KorAP: Find »[drukola/base=britanic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...193 194 195 196 >

4,885 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

de ani. În fața violenței publice crescânde și sub presiunea liderilor catolici din Londra, care solicitau o intervenție, guvernul britanic a trimis În Ulster forțe militare, preluând controlul ordinii În cele șase comitate. Armata, formată În cea mai mare parte din britanici, era cu siguranță mai puțin partizană și În ansamblu mai puțin brutală decât poliția locală. Însă prezența ei, În mod ironic, i-a furnizat nou-formatei IRA Provizorii principala solicitare: evacuarea autorităților britanice și a trupelor lor, ca prim pas către

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
partizană și În ansamblu mai puțin brutală decât poliția locală. Însă prezența ei, În mod ironic, i-a furnizat nou-formatei IRA Provizorii principala solicitare: evacuarea autorităților britanice și a trupelor lor, ca prim pas către reîntregirea insulei sub control irlandez. Britanicii nu au plecat. Nu e clar cum ar fi fost posibilă o retragere. În anii ’70, efortul de a clădi o Încredere intercomunitară care să-i permită provinciei să se administreze singură s-a izbit de suspiciune și intransigență de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
britanice nu puteau. După cum a arătat un referendum din martie 1973, confirmat ulterior de alte sondaje, majoritatea covârșitoare a locuitorilor din Ulster doreau să mențină legăturile cu Marea Britanie 9. Campania IRA nu a unit Irlanda. Nu i-a scos pe britanici din Ulster. Nici nu a destabilizat politica britanică, deși asasinarea unor politicieni și figuri publice (În special a lordului Mountbatten, fost vicerege al Indiei și nașul prințului de Wales) a șocat efectiv opinia publică de pe ambele țărmuri ale Mării Irlandei. Dar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
american, atât după prezentarea „doctrinei Truman”, cât și prin Planul Marshall. țara a fost admisă În NATO În 1952, iar forțele armate grecești au fost ajutate din plin cu strategii și echipament militar. Armata avea să joace un rol decisiv. Britanicii au sperat inițial să lase Greciei eliberate forțe de ordine moderne și o armată depolitizată, fapt care s-a dovedit imposibil În circumstanțele din acea zonă și perioadă. După opt ani de război, armata greacă era declarat anticomunistă, regalistă și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
totuși o majoritate de limbă greacă și religie ortodoxă, dispusă să se unească cu Grecia. Minoritatea turcă (aproximativ 18% din populația insulei) era, firește, Împotriva acestui aranjament și se bucura de sprijinul vehement al Ankarei. Soarta Ciprului - prins Între efortul britanicilor de a scăpa de un vestigiu imperial incomod și străvechea ostilitate greco-turcă - a rămas Îngrijorător suspendată de-a lungul anilor ’50. Când proiectul de Enosis (unire cu Grecia) i-a fost refuzat, conducerea greco-cipriotă a insulei a acceptat cu inima

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a revenit la putere și a convocat un referendum asupra statutului de membru În Comunitatea Europeană al Marii Britanii, țara l-a aprobat cu 17.300.000 de voturi la 8.400.000. Însă nici măcar Heath nu Îi putea face pe britanici - și mai ales pe englezi - să se „simtă” europeni, iar o fracțiune importantă a electoratului, atât de stânga, cât și de dreapta, a continuat să se Îndoiască de beneficiile prezenței „În Europa”. Între timp, norvegienii au conchis că mai avantajos

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rămas În platforma partidului, puțin lideri Îl mai luau În serios. Statul asistențial britanic avea ca nucleu nu „colectivismul” economic, ci instituțiile sociale universalizate ale țării, ferm ancorate În reformismul de Început de secol al liberalilor contemporani cu Keynes. Pentru britanici, fie că votau cu dreapta sau cu stânga, importante erau nu planificarea economică sau proprietatea de stat, ci rețetele compensate, educația gratuită și transportul public subvenționat. Aceste facilități nu erau foarte bune - statul asistențial era, de fapt, mai puțin costisitor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
această obstinație, acest refuz Încăpățânat de a face compromisuri care Îi scotea din minți pe adversari. Cum atestă fiecare sondaj de opinie, chiar și cei care nu agreau măsurile thatcheriste mărturiseau adesea o admirație reținută pentru persoana doamnei prim-ministru. Britanicii erau din nou sub domnie. În realitate, dincolo de discursurile despre piață și individ, Margaret Thatcher a dirijat un reviriment deconcertant și remarcabil al statului britanic. În administrație, ea a centralizat instinctiv. Pentru a se asigura că măsurile luate au efect

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de locuințe constituit după război; la Început ocupanților, apoi oricărui cumpărător. Între 1984 și 1991, În Marea Britanie s-au tranzacționat o treime din toate bunurile privatizate din lume (după valoare). În ciuda lichidării aparente a sectorului public, procentul din PIB-ul britanic dedicat cheltuielilor publice În 1988 (41,7%) era practic neschimbat față de 1978 (42,5%), cu toate promisiunile doamnei Thatcher că „va lua statul din cârca oamenilor”. Explicația era că guvernul conservator a fost nevoit să aloce sume fără precedent ca

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o diferență aproape record. Partidul Laburist a pierdut aproape trei milioane de simpatizanți și 160 de locuri În parlament. Scorul său a coborât la 27,6%, cea mai slabă performanță a partidului de la primul război mondial. Nu era limpede dacă britanicii se dădeau În vânt după doamna Thatcher (votul pentru conservatori nu a crescut), dar e clar că nu-i voiau pe ceilalți. Partidului Laburist i-au trebuit 14 ani și trei lideri diferiți ca să-și revină după catastrofa din iunie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
această privință, Germania de Vest, deși independentă, nu putea acționa autonom. Cât despre Berlin, până la semnarea unui acord final de pace, a rămas un oraș a cărui soartă depindea oficial de puterile ocupante: Franța, Marea Britanie, SUA și Uniunea Sovietică. Nici britanicii, nici francezii nu se grăbeau să Îi vadă pe germani reuniți. În măsura În care occidentalii se gândeau la o Germanie unificată, ei Își imaginau acest lucru la sfârșitul unui lung proces de schimbare În Europa de Est, nu la Început. Cum observa În decembrie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nu numai ea - se mai temea că Germania unificată ar putea să-l destabilizeze sau chiar să-l detroneze pe Mihail Gorbaciov (prin analogie cu căderea În dizgrație a lui Hrușciov după umilința din Cuba). Dar, cu toate temerile lor, britanicii nu aveau ce să ofere ca alternativă la evenimentele din Germania și s-au resemnat. Mitterrand a fost mai greu de Împăcat. Mai mult decât oricine, francezii erau sincer tulburați de colapsul aranjamentelor familiare și stabile din Germania și din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Uniunii Sovietice fusese să mențină statu-quoul teritorial În Europa Centrală: Moscova - ca și Londra, Parisul și Washingtonul - prefera o Germanie divizată și abandonase țelul postbelic al lui Stalin de a elimina Bonnul din alianța occidentală. Dar sovieticii, spre deosebire de francezi și britanici, aveau Încă posibilitatea de a bloca procesul de unificare, cel puțin În principiu. Gorbaciov, ca toți ceilalți, nu putea anticipa În 1990 ce va urma. Nimeni din Est sau din Vest nu avea un plan În eventualitatea dezintegrării RDG și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mai bine, dar nu cu mult. Deși Londra a sprijinit În cele din urmă politica americană de intervenție, autoritățile britanice au Împiedicat discret, În primii ani de conflict În Iugoslavia, orice implicare directă a Comunității Europene sau a NATO. Iar britanicii le-au aplicat refugiaților iugoslavi un tratament rușinos: În noiembrie 1992, când fluxul de bosniaci disperați și fără adăpost a ajuns la apogeu, Londra a anunțat că ei nu pot intra În Marea Britanie fără viză. Perfidul Albion se Întrecea pe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
beligerante. Acordul semnat În aprilie 1998 nu a soluționat Întru totul problema națională din Irlanda. Soluția provizorie pe care ambele tabere au acceptat-o cu rezerve lăsa multe aspecte nerezolvate. De fapt, termenii acordului mediat de premierul irlandez și cel britanic cu ajutorul președintelui Clinton (autoguvernare locală printr-o Adunare cu sediul În Irlanda de Nord, reprezentare garantată pentru minoritatea catolică, sfârșitul monopolului protestant asupra poliției și a altor puteri, măsuri de creștere a Încrederii Între cele două comunități și o Conferință Interguvernamentală permanentă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Împotriva unui reviriment al naționalismului. Dar el a fost adus curând cu picioarele pe pământ; deși Margaret Thatcher promova cu entuziasm extinderea timpurie (socotind că Uniunea extinsă se va dilua inevitabil Într-o zonă paneuropeană de comerț liber, cum visau britanicii), În strategia UE s-a impus În final abordarea franceză. François Mitterrand a propus mai Întâi o „Confederație Europeană” vag conectată la UE: un fel de pătură exterioară de membri asociați, deschisă tuturor doritorilor, fără condiții, dar și fără avantaje

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și echitabil din punct de vedere demografic. Nu se știa dacă noile dispoziții vor asigura majorități clare În chestiunile dificile, cu atât mai mult cu cât pentru subiectele Într-adevăr controversate precum impozitarea sau apărarea s-a decis (la insistențele britanicilor, dar spre ușurarea nemărturisită a multor țări) să se mențină vechiul mecanism gaullist de veto național. și nimeni nu se Îndoia, cu toată distribuția migăloasă a importanței voturilor, că puterea era tot În mâinile statelor mari - cum a conchis Încă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mult. La sfârșitul anilor ’80, statele membre NATO alocau apărării În medie 3,4% din PNB. În 2003, Danemarca nu mai cheltuia pentru apărare decât 1,6% din PNB, Italia 1,5%, iar Spania abia 1,4%. Numai francezii și britanicii cheltuiau sume mai importante, fără a depăși Însă 5%, un procent neglijabil față de precedentele istorice. În plus, nici una dintre forțele armate din Europa nu se afla (pe moment sau În viitorul apropiat) sub control „european”, În ciuda unui proiect din anul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
printre tinerii de culoare din Londra era de 51%. Săracii, ca Întreaga Europă la acest sfârșit de secol, erau de o izbitoare diversitate etnică -„multiculturali”, cum sunt descriși de obicei, ca o recunoaștere a faptului că mulți olandezi, germani sau britanici de culoare sunt copiii sau nepoții imigranților marocani, turci sau pakistanezi. Orașe ca Rotterdam sau Leicester erau atât de multilingve și multicolore, Încât un localnic Întors acasă după o absență de două decenii ar fi fost uluit. În 1998, copiii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de suporterii lui Blair, care au „rebranduit” țara În Cool Britannia. Era Însă doar o poleială. Cea mai aglomerată metropolă europeană avea o piața imobiliară inaccesibilă: șoferii de autobuze, asistentele, Îngrijitorii, Învățătoarele, polițiștii și chelnerii care Îi deserveau pe noii britanici cosmopoliți nu Își mai permiteau să locuiască În apropierea lor și au fost constrânși să se mute din ce În ce mai departe, făcând o navetă chinuitoare pe cele mai aglomerate șosele din Europa sau folosind rețeaua națională de cale ferată, Învechită și costisitoare

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lor, vânzătorii ambulanți din Senegal - nu cinau la restaurant În Bruxelles și nu Își făceau vacanța În Italia sau cumpărăturile la Londra. Cu toate acestea, stilul lor de viață era și el, acum, o constantă europeană. A doua excepție erau britanicii - sau, mai bine zis, faimoșii eurosceptici englezi. Atrași de țări cu o climă mai plăcută și datorită unui val post-Thatcher de companii aeriene cu prețuri reduse (care le ofereau voiaje În Europa mai ieftine decât prânzul Într-un pub), o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
zis, faimoșii eurosceptici englezi. Atrași de țări cu o climă mai plăcută și datorită unui val post-Thatcher de companii aeriene cu prețuri reduse (care le ofereau voiaje În Europa mai ieftine decât prânzul Într-un pub), o nouă generație de britanici, nu mai educați decât părinții lor, au pășit În secolul XXI ca europenii cei mai umblați prin lume, dacă nu chiar cosmopoliți. Cei de pe continent nu puteau decât să constate perplecși ciudata juxtapunere a disprețului și neîncrederii englezilor față de instituțiile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cosmopoliți. Cei de pe continent nu puteau decât să constate perplecși ciudata juxtapunere a disprețului și neîncrederii englezilor față de instituțiile și ambițiile „Europei” și a dorinței naționale de a-și petrece timpul liber și a cheltui banii acolo. Secretul este că britanicii - ca și irlandezii - nu erau nevoiți să Învețe limbi străine. Ei vorbeau deja engleza. În tot restul Europei, competența lingvistică (așa cum remarcam mai devreme) devenea cu rapiditate criteriul principal de diferențiere, indicând statutul social personal și puterea culturală colectivă. În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
locuiau În marile orașe) au sărit cu totul peste epoca presei scrise, trecând de la prealfabetism direct la mass-media electronice. Acestea din urmă - mai ales televiziunea - constituiau acum principala sursă de informare, idei și cultură (elitistă și populară) pentru majoritatea europenilor. Britanicii erau cei mai atașați de televiziune, ca și de presa scrisă, aflându-se frecvent În fruntea clasamentelor la audiență, urmați Îndeaproape de portughezi, spanioli, italieni și - la oarecare distanță - de est-europeni. Posturile tradiționale ale televiziunii de stat, concurate acum atât

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
spre sfârșitul anilor ’60, Însă părerile lor despre războiul din sud-estul Asiei nu s-au transformat atunci În aversiune față de americani sau America În general. Patruzeci de ani mai târziu, exista pe tot continentul (și nu În ultimul rând printre britanici, Înfuriați de identificarea entuziastă a premierului cu aliații americani) o impresie generală că America a luat-o pe calea greșită - sau, cum insistau unii, că fusese dintotdeauna pe o cale greșită. Mai mult: calitățile presupus „neamericane” ale Europei s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]