5,469 matches
-
ori. Când ajunserăm la parastasul de un an, vrusei să mă duc din ajun la Florica, dar n-apucai să i-o cer, că, luându-mi înainte, îmi trimise răspuns să nu vin decât cu trenul oficial, căci nu are odaie să-mi dea. Eram înmărmurită, deoarece știam că lua cu dânsa pe noapte pe Constantin Brătianu, Fotino, Pleșca și chiar pe popa de la Biserica Amzei. Acest procedeu mă jigni adânc, dar nu zisei o vorbă. După dureroasa slujbă însă, nu
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
parastas. Nu mă dusei cu familia în ajun, preferând să rămân pe ziua de duminică. După serviciu și dejun, o căutai în bufet și o întrebai de aș deranja rămânând până a doua zi, 24 noiembrie, aniversarea morții lui Ionel, odaia mea fiind liberă și eu abia sosită. Se întoarse spre mine și îmi zise cu voce tare: „Nu numai că m-ai deranja, dar te rog chiar azi să nu pleci diseară, ci acum la 2, cu trenul invitaților, căci
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
evitai. La parastasul din noiembrie, mă invită să petrec noaptea, refuzai, bineînțeles, scriindu i că am în acea zi o conferință a d-lui Lapedatu la Universitatea Liberă. Găsii camera mea cu totul schimbată, patul și fotoliul din nou în odaia cea mare, pe terasă, aci venise patul de bronz de altădată. Ceea ce făcuse la moartea lui Ionel cu camera Mariei Știrbey îl refăcuse acum cu a mea. Bineînțeles, aceste modificări mi-erau cu totul indiferente, deoarece eram hotărâtă să nu
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
egală măsură inteligență, cutezanță și inconștiență. * De înălțimi nu se tem decât muritorii. * În adâncime pătrund numai ideile înalte. * În zbor, mor doar visele cu aripi căzătoare. * Visătorii nu au rău de înălțime. * Zborul se deprinde visând cutezător. * Poeții sunt odăi cu interiorul înafară. * Poezia e starea de veghe a poetului. * Omul este puternic prin ceea ce nu are la vedere. * Credinciosul nu se teme de Dumnezeu, ci de propriile slăbiciuni. * Urmele omului nu sunt lăsate de încălțări, ci de faptele lui
Comprimate pentru sănătatea minţii recuperate, recondiţionate, refolosite by Vasile Filip () [Corola-publishinghouse/Memoirs/714_a_1242]
-
Fleișer, n.n.), iar locul de secundar ocupă Dumnealui Muller cu diploma de doctor de medicină și chirurgie de la Wurzburg, de la anul 1856, cu învoirea Comitetului nr. 74/1858. Pe lângă doctor, numitul, mai este alcătuit pentru bune rânduieli și disciplină în odăile bolnavilor ca șef al gardienilor, D-lui hipochirurgul Rosenfeld cu învoirea de la Comitet ca hultuitorul cu nr. 50511858"(ss. dr. Fleișer). În 1861 dr. Fleișer demisionând, Ministerul Cultelor solicită Comitetului Sănătății "un medic român cu calități pentru mănăstirea Neamțului" în locul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
de brad, cu dulapuri roșii (probabil maron) neîngrijite, vechi, cu mese mari, neacoperite cu nimic, deoarece inventarul nu menționează fețe de masă, deși este foarte minuțios în a include și cele mai neînsemnate obiecte (tăblițe cu inscripția secțiilor și a odăilor). Nu știm câte secții, odăi, în general încăperi, avea atunci Ospiciul Golia, dar împrejmuirea de ziduri de cetate a mănăstirii conservată în stare perfectă și astăzi, cuprinde o curte nu prea întinsă, în orice caz insuficientă pentru spațiul necesar unui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
probabil maron) neîngrijite, vechi, cu mese mari, neacoperite cu nimic, deoarece inventarul nu menționează fețe de masă, deși este foarte minuțios în a include și cele mai neînsemnate obiecte (tăblițe cu inscripția secțiilor și a odăilor). Nu știm câte secții, odăi, în general încăperi, avea atunci Ospiciul Golia, dar împrejmuirea de ziduri de cetate a mănăstirii conservată în stare perfectă și astăzi, cuprinde o curte nu prea întinsă, în orice caz insuficientă pentru spațiul necesar unui Ospiciu. Bănuim că evadările bolnavilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
o curte nu prea întinsă, în orice caz insuficientă pentru spațiul necesar unui Ospiciu. Bănuim că evadările bolnavilor din cadrul de cetate (de închisoare) al Ospiciului erau provocate tocmai de această claustrare apăsătoare. Cele 11 tăblițe de inscripție ale "secțiilor și odăilor" atestă însă un număr redus de încăperi, mai redus decât la Ospiciul Neamțu. "Lampe de tiniche" în număr de 16, precum și 12 "stupitoare de lemn" completau mobilierul dezolant al Ospiciului, unde se aflau cum am spus "29 crivaturi de lemn
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
decurgea încă empiric. Iată cum descrie instituția judecătoriei și judecata în sine O. Stănciulescu, istorician al dreptului roman, referindu-se la situația anterioară Regulamentului Organic și la cea mai înaltă instituție penală din Țara Românească: judecata avea loc într-o odaie mobilată cu o masă veche de brad și câteva scaune. Iarna se făcea focul cu trei ore înaintea sosirii judecătorilor și după ce se încălzea odaia se deschidea ușa, ca să dispară nourii de fum ieșiți dintr-o sobă veche și dărăpănată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
și la cea mai înaltă instituție penală din Țara Românească: judecata avea loc într-o odaie mobilată cu o masă veche de brad și câteva scaune. Iarna se făcea focul cu trei ore înaintea sosirii judecătorilor și după ce se încălzea odaia se deschidea ușa, ca să dispară nourii de fum ieșiți dintr-o sobă veche și dărăpănată. Acoperișul, rupt prin toate colțurile, lăsa să se scurgă toată apa de ploaie înăuntru. Aici era reședința departamentului al III-lea al vinovaților, care judeca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
ani, în sediul României literare de la Casa Scânteii, unde revista noastră s-a văzut exilată în 1974. A venit atunci ordin ca toate publicațiile culturale să fie îngrămădite acolo, probabil pentru o mai lesnicioasă supraveghere, repartizându-ni-se câteva mici odăi în care, la început, simțeam cu toții că ne sufocăm. Eram obișnuiți cu largile spații ale clădirii boierești din Ana Ipătescu 15, unde, înainte de evacuare, România literară ocupa în întregime primul etaj. Azi funcționează acolo, în toată clădirea, Ambasada Libiei. Eu
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
vedere dar cu priză sentimentală în lumea celor care citesc și simt religios. Nu-i o poezie mistică ci una de cunoaștere și contemplare. Acum îngerii lui Voiculescu nu-i sondează propria credință, ci neliniștea lui, interpretările : În Îngerul din odaie, idealul poate fi văzut, dar nu și atins. Miracolul și misterul pot fi împreună, cu cititorul dar și cu interpretul, poetul : Mi-ntinsese mâna și murise. La 13 mai 1928 Adunarea generală a Societății Scriitorilor Români îi decerna premiul de
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
o lume puțin primitivă, reală sau fantastică, privindu-i parcă exprimau gândurile autorilor lor. Oameni stângaci în mânuirea uneltelor și naivi în redarea personagiilor care, totuși, aveau viață, gazda apreciind atât pe făuritori cât și chipurile care îi împodobeau casa, odaia de lucru. Altfel, nu le-ar fi păstrat și ocrotit. Pe masa de lucru a poetului cărțile și manuscrisele erau o îngrămădire și neorânduială, „o ordine” care nu-l deranja. Din contra, masa lui parcă îl inspira. Îi făcea bine
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
vede, are nevoie și în 2012 fiul țăranului român, dar mai ales de fapte, de posibilități de a merge la școală, să se desăvârșească... Cum a ajuns V. Voiculescu în acest post povestește fiul său Ion Voiculescu în Amintirile unei odăi (în „Steaua” nr. 4, 1971). Era vara. În familia doctorului era zarvă mare. Adrian Marino, prietenul lor, care compunea programul literar la Radio, fusese dat afară. Venise la Voiculescu să-i solicite ajutorul, să pună o vorbă la prietenul lor
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
rămăsese să-l practice, ce putea face ? A găsit inspirația și tăria să lucreze zilnic dar pentru sertar, adică să creeze dar să aștepte... Exilat în sine, privit din afară, omul Voiculescu trăia modest, chiar foarte modest, într-o singură odaie , cum și-l amintește Valeriu Anania, dar ni l-au descris și alții... , scria el unui prieten fără să-i mai trimită scrisoarea (V. Voiculescu, Jurnal, în „Manuscriptum” nr. 1, 1978). Și scrie pentru sertar, ceea ce vor deveni Povestirile, Zahei
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
cu automatul agățat de gât. Prin fereastră se vedea o mașină mică, neagră, oprită în fața porții. Ceva mai la vale, în fața locuinței doctorului Banu, era o altă mașină. Doctorul Banu avusese însă noroc, murise de inimă. Cei care scotoceau prin odăi erau șase cu toții, cel puțin așa mi-a spus tata. Bunicul era însoțit la baie cu pistolul în ceafă. Percheziția a durat cam cinci șase ore. Ore de coșmar. Spre dimineață, unul dintre securiști ne-a cerut să-i dăm
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
era însoțit la baie cu pistolul în ceafă. Percheziția a durat cam cinci șase ore. Ore de coșmar. Spre dimineață, unul dintre securiști ne-a cerut să-i dăm ciorapi de lână și flanele călduroase. Apoi au pus sigiliu pe odaia bunicului, pe care l-au dus ținându-l strâns de brațe, ca pe un criminal periculos, spunea Andrei Voiculescu, nepotul poetului, în ziua de 8 aprilie 1985, răspunzând întrebărilor lui Vasile Mănuceanu la Radio „Europa liberă”. Arestarea lui V. Voiculescu
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
Eminescu") în care eroii, ca și bolnavii de schizofrenie, stau "în fața unei oglinzi, sau, mai cu seamă în fața unei aripe de fereastră deschisă privindu-și ceasuri întregi imaginea proprie". Exemplele nu sunt puține: în La aniversară, eroul "se retrăsese în odaia lui... și se plimba cu pași mari prin casă. Era brunet și cam poetic... Acum stătea cu mirare în fața oglinzii, se uită cu mirare în ochii lui proprii și părea că-i întreabă ceva"; Toma Nour din Geniu pustiu, zice
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
că rămăsesem desculț. Dacă m-ai milui încă cu un sorocovăț, numai bine le-aș putea scoate de la ciubotari 41. I-am dat și al treilea, fără să crâcnesc. Atunci el se sculă și, cu pași leneși, târâtori, ieși din odaie îngăimându-mi următoarele cuvinte: Să ne vedem cu sănătate, cuconașule, când ți-i primi leafa; că nu-i mare lucru să-mi dai și mie o zeciuială 42. A doua zi mi-am prezentat demisia la ministeriul de justiție și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
multă grabă să deshame caii. Atunci eu, înțeles fiind cu frate-meu, sării din trăsură și plecai să găsesc localul de poliție; iar el rămase cu birjarul ca să-l facă să piardă cât mai mult timp cu caratul bagajului în odaie și așazatul cailor în grajd. Pe atunci aveam picioarele iuți și vorbeam bine limba germană. În câteva minute mă aflai dinaintea unei fețe polițienești, bună de fotografiat. Închipuiți-vă un om încrețit, posomorât, cu niște sprâncene mari, zburlite, de-i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
eu cu prima mea novelă, Fluierul lui Ștefan. Când m-am prezentat la "Junimea" cu manuscriptul, parcă eram un vinovat care ascundea în buzunar corpul delictului. Numai Iacob Negruzzi știa că comisesem o novelă. Cum m-a văzut intrând în odaie timid, furișându-mă în dosul unei canapele, a și început a striga: Ia, mă rog, nu te face niznai! Adă manuscriptul încoace. Strâns cu ușa, mă apropiai, dar numai Dumnezeu știe cum mi se bătea inima. Nu știu de ce, dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
la o aniversară ce a avut loc în Otelul "Pastia". Odată isprăvită cetirea pieselor destinate pentru dosar, câțiva dintre membrii cei mai nerăbdători strigară pe nas ca dascălii din biserică: "Ușile!... Ușile!"... și în aceeași clipă ușa care dădea în odaia de alăturea se deschise în două laturi, lăsând să se vază o masă întinsă frumos, împodobită cu tot soiul de mezeluri pe care străluceau vreo două duzini de butelci cu vinuri vechi de coloarea rubinului și a chihlimbarului. Caracuda, al
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
-vă să vă bată, hămisiților! Ei, bine, iaca, oi poronci să vă deie ceva, numai să vă mulțumiți și voi cu ce-a fi gata. Trebuie să credeți omului că face ce poate la casa lui. Pănă atunci, intrați în odaie și odihniți-vă puțin. Intrând în odaie, am dat peste o babă gârbovită cu-n obraz creț ca o smochină și cu un singur dinte în gură. N-am putut deosebi ce coloare aveau ochii ei, pentru că erau duși în fundul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
iaca, oi poronci să vă deie ceva, numai să vă mulțumiți și voi cu ce-a fi gata. Trebuie să credeți omului că face ce poate la casa lui. Pănă atunci, intrați în odaie și odihniți-vă puțin. Intrând în odaie, am dat peste o babă gârbovită cu-n obraz creț ca o smochină și cu un singur dinte în gură. N-am putut deosebi ce coloare aveau ochii ei, pentru că erau duși în fundul capului, acoperiți de niște sprincene brumării mâncate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
Așa, de exemplu, unde era chip să-mi încalț cizmele cele lungă, fără ca îndată să prindă de veste și să-mi sară în cap. Apoi, când mă vedea luând pușca din cui, își perdea cumpătul cu desăvârșire. Făcea raite prin odăi, sărea pe scaune, pe canapele, schâncea, latra, îmi punea labele pe pept, răsturna casa cu susu-n jos. Dacă din întâmplare aveam o căruță tocmită dinaintea scărei, el, de frică să nu fie uitat, se urca cel întăi în căruță, de unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]