7,232 matches
-
mistificare? Este sensul pe care se întemeiază o mistificare? Greu de spus. „Bolnav de caducitatea universală”, „otrăvit cu ea” (III, 17), Cioran crede că are misiunea de „a-i trezi pe oameni din somnul lor”, de a-i muta din Paradisul privirii în Infernul înțelegerii care eșuează și, deci, în acela al suferinței. O face „știind totodată că astfel comit o crimă și că ar fi de-o mie de ori mai bine să-i las să doarmă mai departe, de vreme ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
II, 32). Altundeva, își impune imperativ: „Să nu scrii nimic ce nu e smuls din propria ființă Ă să nu scrii nimic cu gândul la o operă, ci la adevăr” (II, 36). Totul e falsificare și alterare a ființei originare. Paradisul pe care Cioran îl visează utopic ține de elementaritate: „Tot ce face omul mi se pare artificial și inutil. Doar animalul îmi pare acceptabil. Ce absurditateă acest maimuțoi care merge la birou! Să te închizi într-o cameră, să te
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt plămădit” (I, 11). Consacrat literelor, el țese mreaja care-l desparte de lume și în care, captiv, sinele își construiește sentimentul unei libertăți explozive. Conștient, însă, că totul e consecința unei mistificări, Cioran nu-și poate învinge nici nostalgia paradisului, nici invidia („Invidia e fiziologică. A trăi înseamnă să secretezi venin” Ă II, 386), cu atât mai puțin violența, căreia îi vom dedica pagini aparte, sau dezgustul față de sine. Dacă se disprețuiește, Cioran o face tocmai din acest motiv, al
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pozitiv” (I, 86), e dublată de obsesia negării de sine: „Voință de autodistrugere, sete de umilință. Iubesc orice formă de violență contra propriei ființe” (I, 86), mărturisește el. Pe prima pagină a primului dintre Caiete, Cioran, cu sentimentul alungării din Paradis, disprețuindu-se pentru asta, se roagă: „Ajută-mă, Doamne, să-mi lichidez ura și mila de mine însumi, să nu le mai simt permanenta oroare” (I, 9). Dar ce era Paradisul din care se simțea alungat? Să fi fost, oare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a primului dintre Caiete, Cioran, cu sentimentul alungării din Paradis, disprețuindu-se pentru asta, se roagă: „Ajută-mă, Doamne, să-mi lichidez ura și mila de mine însumi, să nu le mai simt permanenta oroare” (I, 9). Dar ce era Paradisul din care se simțea alungat? Să fi fost, oare, înscrierea în tărâmul inconștient și genuin, al faptei? Merge în Jardin des Plantes și este din ce în ce mai „fascinat de reptile”. „Nu există animal, spune el, mai misterios, mai depărtat de «viață»” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi fost, oare, înscrierea în tărâmul inconștient și genuin, al faptei? Merge în Jardin des Plantes și este din ce în ce mai „fascinat de reptile”. „Nu există animal, spune el, mai misterios, mai depărtat de «viață»” (I, 33). Cert este că, aflat în afara Paradisului, nu-i rămâne decât să exploreze Infernul, să producă, adică, suferință: „Am o nesfârșită capacitate de a converti totul în suferință, sau, mai curând, de a-mi adânci orice suferință. / Zămislire a durerilor” (I, 33). Ura de sine capătă, astfel
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înzestrare, de îndată ce dobândește importanță în ochii semenilor săi, devine sclavul lor, în orice caz, își pierde libertatea. Și nu-și mai poate păstra poziția în fața lor decât frizând impostura la fiecare pas” (I, 249). Abia așa, necunoscut, și-ar recuceri paradisul originar: „Poate că nu există fericire adevărată decât în renunțare. Să nu mai ai nevoie de această lume” (I, 106). Doar că renunțarea e primul pas spre acceptarea morții. Iar renunțarea înseamnă asceza. Cioran vorbește de ea ca despre un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să-l schimbe în Dumnezeu” (III, 196). La drept vorbind, Cioran chiar îl întâlnește pe Dumnezeu: uneori când îi ascultă pe Mozart și pe Händel, de fiecare dată când îl ascultă pe Bach. Notează într-un loc: „Mesia de Händel. Paradisul trebuie să existe, sau măcar să fi existat Ă altfel ce noimă are atâta sublim?” (I, 31). Altundeva: „Recviemul de Mozart. Plutește în el un suflu de dincolo. Cum să crezi, după asemenea audiție, că universul n-are nici un sens? Trebuie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aș mai fi! Aș ocupa întâiul loc în ierarhia sfinților!” (I, 15). În acest context, câteva teme se asociază religiozității lui Cioran, care vorbește uneori de fondul său religios, chiar dacă recunoaște că se poticnește în fața absolutului. Este vorba despre tema paradisului pierdut, despre obsesia sfințeniei și despre fascinația rugăciunii. La limită, despre felul în care Răul e o legitimare a Binelui, iar scepticismul, o formă de religie. Paradoxal, atât de nemulțumit de toate, răzvrătit sau numai retras în peștera scepticismului cinic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
limită, despre felul în care Răul e o legitimare a Binelui, iar scepticismul, o formă de religie. Paradoxal, atât de nemulțumit de toate, răzvrătit sau numai retras în peștera scepticismului cinic, Cioran trăiește uneori cu sentimentul că se află în Paradis. O spune explicit la un moment dat: „Paradisul e totul, iar uneori cunosc acest tot” (I, 25). Cum am văzut, muzica îi dă sentimentul paradisului; și nu e aceasta singura cale, nici singurul „antidot” Ă toate vor face obiectul unor
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
legitimare a Binelui, iar scepticismul, o formă de religie. Paradoxal, atât de nemulțumit de toate, răzvrătit sau numai retras în peștera scepticismului cinic, Cioran trăiește uneori cu sentimentul că se află în Paradis. O spune explicit la un moment dat: „Paradisul e totul, iar uneori cunosc acest tot” (I, 25). Cum am văzut, muzica îi dă sentimentul paradisului; și nu e aceasta singura cale, nici singurul „antidot” Ă toate vor face obiectul unor explorări ulterioare Ă care îl scoate pe Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
numai retras în peștera scepticismului cinic, Cioran trăiește uneori cu sentimentul că se află în Paradis. O spune explicit la un moment dat: „Paradisul e totul, iar uneori cunosc acest tot” (I, 25). Cum am văzut, muzica îi dă sentimentul paradisului; și nu e aceasta singura cale, nici singurul „antidot” Ă toate vor face obiectul unor explorări ulterioare Ă care îl scoate pe Cioran din Infernul prezenței pentru a-l proiecta în trăirea extazului. Căci Paradisul, crede și el, este posibil
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
văzut, muzica îi dă sentimentul paradisului; și nu e aceasta singura cale, nici singurul „antidot” Ă toate vor face obiectul unor explorări ulterioare Ă care îl scoate pe Cioran din Infernul prezenței pentru a-l proiecta în trăirea extazului. Căci Paradisul, crede și el, este posibil. Altfel, cum ar putea să simtă „dorul de Paradis. Și poate Ă ca să ne reamintim că Cioran trăiește în plin umor Ă de Spania” (I, 57)? Doar că, deseori, se simte exilat din spațiul acesta
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
antidot” Ă toate vor face obiectul unor explorări ulterioare Ă care îl scoate pe Cioran din Infernul prezenței pentru a-l proiecta în trăirea extazului. Căci Paradisul, crede și el, este posibil. Altfel, cum ar putea să simtă „dorul de Paradis. Și poate Ă ca să ne reamintim că Cioran trăiește în plin umor Ă de Spania” (I, 57)? Doar că, deseori, se simte exilat din spațiul acesta originar; exil metafizic. Își începe caietele notând: „Nu sunt de aici; condiție de exilat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
umor Ă de Spania” (I, 57)? Doar că, deseori, se simte exilat din spațiul acesta originar; exil metafizic. Își începe caietele notând: „Nu sunt de aici; condiție de exilat în sine; nicăieri nu sunt acasă Ă totală neapartenență la orice. / Paradisul pierdut Ă obsesia mea de fiece clipă” (I, 16). De altfel, am discutat deja despre incapacitatea lui Cioran de a se angaja. Sentimentul neapartenenței are chiar această cauză, a înstrăinării nu de Paradis, ci de lume. Dar drama lui, proiectată
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt acasă Ă totală neapartenență la orice. / Paradisul pierdut Ă obsesia mea de fiece clipă” (I, 16). De altfel, am discutat deja despre incapacitatea lui Cioran de a se angaja. Sentimentul neapartenenței are chiar această cauză, a înstrăinării nu de Paradis, ci de lume. Dar drama lui, proiectată parcă în social și psihologic, e, în realitate, religioasă. Cu o mirare dezgustată, exclamă Cioran: „Să discuți afaceri când ești de nicăieri, să te agiți în cotidian când trăiești o dramă religioasă!”. Anterior
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
drama lui, proiectată parcă în social și psihologic, e, în realitate, religioasă. Cu o mirare dezgustată, exclamă Cioran: „Să discuți afaceri când ești de nicăieri, să te agiți în cotidian când trăiești o dramă religioasă!”. Anterior, se întrebase: „Izgonit din paradis, unde să-mi găsesc locul, unde să găsesc un acasă?”. Așadar, paradisul ar fi putut fi chiar și societatea, din moment ce Cioran nu se poate înscrie în formele ei. Concluzia e firească: doar propria neputință generează sentimentul exilului Ă și-atunci
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cu o mirare dezgustată, exclamă Cioran: „Să discuți afaceri când ești de nicăieri, să te agiți în cotidian când trăiești o dramă religioasă!”. Anterior, se întrebase: „Izgonit din paradis, unde să-mi găsesc locul, unde să găsesc un acasă?”. Așadar, paradisul ar fi putut fi chiar și societatea, din moment ce Cioran nu se poate înscrie în formele ei. Concluzia e firească: doar propria neputință generează sentimentul exilului Ă și-atunci nu-i rămâne decât șansa de a-l purta, peste tot, cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ei. Concluzia e firească: doar propria neputință generează sentimentul exilului Ă și-atunci nu-i rămâne decât șansa de a-l purta, peste tot, cu sine. Exilul e mai mult decât o idee, e chiar propriul corp. Firesc, deci, ca paradisul să fie și propria patrie: „Nu pot trăi decât acolo unde sunt Ă și unde mi se spune străin. O patrie Ă patria mea? Ă îmi pare la fel de îndepărtată și de inaccesibilă ca vechiul Paradis” (I, 56). Oricum, nimic pare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
propriul corp. Firesc, deci, ca paradisul să fie și propria patrie: „Nu pot trăi decât acolo unde sunt Ă și unde mi se spune străin. O patrie Ă patria mea? Ă îmi pare la fel de îndepărtată și de inaccesibilă ca vechiul Paradis” (I, 56). Oricum, nimic pare să nu existe în afara „dorului de Paradis”: „Nostalgia Ă balsam și otravă a zilelor mele. Literalmente mă dizolv în alte orizonturi. Dumnezeu știe după ce paradis tânjesc. Există în mine melodia, ritmul celui Exclus, și îmi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pot trăi decât acolo unde sunt Ă și unde mi se spune străin. O patrie Ă patria mea? Ă îmi pare la fel de îndepărtată și de inaccesibilă ca vechiul Paradis” (I, 56). Oricum, nimic pare să nu existe în afara „dorului de Paradis”: „Nostalgia Ă balsam și otravă a zilelor mele. Literalmente mă dizolv în alte orizonturi. Dumnezeu știe după ce paradis tânjesc. Există în mine melodia, ritmul celui Exclus, și îmi petrec timpul fredonându-mi deruta și exilul în această lume” (III, 91
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă îmi pare la fel de îndepărtată și de inaccesibilă ca vechiul Paradis” (I, 56). Oricum, nimic pare să nu existe în afara „dorului de Paradis”: „Nostalgia Ă balsam și otravă a zilelor mele. Literalmente mă dizolv în alte orizonturi. Dumnezeu știe după ce paradis tânjesc. Există în mine melodia, ritmul celui Exclus, și îmi petrec timpul fredonându-mi deruta și exilul în această lume” (III, 91). Iar sentimentul excluderii e trăit la intensitatea modelului originar: „Izgonirea din Paradis, eu o trăiesc în fiecare zi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în alte orizonturi. Dumnezeu știe după ce paradis tânjesc. Există în mine melodia, ritmul celui Exclus, și îmi petrec timpul fredonându-mi deruta și exilul în această lume” (III, 91). Iar sentimentul excluderii e trăit la intensitatea modelului originar: „Izgonirea din Paradis, eu o trăiesc în fiecare zi, cu aceeași pasiune și cu același regret ca primul surghiunit” (III, 33). Ciudat cum, asemenea romanticilor, în fond, Paradisul e chiar non-manifestarea, în vreme ce „conștiința este un exil” (III, 196). Prototipului originar cu care se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
această lume” (III, 91). Iar sentimentul excluderii e trăit la intensitatea modelului originar: „Izgonirea din Paradis, eu o trăiesc în fiecare zi, cu aceeași pasiune și cu același regret ca primul surghiunit” (III, 33). Ciudat cum, asemenea romanticilor, în fond, Paradisul e chiar non-manifestarea, în vreme ce „conștiința este un exil” (III, 196). Prototipului originar cu care se identifică Cioran îi adaugă ipostaza omului, în general: umanitatea însăși trăiește în exil atâta vreme cât se supune conștiinței. Cioran este exponentul ei cel mai lucid. Cât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ipostaza omului, în general: umanitatea însăși trăiește în exil atâta vreme cât se supune conștiinței. Cioran este exponentul ei cel mai lucid. Cât despre modernitate, ea este timpul prin excelență al exilului. Și totuși, atunci când îl trăiește, sentimentul că ar fi în Paradis nu e întotdeauna liniștitor. Iată: „Sunt cu un picior în Paradis; cum alții sunt cu un picior în groapă” (I, 9). Dar ce va fi înțeles Cioran aici prin Paradis? El nu mai este aici nici muzica, nici munca fizică
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]