lor, de un body language elocvent. Să ne întoarcem la acestă figură ștearsă pe fon- dul acestui tablou al exceselor, excese minore, desigur. Și acest anonim bonom asumă o formă de exces numaidecât vizibilă, excesul etilic, care pare să-l
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
avem o altă formă a exce- sului, una paradoxală care dă seama însă de o accepție interesantă a modernității. Autorul a ceea ce pare o inepție este Nae Cațavencu. Personajul configurează cel mai bine excesul retoric, enormitățile debitate sunt produsul unei retorici și în spațiul ei ia naștere paradoxul la confiniile cu nonsensul. Paradoxul se acordă în orice împrejurare cu ideea de sublim, termenul este utilizat ca atare de retor în discursul său. „Industria română e admirabilă, e sublimă ăs.n.Ă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
devin superflue atât pentru orator, cât și pentru public care reacționează emoțional la inflamările retorului limbut. Lacrima și declamația țin de stilul sublim invocat de inter- locutorul imaginar al lui Caragiale într-un dialog cu valoare exemplară. Avem în această retorică care se bazează din plin pe afect o formă degradată a discursului romantic efuziv, grandilocvent, vizionar. De fapt acest discurs roman- tic a fost instrumentalizat politic și redus la o retorică, ceea ce interlocutorul lui Caragiale numește „stilul sublim”. Retorica sublimului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
într-un dialog cu valoare exemplară. Avem în această retorică care se bazează din plin pe afect o formă degradată a discursului romantic efuziv, grandilocvent, vizionar. De fapt acest discurs roman- tic a fost instrumentalizat politic și redus la o retorică, ceea ce interlocutorul lui Caragiale numește „stilul sublim”. Retorica sublimului sare în ochi și nu ne lasă să observăm o a doua dimensiune a sublimului care rezidă din absența referentului. Ca să devină inteligibilă, enormitatea cațaven- ciană ar trebui citită astfel : „Industria
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
această retorică care se bazează din plin pe afect o formă degradată a discursului romantic efuziv, grandilocvent, vizionar. De fapt acest discurs roman- tic a fost instrumentalizat politic și redus la o retorică, ceea ce interlocutorul lui Caragiale numește „stilul sublim”. Retorica sublimului sare în ochi și nu ne lasă să observăm o a doua dimensiune a sublimului care rezidă din absența referentului. Ca să devină inteligibilă, enormitatea cațaven- ciană ar trebui citită astfel : „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, (dar
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]