5,533 matches
-
amorezului încolțit. Revenit pe scenă după ce situația îi devine favorabilă, Rică își pune întreg aplombul în B- ul răsunător care invită la asocierea cu sportul repu- tat pentru violență, Boxul. Dacă termenul sportiv scoate ostentativ în evidență caracterul violent al retoricii atașate discursului politic - vocea poporului a devenit boxul lui - pe care o presupune deformarea apoftegmei latine, în cazul Boborului, pronunțarea defectuoasă aduce în discuție o formă de violență mai puțin transparentă. „Box populi” este cea care a ridicat cotația simbolică
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
chiar al istoriei universale. Invocarea unei figuri cu caracter emble- matic precum cea a lui Garibaldi indică cel puțin raportarea la un context mai larg. Registrul stilistic propriu scrierilor memorialistice sau discursului istoric este foarte curând bruiat de elementele unei retorici grandilocvente, propriu unui discurs politic avântat. Cuvântul „a sugruma” induce acest efect patetic, descărcarea afectivă improprie discursu- lui expozitiv inițial indică dubla măsură și hibridizarea sa. O temă îndelung vehiculată în epocă este aceea a „măririi și decadenței” speculând un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Prezident să țină un discurs, ceea ce acesta și face. Bravul Stan Popescu este unul dintre cei 1000 ai lui Garibaldi, „vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului”. Figura grandioasă a polițistului este sculptată la scara monumentală a unei retorici patetice care va guverna întreaga relatare a evenimentelor. Dilatarea siste- matică a afectelor corespunde unei sensibilități romantice unde grandoarea este incorporată în metabolismul oricărei sensibilități patriotice. Genuin, Nicolae Filimon își redacta cele două nuvele romantice Mateo Cipriani și Friedrich Staaps
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mai precis Boborul devine expresia unei exorbitări care ține de utilizarea au pied de la lettre a celeilalte accepții, a poporului în calitate de corp politic, „poporul suveran”. Cea de-a doua deformare pe care o propune autorul ține de faptul că întreaga retorică revoluționară este deturnată în beneficiul sărbătorii. Fapt emblematic, Prezidentul vorbește Poporului urcat pe un scaun de tăiat cârnați. Gestul oricât de secundar ne-ar părea întoarce pe dos o altă imagine revoluționară, sinistră, invocând „mânia poporului”, imaginea ghilotinei. Nu capete
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
rezon, coane. Ce ură ! ! !” sau o probă de intertextualitate postmodernă cu Caragiale în poemul „Cinci” : „În beții, lupanare. Sînt Mațe- Fripte./ Privesc la comèdie, plîng./ Curat murdar. Căldură mare.” Mircea A. Diaconu relevă chiar un exces în demistificarea ludică a retoricii, reflex provenit, pe de o parte, din teama de a nu cădea la rândul său în clișeu, dar pe de altă, dintr-o fascinație față de acesta. „Or, înspăimântat că ar putea deveni prizonierul retoricii, al clișeelor, al procedeelor, Caragiale nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un exces în demistificarea ludică a retoricii, reflex provenit, pe de o parte, din teama de a nu cădea la rândul său în clișeu, dar pe de altă, dintr-o fascinație față de acesta. „Or, înspăimântat că ar putea deveni prizonierul retoricii, al clișeelor, al procedeelor, Caragiale nu numai că le denunță, dar se lasă fascinat de regulile enunțării, ale propriei enunțări aparent nihiliste, în așa fel încât aproape pulverizează lumea, creând un puternic efect al înstrăinării ei.” Aș înclina mai degrabă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
însă de cea a decadenților și simboliștilor execrați de autor, își are corespondentul în această fascinație pe care o încearcă față de „monstruozi- tatea” limbajului, și anume, față de acel principiu de exorbitare care este și motorul tuturor deformărilor în contextul unei retorici scăpate de sub control. Și aici întâlnim un Caragiale colecționar de fapte de stil, și un lucid până la obsesie a manevrării resorturilor limbajului, al utilizării ludico-parodice a registrelor acestuia. Despre stil se pronunță Caragiale însuși, înregistrat de memoria lui Ioan D.
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cât a lui mot d’esprit. Anticalofilismul caragialian este articulat pe un temperament năvalnic, a cărui revărsare este împie- dicată la marginea foii de hârtie, antiromantismul și anti- lirismul scriitorului devenind semnificative în aceea că blochează mareea și vagul sentimental, retorica și decla- mația care apar doar în decupajul parodic, substanță de contrast iremediabil generatoare de comic. Pornind de la stilistica propusă de Leo Spitzer ar trebui să identificăm etimonul stilistic al operei, acea recurență semnificativă. Ceva ne ajută în acest sens
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
clichés. Langue, discours, société . Cel mai adesea, la Caragiale, clișeele provin din uzura unui aparat retoric utilizat în exces. De fapt, avem o dublă deformare a limbajului la Caragiale, cea a unui tip de discurs romantic cu tropii caracteristici prin retorică, iar aici mai intervine o a doua deformare, mai subtilă, o deformare a deformării acestei retorici romantice. Caragiale nu este numai un antisimbolist, ci și un antiromantic. Dar este antisimbolist și antiromantic în calitate de modern, și nu de clasic. Clasicismul său
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
utilizat în exces. De fapt, avem o dublă deformare a limbajului la Caragiale, cea a unui tip de discurs romantic cu tropii caracteristici prin retorică, iar aici mai intervine o a doua deformare, mai subtilă, o deformare a deformării acestei retorici romantice. Caragiale nu este numai un antisimbolist, ci și un antiromantic. Dar este antisimbolist și antiromantic în calitate de modern, și nu de clasic. Clasicismul său extras din încadrarea canonică călinesciană induce în eroare. Caragiale nu este un clasic în sensul clasicismului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Refuzul romantismului și al simbolismului se face nu doar din lipsa de aderență la această sensibilitate sau din incapa- citatea de a gestiona un instrumentar estetic, ci și ca refuz al unui anumit abuz discursiv sesizabil la nivelul unei anumite retorici. Stilul lui Caragiale este strâns legat de această retorică deformată. Ceea ce este conservat cu titlul de marcă identitară o constituie, cum am văzut, enormitatea lingvistică, defor- marea, excesul pe care limbajul îl înregistrează. De fapt, este vorba de două dimensiuni
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
din lipsa de aderență la această sensibilitate sau din incapa- citatea de a gestiona un instrumentar estetic, ci și ca refuz al unui anumit abuz discursiv sesizabil la nivelul unei anumite retorici. Stilul lui Caragiale este strâns legat de această retorică deformată. Ceea ce este conservat cu titlul de marcă identitară o constituie, cum am văzut, enormitatea lingvistică, defor- marea, excesul pe care limbajul îl înregistrează. De fapt, este vorba de două dimensiuni ale excesului. Într-o primă instanță avem chiar excesul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
reflex identitar și atunci termenul de „antro- pologie” utilizat de Gérard Dessons este cum nu se poate mai potrivit. Pentru a defini bășcălia, H.-R. Patapievici construiește un alt dispozitiv explicativ apelând de data aceasta nu la stilistică, ci la retorică, utilizând ironia ca figură retorică, una a validării prin contrast. „Ca figură retorică, ironia constă în a sugera ce vrei să spui, uzând de contrariu, cu intenția vădită de a-ți bate joc.” De ce ironia ? Pentru că ea se înscrie în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
opusului retoric al ironiei. În ce privește ironia, Quintilian este cel care o definește, în De Oratore, ca figură a validării prin contrast, ca un mod de exprimare „contrarium quod dicitur intelligendum est” (Institutio Oratorica, 9.22.44.), iar Aristo- tel, în Retorica, precizează ironia astfel : „cel ce recurge la ironie face o glumă în vederea lui însuși” (19 b 8). Nu avem propriu-zis un opus al ironiei, nu în sensul unei figuri retorice, ci o deformare care ține de logica excesului pe care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care la oferta mea de a-l ajuta mi-a spus tragic "asta e soarta Belgiei, nu poți să te lupți cu zeii"! Când am intrat în biroul uriaș al tovarășului prim, acesta m-a luat, cum se spune în retorică, "ex abrupto": "Cine mi te crezi tovărășele, buricul Moldovei? Au venit tovarășii de la Externe după dumneata a doua oară, așa că fă bine și dispari din Iași în 48 de ore!". Avea un ton și ușor părintesc, de mândrie față de cadrele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
nu te băteai pe terenul pe care-l impunea puterea. Organic, tu erai altundeva... și În același timp erai acolo. Din această non-apartenență/apartenență provenea, pentru mine, ambiguitatea poetică a spectacolelor tale de atunci. Nu am simțit niciodată nevoia de retorică politică, spre deosebire de Pintilie, la noi, sau de Liubimov, În Rusia anilor grei, care aveau fascinația, chiar plăcerea de a se lupta cu autoritatea. În cazul lui Liubimov, ce e curios e că atât timp cât a existat cenzura, el a funcționat foarte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
multe dintre operele lui, deci pot garanta azi că Puccini nu a scris Rigoletto! Deruta din seara aceea s-a agravat când, ascultând la hotel Turandot, nu eram prea convins că era pentru mine. Muzica mi se părea cam exagerat retorică, În contrast cu Boema (despre care știam că nu era de Verdi!), În care vedeam un exemplu de poveste naturală, simplă, cu oameni obișnuiți ca noi, care Își exprimă sentimentele nu vorbind, ci cântând. Cu cât mă gândeam mai mult la Boema
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
că nu te duci la operă numai ca să asculți muzica, ne arată cât era de deschis față de teatru. Și câtă luciditate se află În avertismentul său despre cât de ușor se pot pierde, În special În operă, sensul cuvintelor În retorica goală, În declamare pompoasă, când, devenind pur și simplu neinteligibile, cuvintele sunt doar un pretext pentru ca notele să fie cântate! Am fost conștient de pericolul schematizării și chiar al unei posibile vulgarizări În interpretare, care e prezentă În orice Încercare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
cu miros de frunze umede, fiecare fir de ferigă ruginie a toamnei din ținuturile din jurul St. Petersburg-ului. „De ce eram atât de bucuroși când ploua?“ a Întrebat ea Într-una din ultimele ei scrisori, Întorcându-se parcă la izvorul pur al retoricii. „Boje moi“ (mon Dieu - mai degrabă decât Dumnezeule) unde a dispărut această Îndepărtată, luminoasă, strălucitoare, Îndrăgită: Vsio eto daliokoe, svetloe, miloe? (În rusă nu este nevoie de subiect aici, pentru că toate sunt adjective neutre care joacă rolul unor substantive abstracte
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
cărțile „tinerilor” îmi plăcuse enorm eseul sobru și plin de umor filozofic al lui Noica, Mathesis sau bucuriile simple (1934), premiat de juriul, alcătuit din „bătrâni”, al Fundațiilor regale. În ultim resort, eu cu „bătrânii” țineam totuși. Convulsiile „agonice” și retorica „disperării” pe care le arborau mulți tineri îmi păreau nesincere și ridicule. Gustasem grozav parodiile În genul tinerilor, semnate Antisthius (alias N. Steinhardt). Cele mai reușite nu erau atât cele inspirate de specimenele retorico bombastice, mai lesne parodiabile, cât tocmai
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
bătrânii” țineam totuși. Convulsiile „agonice” și retorica „disperării” pe care le arborau mulți tineri îmi păreau nesincere și ridicule. Gustasem grozav parodiile În genul tinerilor, semnate Antisthius (alias N. Steinhardt). Cele mai reușite nu erau atât cele inspirate de specimenele retorico bombastice, mai lesne parodiabile, cât tocmai cele după mai vârstnicii foști colegi de la Spiru Haret ai autorului, Constantin Noica și Mircea Eliade, care, nefăcând niciodată nici pe agonicii, nici pe disperații, nu se pretau decât la o parodiere subtilă, interioară
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
nu cred decât imbecilii, impotenții morali, idolatrii, adoratorii minciunii. Exaltarea energiei și dominației, a pretinsei „vitalități”, nu duce decât la pustiirea vieții. Unde domnește forța, dragostea nu există. Unde domnește forța, nimic nu există. Decât neadevărul. Cine e refractar la retorica forței, acela, vulnerabil desigur, e invincibil. Dacă e vorba de forță, aceasta e cea adevărată. Eugen Ionescu a arătat-o în Rinocerii și a spus-o în zeci de articole și intervenții. Odată atins stadiul acesta, nici moartea nu mai
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
partenerii străini. ...Din punct de vedere al pregătirii profesionale dă uneori dovadă de lipsă de orientare și chiar în relațiile cu oamenii dă impresia de îngâmfare... Este pregătit din punct de vedere politico-ideologic, având capacitatea de convingere și o bună retorică. Este un bun patriot, fiind îndrăgostit de frumusețile naturale ale țării. Lili 24.4.86 372/SN/Valy Dos. SN/48 Casa Bălcescu 7.XI 86 NOTĂ Pe... îl cunosc de aproape 3 ani... ca referent principal de specialitate se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
o victimă în fața proprietății. Nu ne mai rămâne decât să speculăm despre următoarea catastrofă de sezon și să ne continuăm dialogul cu lipsa de civilizație. Text publicat în Revista 22, 25-31 ianuarie 2000 Partea a III-a Cetățenii și guvernanții Retorica autosacrificiului În 11 martie 1998, domnul deputat Mureșan ne-a impresionat profund cu memorabila expresie: „Aș vrea să văd un român care muncește cât domnul prim-ministru Ciorbea!”. Ea a fost rostită la un clasic talk-show de noapte. Unii dintre
Dincolo de îngeri și draci: etica în politica românească by Mihaela Miroiu [Corola-publishinghouse/Memoirs/1964_a_3289]
-
canale cu talk-show-uri ca să ne explicăm nefericirea personală prin cea colectivă, în timp ce primul bărbat executiv al țării se spetește pentru binele public. Când mustrările de conștiință erau cât pe-aci să atingă un punct critic, mi-am amintit brusc întreaga retorică a autosacrificiului din perioada comunistă. Se înțelege că autosacrificiul era apanajul conducătorilor. Masele, amărâtele, lipsite de conștiință de sine, acționau cu mintea odihnită în consecința efortului de cugetare al factorului conștient. Mi-am mai amintit că, de fapt, n-ar
Dincolo de îngeri și draci: etica în politica românească by Mihaela Miroiu [Corola-publishinghouse/Memoirs/1964_a_3289]