11,293 matches
-
Doar se mai pomenește încă și în zilele noastre de ceremonia cea mai somptuoasă dintre toate, aceea pe care a organizat-o odinioară emirul Ibn Dhul-Nun la Toledo, cu prilejul circumciziei nepotului său, și pe care de atunci toți se străduiesc s-o imite fără sorți de izbândă. Nu curseseră atunci vinurile și licorile în valuri, în vreme ce sute de roabe frumoase dănțuiau în ritmurile instrumentelor mânuite de oamenii lui Danny Jidovul? Și la circumcizia mea erau muzicanți și poeți, stăruia maică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
da straiele și fata!“, după care se îndreptă spre casă, trecând printr-un șir de oameni care încuviințau în șoaptă. — Voise să iasă cu fața curată în fața vecinilor, comentă mama cu detașare, dar se simțea micșorat și neputincios. Apoi adăugă, străduindu-se să nu lase să se întrevadă nici o ironie: — Pentru tatăl tău, aceea a fost clipa în care Granada a căzut cu adevărat în mâinile inamicului. * * * Zile întregi, Mohamed a rămas abătut acasă, nemângâiat, refuzând să li se alăture prietenilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
portul Almeria a lăsat o amintire de neșters. Mulți oameni se hotărâseră, la fel ca și noi, să plece în ultima clipă și erau zoriți să ia cu asalt până și cea mai mică barcă. Ici-colo, câțiva soldați castilieni se străduiau să-i potolească, printr-un urlet amenințător, pe cei ce provocau îmbulzeală; alții verificau cu priviri lacome conținutul vreunui cufăr. Se convenise ca expatriații să-și poată lua cu ei toate bunurile, fără nici o restricție, însă nu era uneori lipsit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mării continuau să crească din oră în oră. Momeala câștigului adoarme conștiințele, iar momentele când oamenii își pierd cumpătul sunt puțin propice mărinimiei. Resemnați, oamenii își dezlegau baierile pungii, făcând semn familiei să se grăbească. Odată ajunși la bord, se străduiau să-și ferească nevestele și fiicele de promiscuități prea mari, lucru din cale afară de anevoios când se îngrămădeau câte trei sute de persoane pe o tartană care nu dusese niciodată mai mult de o sută. Tatăl meu a refuzat, încă de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
decât la Fès. Pentru tranzacții, nu se folosește monedă bătută, ci bucăți de aur curat; pentru plățile mici se folosesc melcișori cauris, niște scoici provenind din Persia sau din India. Îmi petreceam zilele preumblându-mă printre tarabele din suk, vizitând moscheile, străduindu-mă să stau de vorbă cu orice persoană care știa câteva vorbe în arabă și notând uneori seara, în camera mea, cele observate, sub privirea admirativă a Hibei. Caravana noastră trebuia să rămână o săptămână la Tombuctu, înainte de a se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
închis. Afară, strigăte, râsete, unele foarte aproape, dar și clinchet de oale, primul ospăț de nuntă trebuind să fie pregătit în timp ce se consuma căsătoria. Înveșmântată în roșu și auriu, Fatima se afla în fața mea, lividă în pofida sulimanurilor, nemișcată, înlemnită, surprinzătoare, străduindu-se să surâdă, cu niște ochi atât de jalnici încât, cu un gest spontan, am tras-o spre mine, mai puțin în chip de îmbrățișare cât mai curând ca să încerc s-o liniștesc. Și-a vârât capul la pieptul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
meu, înăbușindu-și încetul cu încetul suspinele, dar trupul îi tremura și, încet, se prăbușea. A rămas curând aidoma unui vreasc fără vlagă pe care-l țineam moale în brațe. Prietenii mă preveniseră că în noaptea nunții multe fete se străduie să pară mai neștiutoare decât sunt, mai surprinse, mai speriate, dar nici unul nu-mi vorbise despre leșin. Pe de altă parte, auzisem adesea spunându-se la maristan că unele văduve sau femei mult timp neglijate sufereau de sincope frecvente, puse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
adresându-mi-se arțăgoși, alții sâcâindu-mă cu întrebările. Încercam să stau liniștit, nu, nu am văzut trupele din Fès venind încoace; da, mi-au ajuns și mie la urechi niște zvonuri, dar nu le-am dat atenție. În vreme ce mă străduiam în van să-mi croiesc drum, s-a apropiat un bărbat înalt, înveșmântat ca un prinț; mulțimea s-a dat tăcută în lături pentru a-l lăsa să treacă. M-a salutat făcând un gest elegant cu capul și s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
cu o voce frântă pe care nu i-o cunoșteam: — În țara mea, când o femeie e stearpă, n-așteaptă ca bărbatul ei s-o repudieze sau s-o părăsească. Pleacă singură, se ascunde și se face uitată. M-am străduit să adopt un ton vesel, cel pe care și ea îl folosea de obicei: — De unde știi că n-ai să-mi dăruiești un băiat frumos la viitorul ramadan? N-a zâmbit. — Încă dinainte de a fi puberă, prezicătorul tribului meu a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
resemnau deja cu bezna temniței. Îmi vedeam avutul confiscat, bunurile risipite, familia umilită, o vedeam pe Hiba a mea vândută la un târg de sclavi. Mi se înmuiaseră picioarele și eram leoarcă de sudoare, sudoarea rece a neputinței. M-am străduit totuși să articulez, anevoie, jalnic: — De ce anume sunt acuzat? Din nou și-a făcut auzit glasul șeful cancelariei, devenit arțăgos din pricina spaimei mele mult prea evidente: — De complicitate, granadinule! Pentru că ai lăsat un criminal în libertate, pentru că i-ai trimis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
zâmbet. Prada, se spune, este adesea atrasă de colții care se pregătesc s-o sfâșie. Poate că asta era explicația nebunei mele cutezanțe. Dar, pe moment, nu așa o văzusem. Mă mulțumisem să urmez, potrivit bunei mele chibzuințe, mersul evenimentelor, străduindu-mă să-mi refac viața pe acel petec de pământ de pe care nu mă simțeam încă surghiunit. Dar se cuvine să spun în ce mod. Barbă Roșie prospera văzând cu ochii, la fel și Harun în umbra lui. Atacul împotriva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mi s-a încleștat atât de tare, încât mă simțeam incapabil să rostesc cel mai mic cuvânt. Era oare teama? Era oboseala călătoriei? Sau doar apropierea de sultan? Trecând de zidul acela de spahii, n-am perceput decât sclipiri. Mă străduiam să păstrez un mers normal, copiat după acela al pajului care mă preceda, dar mă simțeam gata să mă poticnesc, să mă prăbușesc; mă temeam mai mult decât de orice că mă voi pomeni mut la picioarele cumplitului Selim. Acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
drept de decizie asupra vieții și morții nu I se substituie lui Dumnezeu într-un mod mult mai nelegiuit decât pictorul? Dar stăpânul care are sclavi, care-i vinde și-i cumpără? Glasul pictorului crescuse cu un ton. M-am străduit să-l liniștesc: — Mi-ar plăcea, într-una din zile, să-ți vizitez atelierul. Dacă m-aș hotărî să-ți fac portretul, ar fi o nelegiuire? — Deloc. Pentru mine, ar fi ca și cum cel mai elocvent dintre poeții noștri mi-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
gol. În ultima clipă, taică-său, dând drumul spadei, îl prinse de subsuori, îl ținu cu brațele întinse, apoi îl înălță deasupra sa. — Ce mai face prințul meu? Copilul și tatăl râdeau, ca și soldații din escortă. Jacopo Salviati se străduia să surâdă. Văzându-mă sosind, profită ca să destindă atmosfera și arătă spre mine, prezentându-mă ceremonios ginerelui său: — Messer Giovanni-Leone, geograf, poet, diplomat la curtea papală. Condotierul sări din șa. Unul din oamenii săi îi aduse spada, pe care o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
ca să-i atrag pe urmăritorii lui. N-o să-mi risc pielea - și nici pe a lui, m-ai auzit? Se întoarse spre fată, fără să bage de seamă că bărbatul se ridicase și ieșise în grabă. — Și apoi - Valerius se străduia să-și recapete calmul -, încă nu poate să se miște. — Ești medic. Iar el trebuie să fugă, să se ascundă... Numai tu poți să-l ajuți, fiindcă, dacă se va simți rău, tu știi cum să-l îngrijești. Sunt medic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
voce tare, ca să le dea tuturor de înțeles că, dacă despre cei puternici se vorbea pe la spate, trupa lui - cum îi numea pe cei care ajutau la bucătărie - trebuia să aibă grijă să nu vorbească și despre el, care se străduise din greu să ajungă amantul comandantului gărzii lui Vitellius. Iar acum, treceți la muncă și tăceți din gură! — Eu am terminat - Listarius răsturnă cu grijă conținutul cratiței pe o tavă mare, cu marginile ridicate, pe care o ornă cu fire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cu mâinile goale. Dacă ai fi rămas în pădure, te-ar fi găsit, mai devreme sau mai târziu. Sau te-ai fi dus să mori în cine știe ce ținut pustiu... — ...plin de monștri, balauri și spectre. Titus zâmbi ușor. Valerius se străduise mult să-l convingă să se întoarcă - pe alt drum - la Colonia, orașul de unde fugise. Îl asigurase că era ultimul loc în care aveau să-l caute. Valerius cunoștea pădurile acelea și în multe nopți se adăpostiseră în câte-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
acum îi arunca lui Antonius priviri arțăgoase. — Dar soldații tăi or să mă apere cum trebuie? Ultima oară, puțin a lipsit ca un barbar să-mi ia gâtul. — Te vor apăra, stai liniștit, răspunse Antonius. Soldații săi aveau să se străduiască să nu-l piardă din ochi pe signifer, punctul de referință pentru toate operațiunile ofensive sau defensive - prin urmare, era cel de care depindeau supraviețuirea și, mai ales, dinarii lor. În fiecare lună, signifer-ul primea plata pentru întreaga centurie, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în Ludi, aproape de arenă. Lui Valerius i se păru că se trezește dintr-un vis. Se ridică brusc, cuprins de emoție. Vârî cu grijă panglica Velundei în traistă și se apropie de grupul de bărbați. — De la Școala din Tolosa? întrebă, străduindu-se să-și stăpânească neliniștea. Am auzit bine? — Noi toți pariem pe ei, zise un tânăr, zornăind niște monede. — Mai bine pariază pe Skorpius, îl sfătui vânzătorul de melci. Vitellius nu suferă ca gladiatorul lui să piardă - iar dacă l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dispreț. — Cu mine, poporul Romei nu va suferi de foame. Aplecat deasupra unui vas cu ficat și măsline, Vitellius privi în sus spre Antonius. — Tot vrei să mă convingi să las Roma și Imperiul pe mâna lui Otho? Antonius se strădui să răspundă calm. Vorbi îndelung, încercând să-i aducă lui Vitellius argumente logice, după cum îl sfătuise Otho. Descrise consecințele pe care un război civil le-ar avea asupra populației și politicii Imperiului. Îl asigură că, chiar dacă ajungea la Roma și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
clipă în urmă era gata să aclame victoria lui Skorpius exulta acum la gândul înfrângerii super-omului, a campionului absolut, a semizeului, protejat al împăratului, care-și învinsese adversarii pe tot teritoriul Imperiului. Oamenii așteptau să-l vadă căzând și se străduiau să schimbe pariurile, preferându-l pe Salix. Skorpius rămase în picioare, pe când Salix se învârtea în jurul lui, și aruncă orizontal plasa, încercând să-și împiedice adversarul. Însă gesturile sale erau prea nervoase ca să fie precise; plasa nu-și nimeri ținta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mai înainte... Cred că l-ai recunoscut, pentru că tu l-ai învățat arta medicinei. Nu e în stare nici măcar să țină scutul. Nu înțelege. Nu vrea. — Te șantajează. Vrea să te porți mai frumos cu începătorii; numai atunci se va strădui... Manteus îi tăie vorba, exasperat. — Știi totul, ca de obicei. Abia l-ai văzut, nici măcar n-ai vorbit cu el, dar știi totul. Eu îți sunt recunoscător... Își atinse cicatricele de pe ceafă. Erau urmele unor lovituri de trident care l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
înțeles eu, Vespasianus, Mucianus și mulți dintre ofițerii tăi, invidioși pesemne din pricina victoriilor tale, nu vor ca tu, Antonius Primus, să intri în Roma ca un cuceritor. Alții vor să aibă parte de asta, primul dintre toți Mucianus. Antonius se strădui să nu izbucnească. Pentru a-și învinge impulsivitatea obișnuită, adoptă un ton sarcastic: — Cui ar trebui să se predea Vitellius, dacă nu nouă, care am ajuns învingători la porțile Romei? Lui Mucianus poate, care, din câte știu, stă pe loc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
meu... zise Antonius strângându-i brațul. Fratele meu... Se întrerupse și-i dădu drumul din strânsoare. Allius Cerpicus se îndepărtă câțiva pași. Nu uita de profeție, Antonius. Orpheus va muri... Tu nu poți decât să pierzi. Antonius își mușcă buzele, străduindu-se să se înfrâneze și să nu-l ia la pumni pe Cerpicus. — Moartea unui gladiator nu-i de-ajuns ca să facă din mine un învins, exclamă. Alături de mine sunt zeul și armata mea. Allius Cerpicus zâmbi. Când Skorpius îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
A fugit, vă spun... Eu sunt paznicul grădinilor. Soldații îi dădură drumul și ieșiră în grabă. Vitellius râse în sinea lui, nevenindu-i să creadă că reușise să se salveze. — Buni de nimic! șuieră disprețuitor și ieși din gheretă. Se strădui să nu șchiopăteze, deoarece lumea știa că împăratul era înalt, gras și șchiop. Se amestecă printre oamenii care dăduseră năvală în grădină. Unii dintre ei purtau torțe aprinse, ce străluceau în întuneric. Vitellius se îndreptă grăbit spre ieșire. — El e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]