KorAP: Find »[drukola/base=codru & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...193 194 195 ...290 >

7,234 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866

o parte, și lumea-nchipuirii, pe de altă parte; pendulând de la una la cealaltă, acest capitol le așază într-o coincidentia oppositorum, în așa fel încât să poată fi relevante. Imaginea satului natal, casa părintească și incinta, bisericuța și țintirimul, codrii Baisei și izvorul, lacul și insula cea verde sunt văzute și analizate ca topoi esențiali ai copilăriei ipoteștene a poetului. Demersul acesta are drept țintă depășirea locurilor comune din analizele care au precedat, și, recurgând la citate semnificative din operă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine; Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă; Și surâzând vom adormi sub înaltul,/ vechiul salcâm. Dacă salcâmul este axul în jurul căruia se întâmplă iubirea, teiul e înzestrat cu puteri magice: Dar prin codri ea pătrunde/ Lângă teiul vechi și sfânt,/ Ce cu flori pân-în pământ/ Un izvor vrăjit ascunde 4. Privitor la celelalte elemente considerate sacre în tradiția populară, adică hotarele și răscrucile, dar mai ales obiceiurile magico-religioase, într-adevăr foarte variate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
mai pot.../ Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?8 O delimitare geografică mai exactă a acestui spațiu în care Eminescu s-a mișcat cu mare ușurință părăsind incinta casei tot mai des și tot mai atras de misterele codrului, de unduirea lacului și de depărtarea schitului Agafton își găsește corespondentul în suprema înflorire în sufletul copilului 9 a tot ceea ce semnifică misterul adânc al ruralului: a trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
23. În mijloc stăruia insula cea verde, spre care înota Mihai împreună cu fratele său, Ilie, cel bun la suflet, căruia nimeni ochii-i n-a închis/ În străinătate 24. Dar pe-atunci erau cu toții fericiți. Toată lumea era a lor, misterul codrilor de-aramă le dădea fiori ciudați, iar instinctul îi mâna, îndeosebi pe unul din ei, la dezlegarea misterului. Nu i-a trebuit mult copilului-poet să fugă din preajma casei cu mistere deja dezlegate și să doarmă peste noapte lângă lac sub

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ști niciodată. Se poate imagina doar că viața sa afectivă și-a croit de la începuturi lăcașuri și cărări absolut originale și că, trăind pe viu tainele adânci ale naturii, nu l-a mai putut nimeni opri sau întoarce de la ele: Codrule, codruțule,/ Ce mai faci, drăguțule,/ Că de când nu ne-am văzut/ Multă vreme au trecut/ Și de când m-am depărtat,/ Multă lume am îmblat 25. Numai la vremea când cutreiera pădurile Baisei, Mihai a putut să trăiască raiul de basme

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
eresuri 27. Nu i-a trebuit mult copilului să treacă pădurea spre Agafton, îndemnat de o curiozitate greu de stăpânit. La început pe drumul cunoscut, mai apoi pe cărări tăinuite, numai de el știute, zăbovind prin zăvoaie și ascultând freamătul codrului, pentru ca să ajungă în cele din urmă să traverseze drumul Sucevei și s-o pornească spre mătușile sale de la Agafton. Schitul acesta singuratic a avut printre maicile sale două dintre surorile Ralucăi: Olimpiada 28, femeie citită și inteligentă, care a și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Nici nu se putea altfel, căci întemeierea schitului sta ea însăși sub semnul legendei: biserica cu patronul "Sf. Voievozi" este întemeiată în anul 1780 de către un monah, anume Agafton care trăia în schitul Monastirea Doamnei. Monahul Agafton, umblând prin acești codri după bureți și înnoptând, a stat în mijlocul acestor codri sub un stejar mare și atunci a auzit cântându-se în acel stejar troparul sfinților Voievozi, repetându-se cântarea acestora consecutiv până de trei ori, și din aceasta a înțeles că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ea însăși sub semnul legendei: biserica cu patronul "Sf. Voievozi" este întemeiată în anul 1780 de către un monah, anume Agafton care trăia în schitul Monastirea Doamnei. Monahul Agafton, umblând prin acești codri după bureți și înnoptând, a stat în mijlocul acestor codri sub un stejar mare și atunci a auzit cântându-se în acel stejar troparul sfinților Voievozi, repetându-se cântarea acestora consecutiv până de trei ori, și din aceasta a înțeles că este o vedenie dumnezeiască, și de aceea, însemnând acel

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
din satul Cucorăni, comuna de care ține Ipoteștii, satele aflându-se la 4 km. depărtare. Copil, am trăit puțin la Ipotești, am colindat ținutul dintre sate, am cules flori și bureți în pădurea învecinată: adolescent, elev de liceu, am cutreierat codrul de aramă, m-am odihnit pe prispa cea de brazde de la izvorul care tremură pe prund, căci în apropiere se află casa pădurarului [inexact, n.n.], unde și-ar fi avut Eminescu prima dragoste. În 1903 am ajuns profesor de istorie-geografie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
George Vraca, Ion Manolesu, Emil Botta, Irina Răchițeanu-Șirianu, Ion Caramitru și alții, corul filarmonicilor din Cluj și Iași interpretând cu melancolie Sara pe deal. În hol, te întâmpina, o imagine cât tot peretele, cartea de vizită a Ipoteștilor: lacul și codrul, declarate astăzi rezervații naturale. În vitrine, manuscrise în legătură cu natura ipoteșteană, ipostaze fotografice ale caselor și incintei, amintirile lui Vlahuță și Sadoveanu despre poet. Un al doilea panou prezenta arborele genealogic al familiei. Într-o vitrină specială se aflau invitații și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
atât de mult, labirintica poveste se deslușește în tot realismul său. Înaintea acestuia, însă, legenda spune că, la început, Sitna pârâul de argint era o frumoasă fată care trăia cu mama ei în valea cu același nume, la poale de codru. Era crăiasa acelei păduri și-i păzea pe oamenii locului, precum și turmele lor de oi. Într-o zi, la marginea pădurii au poposit hunii. Un tânăr hun călare, ce căuta un izvor cu apă rece, a fost zărit de frumoasa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
la data mai sus amintită 5. Cercetări și documente mai noi scot la iveală faptul că prima atestare documentară a satului se găsește în uricul întărit de Alexandru cel Bun, la 15 iunie 1431, dat vornicului Oană Cupcici: peste Bucovină (codru n.a.) Diacouții (satul Diacului n.a.) amândouă cuturile ce le-a schimbat cu fiica lui Costea, înaintea noastră și Catamereuții (Cătămărăști n.a.) ce l-a schimbat cu Catamar pentru Șerbouți 6. Satul era stăpânit, în jurul anului 1400, de un anume Ipatie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
întregii opere, există contexte care au neîndoielnic, dincolo de ecourile trăirii concrete, o rafinată tentă inițiatică; numai că învățându-le papagalicește când nu trebuie (căci așa e (în)tocmită programa școlară!), ele sunt repetate și reținute otova. Exemplu ilustrativ: De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint 51. Furați de frumusețea imaginilor, dar și de muzicalitatea versurilor, se iau îndeobște imaginile ca atare, fără să se pună problema că în spatele lor se ascunde

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
și de muzicalitatea versurilor, se iau îndeobște imaginile ca atare, fără să se pună problema că în spatele lor se ascunde un adânc înțeles inițiatic, care s-ar putea traduce în felul următor: numai dacă îți este dat să treci prin codrii de aramă întocmai ca-n poveste! vei avea privilegiul să-i vezi, în sfârșit, pe cei de argint. Mai mult, sentimentul retrăit al copilăriei poetului, sau mai degrabă al senzațiilor declanșate de aceeași imagine din copilăria mitică ipoteșteană, ar fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
mai putea opri, nici biciul tatălui, nici vorba dulcii mame; atracția senzațiilor necunoscute, dar pândite și râvnite în egală măsură, era irezistibilă. Cum s-o poată ocoli când i-a fost predestinată, când a lui era toată lumea și când taina codrilor de-aramă îi dădea fiori, iar instinctul îl mâna la dezlegarea misterului. Ce taine o fi ascunzând pădurea care-și bate frunza lin97? Cum o fi arătând zâna cea bună despre care se spune că ar apărea noaptea pe lună

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
al acelor vremi aurite care trebuie primite ca atare: Ah! îmi îmblă adesea prin gând/ O cântare veche./ Parcă-mi țiue-aiurind/ Dulce în ureche:/ Lume, lume și iar lume!106 Ce simțăminte va fi trăit Mihai, fugar peste noapte în codrii Baisei, nu se va ști niciodată. Se poate intui doar că viața sa afectivă și-a croit de la începuturi alte cărări, cu lăcașuri vii și labirintice, lăcașuri originare (și originale deopotrivă) ce închideau în ele taine pe care numai lumina

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
frumoasă,/ Cum numa-n vis odată-n viața ta/ Un înger blând cu față radioasă,/ Venind din cer se poate arăta 109. Elementele laitmotivice ale operei eminesciene sunt adunate toate în unul și același spațiu al copilăriei ipoteștene: luna, lacul, codrul și buciumul (cornul) sunând. Ele se imprimă în spiritul copilului și rămân până în ceasul ultim al omului matur, iar dacă, prin absurd, ar fi putut fi detectate la vreun miraculos aparat, s-ar fi descoperit cât de adânc protejate stau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ele mature. Dar, într-un fel, au devenit. Într-un singur fel: acela al operei, în ochiul pădurii, Trece lebăda pe ape,/ Între trestii să se culce 110; deasupra, luna pe cer trece și ea sfântă și clară 111; veșnic, codrul este bătut de gânduri 112. Copilul aude sunetul cornului, care-i induce tânărului precoce gândul (sau, mai degrabă, senzația) inevitabilului sfârșit, căci nimic nu se asociază mai mult cu starea de beatitudine decât sentimentul morții; extremele se atrag în mod

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Copilul aude sunetul cornului, care-i induce tânărului precoce gândul (sau, mai degrabă, senzația) inevitabilului sfârșit, căci nimic nu se asociază mai mult cu starea de beatitudine decât sentimentul morții; extremele se atrag în mod irezistibil: Peste vârfuri trece lună,/ Codru-și bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte 113. Iubita imaginară sau aievea este înșăși frumusețea declanșatoare a iubirii și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Înmărmurisem în al ei murmur 131. Vom vedea cum, întocmai ca la Handenberg, o întâlnire întâmplătoare [...] a devenit ulterior conținutul întregii sale vieți 132 sentimentale. A copilăriei și nu numai. Izolarea copilului în oaza singurătății fericite a insulei ipoteștene din codrii Baisei se datorează unei atracții spontane, naturale, dar se poate bănui că e și din cauza ursuzeniei tatălui, care nu stătea la taifas cu ipoteștenii, considerând că pierde timpul. Înalt, voinic, [...] munte de om, de o putere herculeană, trup sănătos, minte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-și o ureche;/ Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac/ Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac147. La fel sunt creionate amănunte din decorul pe care și-l alcătuiseră frații în joaca lor: Și la margine de codru ei aprind o focărie/ Într-o groapă cu cenușă... de juca trandafirie/ Colibioara cea de trestii cu ușița-i rezimată,/ Împletită din răchită, cu curmei de tei legată 148. Descrieri detașate de sentiment, simple aduceri-aminte ale nevinovatelor jocuri. După ce va

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
și floarea albastră, care se pot confunda cu imaginea iubitei ideale sunt intuite de copilul poet încă de atunci. Izvorul lor a răsărit în mod natural, iar apele acestuia se vor răspândi în tot tărâmul creației eminesciene. Se sesizează, în Codru și salon, un lucru pe cât de simplu, pe atât de important: înainte de a-și întâlni iubita, poetul o visează (Visa copilul 150), iar presentimentul erotic descris de Heliade într-o poezie întreagă (Zburătorul), Eminescu îl concentrează într-un singur vers

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
vârstei nevinovate: Hai și noi la craiul, dragă/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul și iubirea/ Să ne pară jucării 165. Dimensiunea indubitabil ludică a iubirii ipoteștene apare și mai pregnant într-un alt context: Amândoi mergem în codru,/ Amândoi culegem fragi/ Ș-amândoi ca-ntr-o poveste (s.n.)/ Ni suntem atât de dragi 166. Iubirea de care vorbește Eminescu este o iubire aproape frățească. Cu doar foarte puțin mai mult; ceea ce pentru oamenii hârșiți de lume, acomodați cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ce leagă realitatea intrinsecă a operei cu realitatea concretă. Transfigurate în mai toate cazurile, arareori descrise direct, mai întodeauna aluzive, elementele care se constituie în teme propriu-zise pot fi: imaginea satului natal, casa părintescă și incinta ei, bisericuța și cimitirul, codrii Baisei, lacul și insula cea verde, izvorul. Iubirea ipoteșteană este neîndoios o constantă fascinantă a operei lui Eminescu, așa cum s-a subliniat în Partea I a volumului. Ea are însă un rol și în configurarea artistică a unora dintre topoii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Arabii. Era doma lui Dumnezeu proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri 112. Grație structurii preponderent romantice a copilului, Eminescu nu a depus eforturi spre a părăsi incinta casei, cu toate misterele ei domestice, pentru a pătrunde în misterul adânc al codrului, acest cosmos verticalizat 113, căci nimic nu e mai frățesc și mai măgulitor pentru destinul spiritual sau temporal al omului decât să se compare cu un arbore secular, împotriva căruia timpul n-are putere, cu care devenirea e complice cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]