19,706 matches
-
ascuns un lanț interminabil de necunoscute, dintre care ultima, probabil, nu avea soluție. Oricum ar fi, nu avea rost să-și facă iluzii mari, ziarul nu avea să se afle pe parcursul întregii zile în chioșcuri, putea chiar să și-l imagineze pe ministrul de interne țintindu-l cu arma posedat de furie și strigând, Prindeți-mi-l pe căcatul ăla imediat, aflați cine a fost acela care a divulgat aceste informații, ultima parte a frazei o adăugase la discurs în virtutea inerției
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
nu zăbovi mult înăuntru. Eu merg cu soțul meu unde merge el, spuse femeia, V-am spus că dumneavoastră nu mergeți, nu mă obligați să fiu dezagreabil, Nu puteți fi mai mult decât sunteți, Ah, pot, pot, nici nu vă imaginați până unde, și către medic, Mergeți încătușat, întindeți mâinile, Vă rog să nu-mi puneți asta, vă dau cuvântul meu de onoare că nu voi încerca să scap, Haidem, întindeți mâinile și lăsați-vă de cuvinte de onoare, foarte bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
manifest interes pentru conversație. Și pentru că mi s-a părut că de mine nu-i pasă nimănui nici cât negru sub unghie, l-am cercetat în tihnă pe Strickland. Era mai voinic decât mă așteptasem. Nu știu de ce mi-l imaginasem subțirel și cu o înfățișare insignifiantă. De fapt, era voinic și lătăreț, cu mâini și picioare mari, și își purta cu oarecare stânjeneală hainele de seară. Te făcea să te gândești la un vizitiu îmbrăcat elegant pentru această ocazie protocolară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
conversația spumoasă. Dar inteligența lui era potrivită pentru mediul în care trăia și aceasta constituie de obicei un pașaport nu numai pentru un succes moderat, ci și pentru fericire. Dna Strickland era o femeie încântătoare și-l iubea. Mi-am imaginat viața lor netulburată de nici un fel de aventuri neașteptate, o viață cinstită, decentă și - datorită celor doi copii bine crescuți și simpatici, atât de clar meniți să ducă mai departe tradițiile normale ale neamului și ale condiției lor sociale - nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
ăsta, spuse dna Strickland. Dar Fred îl știe foarte bine. Zice că e foarte scump. Se învineți la față. Parcă-l și vedea pe soțul ei instalat într-un apartament luxos, cinând la cele mai elegante restaurante; și pe deasupra își imagina cum își petrece zilele la curse de cai și serile la teatru. — La vârsta lui asta nu poate să țină mult. La urma urmei, are patruzeci de ani. Aș înțelege-o mai bine la un tânăr, dar mi se pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
mai avea aerul acela părăsit, ca de casă mobilată oferită de mult spre închiriere, pe care-l observasem la prima mea vizită după declanșarea catastrofei). Dar acum, după ce-l văzusem pe Strickland la Paris, era greu să mi-l mai imaginez într-un asemenea decor. M-am gândit că era imposibil ca familia aceasta să nu fi observat la el ceva ieșit din comun. — Bine, dar dacă voia să se facă artist plastic, de ce n-a spus-o? întrebă în cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
am găsit pe Dirk așteptându-mă pe scară. Nu părea să vadă nimic dinaintea ochilor și nici n-a observat că am venit lângă el până când nu l-am luat de braț. Am pornit împreună în tăcere. Încercam să-mi imaginez ce s-a întâmplat ca s-o împingă pe acea biată ființă să facă un pas atât de cumplit. Am presupus că Strickland știe ce s-a întâmplat, căci cu siguranță îl vizitase cineva de la poliție și trebuie să fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
de exprimare. — Ce naiba vrei să zici? — Am impresia că încerci să spui ceva, nu știu prea bine ce anume, dar nici nu sunt așa de sigur că cea mai bună cale de a-l spune este pictura. Când mi-am imaginat că văzând tablourile am să găsesc un indiciu pentru a-i înțelege caracterul ciudat, mă înșelasem. N-au făcut decât să-mi sporească uimirea pe care mi-o stârnea el. Eram și mai nedumerit decât înainte. Singurul lucru care mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
să spui? - Tripla Împărăție a morților, În beznă și În lumină. Am planificat deja În minte primele două condiții, a celor pierduți și a celor care În foc Își curăță păcatele. Dar despre a treia Împărăție... - Paradisul? Cum ți-l imaginezi? - Aceasta e poarta Încă Închisă, Cecco. În mintea mea, Împărăția Binelui nu a căpătat Încă o formă definită. Nimic din ceea ce m-am gândit până acum nu este pe măsura puterii tronului lui Dumnezeu. Uneori, prin cap Îmi străfulgeră imaginea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
cu politețe. Bernardo Îi răspunse la salut, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu dosul mânecii. - De mult voiam să schimb câteva vorbe cu dumneata, domnule, zise poetul. - Știu ce slujbă ai, messer Durante. Și Îți cunosc faima de poet. Îmi imaginez că vrei să afli faptele legate de moartea cumplită a decoratorului, Brunetto. Dar nu te pot ajuta cu nimic. L-am cunoscut pe omul acesta numai la han, unde l-am zărit doar de câteva ori, În timpul meselor. Cercetarea mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Îngrijorat, dar atitudinea sa circumspectă se risipi de Îndată de Îl recunoscu. - Poate că vei binevoi să schimbăm câteva vorbe pe drum, zise Dante, ajungându-l din urmă. - Messer Durante, pentru mine e o cinste să te cunosc. Deși Îmi imaginez de unde provine interesul domniei tale pentru umila mea persoană. Poate că, În alte Împrejurări, Învățătura ar fi fost subiectul nostru, iar nu violența și moartea. Bărbatul rostise aceste cuvinte Într-o toscană corectă, abia Înăsprită de accentul francez. - Văd că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
să mai pună o Întrebare, dar apoi Își strânse buzele ca și când s-ar fi răzgândit. - Ce este „Împărăția Luminii”? Îl Întrebă poetul pe nepusă masă. Celălalt se răsuci spre el cu un aer uluit. - Un loc al triumfului spiritului, Îmi imaginez. Sau, printr-o metaforă, ceea ce voi numiți paradis. - Noi? - Vreau să spun voi, teologii, care Îi desenați aparența, esența și hotarele. Sau, de asemenea, voi poeții, care Încercați să Îl Înveșmântați În cuvinte. De ce mă Întrebi? - Se pare că multă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
așteptare. Și căutați. - Ce trebuie să căutăm? Întrebă unul din ei. - Nu știu. Orice. Orice lucru neobișnuit. Oamenii pătrunseră precauți În zona incendiului, atenți să nu calce pe vreun cărbune Încă aprins. La o primă privire, nu era ușor de imaginat ce putea să fi fost construcția mistuită de flăcări. Judecând după rămășițele grinzilor Încă Înfipte În pământ, s-ar fi spus că era vorba de un soi de pavilion, sau de o fânărie mare. Ori poate de un grajd, Însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
sub unghie. Încercă din nou, de data asta rezemându-se În canat cu toată greutatea. Poarta abia vibră. Probabil că de partea cealaltă să găsea un drug de fier. Se dojeni pentru propria-i nerăbdare. Ar fi trebuit să Își imagineze că miracolul era apărat de ceva mai zdravăn decât un simplu zăvor. Zidul exterior apărea ca o suprafață compactă, lipsită de orice punct de sprijin până la ferestrele Înguste de sus. Nici gând să fi putut fi escaladat până la rozeta de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
ar fi prea fragilă și imperfectă. Mai bine e să montezi cu firul de plumb bucăți de mărimea asta. Poți ajunge chiar să Închizi un arc Întreg de biserică, așa cum se face În Franța. Iar rezultatul e mai sigur. - Îmi imaginez că În atelierul dumitale construiești și oglinzi, continuă priorul. - Oglinzile sunt mândria mea, fala atelierului meu. Faimoase În toată Toscana. Privește. Arnolfo se apropie de un banc pe care un lucrător monta o ramă din bronz În jurul unui cristal lat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Cineva ucidea oamenii legați Într-un fel misterios de un plan ale cărui hotare rămâneau de neînțeles. Într-acestea, auzi pași greoi ce urcau scările. Ieșind pe palier, Întâlni silueta masivă a lui Jacques Monerre. Poetul Îi tăie calea. - Îmi imaginez că știi ce s-a Întâmplat. Francezul Încuviință. - Am văzut trupul, replică el sec. Un accident? Dante tăcea, limitându-se să Îi scruteze reacțiile cu atenție. Dar omul rămase impasibil, În așteptarea unui răspuns. - Nu, zise În cele din urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
călugăr. - Un călugăr? Cine? Întrebă Dante. În loc de răspuns, bătrânul se aplecă din nou peste foi. Părea să caute ceva printre semnele șterse de vreme care evocau porți și ziduri. Unul dintre desene reprezenta o secțiune verticală. - Da... așa l-a imaginat marele Bigarelli... nu cum a fost transformat mai târziu. Priorul Înșfăcă foaia. - Planul acesta e diferit de edificiul real? Cum anume? - Aici, la primul nivel. Zidul acesta continuu. Așa l-a gândit maestrul. Fără ferestrele care au fost adăugate după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
adevăr, cei patru Cavaleri ai Apocalipsului ajunseseră la Florența. Bărbații schimbară Între ei o privire În tăcere, iar apoi Monerre fu cel care vorbi cel dintâi. - E ciudat să ne Întâlnim În mijlocul unui pod, locul unde cei din vechime Își imaginau că se Îndeplinesc momentele cruciale ale destinului. - Poate fiindcă, soarta găsește că e mai ușor să acționeze, pe un pod, acolo unde drumul se Îngustează, iar scăparea devine mai anevoioasă, afirmă Marcello. - Unde se spune că diavolul Îi așteaptă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
că acest lucru nu s-a Întâmplat poate constitui o sursă de regret pentru istoric, Însă Îl tulbură prea puțin pe narator. În schimb, nu e defel nevoie ca raza de lumină să parcurgă o traiectorie octogonală, așa cum ne-am imaginat În povestire: Însă ideea că misteriosul Castel del Monte ar fi putut reprezenta un soi de tokamak din secolul al XIII-lea m-a fascinat Într-o asemenea măsură, Încât m-a determinat să mă Încumet a o supune cititorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
în pragul localului său, privind cerul cu ochii lui roșii și frecându-și barba. Puștii ieșeau la joacă cu sandvișuri groase în buzunare. Pe sforile pentru rufe, femeile atârnau cearșafuri pe care le umfla vântul. Lysia Verhareine dispăruse. Mi-o imaginam mergând pe cărările văratice ca pe niște alei de nisip. După aceea nu am mai văzut-o niciodată. Vreau să spun: nu am mai văzut-o vie. În aceeași seară, un flăcău pe nume Marivelle alergă până la mine acasă, găsindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
i se umfle chipul adolescentin de parcă ar fi stat lângă o vâlvătaie. — Veniți repede, veniți repede, mi-a spus, Barbe m-a trimis! Veniți repede la Castel! Cunoșteam drumul spre Castel: îl las pe flăcău și plec ca din pușcă, imaginându-mi că-l voi găsi pe Destinat cu gâtul tăiat sau cu burta spintecată de cuțitul unui condamnat nemulțumit care se întorsese după 20 de ani petrecuți la ocnă, pentru a-i prezenta, pe căldura aceea, omagiul lui. Pe drum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
evoca în fața mea. La sfârșit, i-am strâns mâna, urându-i noroc, nu știu de ce îmi venise să-i spun asta, dar nu a părut mirat. Mi-a spus doar atât: — Eu... știți... cu norocul... Nu știam, dar îmi puteam imagina doar privindu-l. Ce să mai spun acum? Aș putea povesti înmormântarea Lysiei Verhareine. Era într-o zi de miercuri. Vremea era la fel de frumoasă ca în ziua în care hotărâse să ne părăsească. Poate chiar mai cald. Da, aș putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
moale și inele pe fiecare deget, trabucurile fetide, iar ochii săi negri alunecau pe acoperișurile din jur. Păstrez și astăzi în minte cântecul acela și scrâșnetul dinților. Când auzeam cântecul colonelului - încă ne gândeam cu toții la Belle de jour, ne imaginam chipul bestiei care o ucisese -, era ca și cum un burghiu ne-ar fi pătruns în creier, încet, după ce făcuse o gaură în craniu. În fond, cântecul lui era înrudit cu ouăle cerute de judecător, micile lumi degustate la doi pași de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
începută de salam, un litru de vin tulbure, pe jumătate băut, un pahar murdar. Aici își continuase tatăl meu războiul, bombardându-l cu micile bucăți de fier vechi pe dușmanul său dintotdeauna când acesta ieșea din casă. Mi l-am imaginat petrecând ore întregi, meditând și bând, privind tot timpul prin crăpătura ascunzătorii lui, cu urechea ciulită la zgomotele din stradă. Și apoi, punând brusc mâna pe o praștie, încărcând-o cu muniție și țintindu-l pe celălalt, așteptându-i răcnetele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
-i mustră pe oameni. Turna cu găleata, în valuri care loveau fațadele caselor. Nu mai era prea multă lume pe străzi. M-am strecurat pe lângă ziduri cât de mult puteam, făcând cu mâinile un fel de umbrelă micuță. Mi-am imaginat-o pe Josăphine într-o celulă de închisoare, care probabil că la ora aceea mă blestema și mă făcea în toate felurile. Cred că gândul ăsta m-a făcut și să zâmbesc puțin. Când am ajuns la bariera orașului, eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]