7,150 matches
-
Într-o scrisoare mai nouă, de după 1989, vorbește despre „noi, românii”. Se vede pe sine ca fiind emblematic pentru români, și ceea ce era trâmbițat altădată ca împlinire Ă anonimatul, ratarea Ă devine motiv de mândrie, dar și de abia ascunsă nostalgie, ba chiar de dezamăgire: „Sunt într-o situație foarte delicată. Nimic nu scapă rațiunii. Neputința mea de a lua o hotărâre explică de ce toată viața am meditat îndelung la sinucidere fără să o și fac. Noi românii suntem toți niște
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lăuda că-i cunoaște cu adevărat?” (14 iulie 1972 Ă 500), se întreabă Cioran retoric. Că în secvența din care tocmai am citat pune cuvântul nostru între ghilimele?! Poate pentru a marca propria înstrăinare, ori poate pentru a sugera, ca nostalgie, ceva despre propria tinerețe entuziastă. Dar e posibil ca acest idiom Ă pe care îl admiră și de care, temându-se parcă să nu devină sclavul lui și, prin asta, un anonim real, fuge Ă să-l urmărească, asemenea munților
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în aceeași măsură și este extrem de elocventă comparația din final. Marea înstrăinare e acum față de Parisul în care viețuiește, și mai puțin față de ai săi, de neamul său, căruia îi poartă stigmatul, dar pe care îl regretă cu abia disimulată nostalgie. Totuși, nu există loc mai bun decât Parisul unde Cioran să se simtă acasă: „Nu încetez să repet că n-am iubit niciodată cu adevărat decât Parisul, Dresda și Sibiul. Parisul nu-l mai iubesc, dar nu mă pot lipsi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ani îi mărturisește că nu se teme de moarte, dar regretă faptul că se desparte de ea, de această stradă, care lui Cioran i se pare „total neinteresantă” (9 mai 1979 Ă 365). Altădată, în fața unei cărți poștale, privește cu nostalgie zidurile cetății (regretând că n-a rămas toată viața la umbra „falnicului Zid” care, scris așa, cu majusculă, capătă o puternică valoare simbolică în direcția unei posibile întemeieri), ori mărturisește, fără urmă de pudoare, că privește „cu nespus dor această
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o scrisoare către Eliade, că „gândirea trebuie să fie o goană terapeutică în sens cosmic” (dec. 1935 Ă 552)? Un vitalism care se hrănește din conștiința vidului. În fine, la Paris, lui Cioran nu-i rămâne decât să trăiască cu nostalgia locurilor părăsite, a elementarului, să întreprindă o critică fără iluzii, să proiecteze spații recuperatoare, cu sentimentul că, venind la Paris, s-a mutat în miezul aparențelor. „Parisul ăsta blestemat” (9 iunie 1967) îl copleșește. „Un oraș în care totul e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ce-i opune Cioran coșmarului fără de care el însuși ar fi altul? Ce opune el acestei apocalipse, Infernului care a luat locul visului?! Aparent, proiectul, iluzoriu, al unei reveniri la matcă, la origini, în miezul propriei ființe. De fapt, cu nostalgia extazului, în miezul ființei. În realitate, proiect irealizabil, suplinit însă de evocarea locurilor prin care a trecut cândva. La urma urmelor, singurul proiect la care Cioran ține cu adevărat este cel al melancoliei. Numai ea, pare să spună Cioran, întemeiază
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însă de evocarea locurilor prin care a trecut cândva. La urma urmelor, singurul proiect la care Cioran ține cu adevărat este cel al melancoliei. Numai ea, pare să spună Cioran, întemeiază. Numai absența dă sens. Oricum, el substituie vidul cu nostalgia. În vid, înstrăinarea oferă argumentele unei maternități recuperate, poate chiar ale unei patrii originare. Așa încât, în vid, Cioran se simte acasă. De-aici, își construiește nostalgiile și melancolia. Iată: „Când mă gândesc câteodată la Parcul din Sibiu, am senzația că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pare să spună Cioran, întemeiază. Numai absența dă sens. Oricum, el substituie vidul cu nostalgia. În vid, înstrăinarea oferă argumentele unei maternități recuperate, poate chiar ale unei patrii originare. Așa încât, în vid, Cioran se simte acasă. De-aici, își construiește nostalgiile și melancolia. Iată: „Când mă gândesc câteodată la Parcul din Sibiu, am senzația că am fugit din paradis” (6 martie 1967 Ă 68). Altundeva: „Sper să nu mor înainte să revăd Șanta” (27 aug. 1973 Ă 216). De asemenea: „Simt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
264). Sunt locuri la care Cioran revine obsesiv și dureros în scrisorile sale. De fapt, Sibiul și toate celelalte întruchipează provincia, neantul, anonimatul, ratarea, absența, modul elementar (adică natural) de a fi. Hiperlucidul crede în existență nativă. În fine, „Am nostalgia provinciei, spune, or Sibiul e încarnarea perfectă a ei” (1 aprilie 1971 Ă 494). Privind niște fotografii de-acasă, recunoaște: „Nimic nu mă tulbură mai mult ca vârfurile golașe. Hotărât lucru, Carpații mă urmăresc ca o remușcare. Mi-am trădat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vârfurile golașe. Hotărât lucru, Carpații mă urmăresc ca o remușcare. Mi-am trădat originile, dar originile mele rămân acolo” (26 iunie 1973 Ă 503). Pe același motiv, alte câteva contexte merită invocate, cu atât mai mult cu cât, născute din nostalgie, ele fac și dovada faptului că, până și pentru Cioran, timpul există. De fapt, Cioran nu se poate elibera de presiunea și de servituțile lui. Dușman permanent, timpul îi devine un ciudat aliat clandestin. Iată: „Mi-e aproape imposibil să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
strigăte disperate la Cioran? Construite livresc, ele par, la rându-le, nu altceva decât o mască. Cioran, care disprețuia stilul și reducția existenței la limbaj, își proiectează ființa în fine ecuații stilistice. Și-apoi, cum se împacă această proiecție cu nostalgia barbariei, primitivismului, elementarității și a anonimatului? În plus, cum să explici o criză de o asemenea anvergură Ă care distruge și neagă totul Ă doar prin insomniile din tinerețe? Nu e prea puțin pentru ancorarea damnată în luciferic și demonism
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și chiar poltronerie” (I, 168). Doar că prezentul acesta, al explorării de sine, este și unul al denunțării falsului. Adevărata impostură aparținuse tinereții. La doar câteva rânduri după ce susține că înșelăciune este cuvântul care îi exprimă „filozofia”, Cioran constată cu nostalgie și dezamăgire: „Cu cât îmbătrânesc, cu atât îmi vine mai puțin să trișez. Vârsta anulează toate șansele farsorului ce-aș fi putut să fiu” (I, 331). Alteori, face o veritabilă poetică a jocului, a măștii. În afara ei, nimic nu are
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-și mute corpul într-o aparență. Înspăimântat în fața chipului său gol, din oglindă, Cioran nu are forța de a reîntemeia realul. Nu-i rămâne decât șansa de a transforma irealul în firesc, de a și-l asuma astfel, păstrând eventual nostalgia lumii concrete („Știu că totul este ireal, dar nu știu cum s-o dovedesc” Ă I, 94) sau urmele unei revolte stinse: „Viața mi s-a părut întotdeauna enigmatică și nulă, profundă și ireală; un nimic ce îndeamnă la stupoare” (I, 98
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
totul este ireal, dar nu știu cum s-o dovedesc” Ă I, 94) sau urmele unei revolte stinse: „Viața mi s-a părut întotdeauna enigmatică și nulă, profundă și ireală; un nimic ce îndeamnă la stupoare” (I, 98). Chiar și așa, dincolo de nostalgie și de revoltă, bucuria topirii în nimic. Acel nimic care e deopotrivă Dumnezeu: „Toată lumea, toate aceste ființe nu sunt decât visul unui spirit absolut, proiecții ale Mâyei, ale iluziei cosmice. / Înclin să cred că Vedâtana e sistemul cel mai profund
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
energiilor în acțiune. Or, fiind ceea ce detestă, lui Cioran nu-i rămâne decât să se hrănească cu această ură de sine. Fără să se identifice pe deplin cu ceva, trăiește “în situații echivoce”, „mereu pe-alături” (II, 57): când având nostalgia celor care cred și, care, prin urmare, se identifică cu o credință, când acuzându-i că-și cultivă, sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lașității. „Cu o viziune a lucrurilor ca a mea, e îndoielnic că altul ar fi reușit s-o ducă atâția ani. Iată de ce, oricât de ciudat ar părea, sunt zile în care îmi par un erou” (I, 121). Sfâșiat între nostalgie și anxietate, între trecut și viitor, i-e silă de sine, de lume, dar, cum precizează într-un loc, dacă mai zăbovește pe acest pământ, e pentru că sila lui „față de această lume nu e deplină și nici de tot sinceră
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
marionete, într-un tărâm al carnavalescului. O astfel de ieșire din impas, în care se resorb energiile primare, este consecința neputinței de a acționa. Fiindu-i interzis accesul la fapta elementară, Cioran îi neagă valoarea, deși trăiește în permanență cu nostalgia ei. Ce-i rămâne decât să exceleze în negare, să persevereze în explorarea neputinței? „Am un curaj negativ, un curaj îndreptat împotrivă-mi”, spune la un moment dat. Pentru a continua: „Mi-am abătut viața de la sensul pe care mi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ce sunt plămădit” (I, 11). Consacrat literelor, el țese mreaja care-l desparte de lume și în care, captiv, sinele își construiește sentimentul unei libertăți explozive. Conștient, însă, că totul e consecința unei mistificări, Cioran nu-și poate învinge nici nostalgia paradisului, nici invidia („Invidia e fiziologică. A trăi înseamnă să secretezi venin” Ă II, 386), cu atât mai puțin violența, căreia îi vom dedica pagini aparte, sau dezgustul față de sine. Dacă se disprețuiește, Cioran o face tocmai din acest motiv
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
accepta un gânditor al cărui ideal se situează la antipodul a ceea ce era. Are ceva grețos nevolnicul ce propăvăduiește forța, nevolnicul ce nu cunoaște mila” (II, 13-14). Nu înseamnă că Cioran ar cunoaște mila. În schimb, propăvăduise forța, trăia cu nostalgia vitalismului, cultivase filozofia trăirii, el, care era copleșit de neputință. De fapt, acum, când scrie, Cioran întrupează o depășire a lui Nietzsche tocmai prin faptul că nu face nimic altceva decât, cu disperare, să-și fixeze idealul în felul său
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și câtă fatalitate aici? Câtă realizare și câtă neputință? Totuși, atunci când are conștiința propriei detașări, a propriului râgâit cinic, Cioran deplânge neputința sa de a fi natură. Eșecul său este tocmai al acela al relativității sceptice care se hrănește cu nostalgia elementarității pe care, cum am văzut, Cioran o deplângea vorbind de Nietzsche, de Napoleon sau de Danton, acele spirite constructive, nemăcinate de îndoială. Constată la un moment dat: „Ceea ce-i lipsește Simonei Weil este umorul. Dar dacă ar fi fost
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
toată violența față de alții se manifestă ura de sine, un egoism extrem, visează adesea la ideea supunerii, la asumarea înțelepciunii, la victoria cinicilor. „Iubesc orice formă de violență contra propriei ființe” (I, 86). El, care în momentele de tristețe are „nostalgia cruzimii” (I, 74) și care crede în „virtuțile febrei” (26), el, care spune „există în mine un fond de venin pe care nimic nu-l va putea diminua sau neutraliza” (I, 27), privește cu admirație insistențele sfintei Tereza, mai ales
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Să fii locuit de Dumnezeu Ă antipodul blestemului” (I, 291). A avea o misiune, a trăi pentru o idee e exact același lucru. În fine, cum vom vedea, Cioran trăiește cu regretul participării active, dinamice, energice la facerea lumii, dar nostalgia își arată nu o dată chipul senin-întunecat: simpla amintire a propriei angajări în ceva îi produce aproape frisoane de admirație. Iată-l întreg pe Cioran în această succesiune de afirmații contradictorii. Pe de o parte, afirmă: „Orice credință e falsă Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
apoi o zi întreagă în care trebuie să mă prefac că cred în lucruri” (I, 252). Astfel, când nu ajunge la convingerea Ă ultimă soluție în cădere Ă că există un sens și un privilegiu în abandon, Cioran trăiește cu nostalgia faptei și îi invidiază pe cei care se identifică cu un crez. „Am, mai mult sau mai puțin inconștient, nostalgia acțiunii, a eficacității, a făptuirii, lucruri pe care le disprețuiesc în teorie; dar teoriile noastre n-au nimic de-a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la convingerea Ă ultimă soluție în cădere Ă că există un sens și un privilegiu în abandon, Cioran trăiește cu nostalgia faptei și îi invidiază pe cei care se identifică cu un crez. „Am, mai mult sau mai puțin inconștient, nostalgia acțiunii, a eficacității, a făptuirii, lucruri pe care le disprețuiesc în teorie; dar teoriile noastre n-au nimic de-a face cu realitățile noastre profunde” (II, 38). Mai mult, știe că tot destinul său e marcat de neputința de a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
făptuire, când mă apuc de-o treabă și-o duc la bun sfârșit, ce satisfacție pe mine!” (I, 75). Îi invidiază, oricum, pe toți ei care, diferiți de el, nu sunt paralizați în fața spectacolului iluzoriu al lumii. Nu știm dacă nostalgia violenței sau a faptei îi provoacă admirația față de cuvintele lui Alexandr Blok, dar transcrie cu satisfacție din jurnalul acestuia și aderă, evident, la poziția sa. Notase Blok: „Ieri, naufragiul Titanicului m-a bucurat nespus: mai există așadar Ocean” (I, 243
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]