7,232 matches
-
supune conștiinței. Cioran este exponentul ei cel mai lucid. Cât despre modernitate, ea este timpul prin excelență al exilului. Și totuși, atunci când îl trăiește, sentimentul că ar fi în Paradis nu e întotdeauna liniștitor. Iată: „Sunt cu un picior în Paradis; cum alții sunt cu un picior în groapă” (I, 9). Dar ce va fi înțeles Cioran aici prin Paradis? El nu mai este aici nici muzica, nici munca fizică, nici natura. Poate să fi înțeles Cioran prin Paradis societatea inconștientă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Și totuși, atunci când îl trăiește, sentimentul că ar fi în Paradis nu e întotdeauna liniștitor. Iată: „Sunt cu un picior în Paradis; cum alții sunt cu un picior în groapă” (I, 9). Dar ce va fi înțeles Cioran aici prin Paradis? El nu mai este aici nici muzica, nici munca fizică, nici natura. Poate să fi înțeles Cioran prin Paradis societatea inconștientă, care își trăiește inerțial condiția? Ori poate că Paradisul e văzut aici în latura sa odihnitor-alienantă? Căci Cioran face
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
picior în Paradis; cum alții sunt cu un picior în groapă” (I, 9). Dar ce va fi înțeles Cioran aici prin Paradis? El nu mai este aici nici muzica, nici munca fizică, nici natura. Poate să fi înțeles Cioran prin Paradis societatea inconștientă, care își trăiește inerțial condiția? Ori poate că Paradisul e văzut aici în latura sa odihnitor-alienantă? Căci Cioran face uneori figură de bogomil și pune în balanță, pentru a-l învesti pe cel dintâi cu sens constructiv, Răul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 9). Dar ce va fi înțeles Cioran aici prin Paradis? El nu mai este aici nici muzica, nici munca fizică, nici natura. Poate să fi înțeles Cioran prin Paradis societatea inconștientă, care își trăiește inerțial condiția? Ori poate că Paradisul e văzut aici în latura sa odihnitor-alienantă? Căci Cioran face uneori figură de bogomil și pune în balanță, pentru a-l învesti pe cel dintâi cu sens constructiv, Răul și Binele. De aceea crede că „Răul, ca și Binele, este
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Răul și Binele. De aceea crede că „Răul, ca și Binele, este o forță creatoare. Dintre cele două, Răul e totuși cel mai activ. Căci prea adesea Binele trândăvește” (I, 34). Oricum, preferă angelicului demonicul. De ce, atunci, n-ar prefera Paradisului Infernul, din moment ce, mărturisește, “în primele veacuri ale erei creștine aș fi fost maniheist” (I, 35)?! Undeva, cu referire la sine însuși, precizează: „Un bogomil al secolului XX” (III, 69). Recitindu-și Demiurgul cel rău, spune același lucru: „Sunt bogomil și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de disperare, deși, cum vom vedea, uneori caută rugăciunea sau are nostalgia ei, Cioran face apologia infernului. Îndoiala, mai mult decât credința, l-ar salva: „Îndoiala are rădăcini tot atât de adânci ca rugăciunea.// În infern, se mai poate încă spera; în paradis însă, nu mai e loc pentru speranță, nu mai e loc pentru nimic. Iată de ce nimic nu e mai demoralizant ca idealul realizat” (II, 344). Or, profund modern, Cioran se îndoiește, iar spiritul său se hrănește cu neliniște. Deși are
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu mai e loc pentru speranță, nu mai e loc pentru nimic. Iată de ce nimic nu e mai demoralizant ca idealul realizat” (II, 344). Or, profund modern, Cioran se îndoiește, iar spiritul său se hrănește cu neliniște. Deși are nostalgia Paradisului, Infernul îl ajută să supraviețuiască. Dar Cioran se hrănește cu rugăciuni, sau, mai exact, cu nevoia de rugăciuni. Vorbind indirect despre sine, scrie: „Sunt de plâns numai aceia care, având un fond religios, nu se pot opri la nici o religie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu se pot opri la nici o religie și se poticnesc (exces de luciditate sau neputință?) în pragul absolutului. Cât îl admiră ei pe cel care știe să se roage!” (I, 156). Cazul lui Cioran însuși, care se simte alungat din Paradis și pentru că nu poate să se roage. De-ar fi știut, ar fi dispărut chiar conștiința care instituie ruptura, hăul dintre sine și rugăciune. E dezamăgit la un moment dat că trece pe lângă o biserică fără să fie tentat să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
are teologia! Nu trebuie să suspinăm după ceea ce vatămă. Or, tristețea este exact asta, vorbesc despre tristețea pe care o iubim, pe care o cultivăm, pe care o savurăm” (II, 394). Și atunci, cu toată suferința lui, cu toată nostalgia Paradisului și a lui Dumnezeu, cu toată voința de a se ruga, lui Cioran, care știe că nici o convertire nu-i este posibilă, nu-i rămâne decât soluția scepticismului. Scepticismul ca religie. Sau, complementară, soluția cinismului. Nu-i numește Cioran pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
indiferența față de mântuire” (II, 176), a cărei revelație o are contemplând un munte. Rupt de lume, postura aceasta ar vrea Cioran să o întruchipeze; ea i-ar da senzația că nu mai este un exclus, că nu mai trăiește în afara paradisului. Pur și simplu, ar fi dincolo de ruptura Paradis-Infern. Iată: „Să te retragi în tine și să asculți o liniște la fel de veche ca ființa, chiar și mai veche Ă liniștea de dinainte de timp (II, 156). Aici, evident, Cioran nu mai este
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cât mai puțin eu, cu atât mai mult sine. Pierderea e, de fapt, un câștig. Or, revelația acestui salt Cioran o are și atunci când muncește, dar și când merge pe jos sau trăiește în natură. De fiecare dată are revelația Paradisului recuperat. Iată: „Revin de pe insula Ré. O săptămână perfectă. Senzație de paradis terestru” (I, 26). Să vedem însă, mai înainte, beneficiile mersului pe jos. Notează la un moment dat, într-o zi târzie de toamnă: „Ieri, duminică, am făcut peste
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fapt, un câștig. Or, revelația acestui salt Cioran o are și atunci când muncește, dar și când merge pe jos sau trăiește în natură. De fiecare dată are revelația Paradisului recuperat. Iată: „Revin de pe insula Ré. O săptămână perfectă. Senzație de paradis terestru” (I, 26). Să vedem însă, mai înainte, beneficiile mersului pe jos. Notează la un moment dat, într-o zi târzie de toamnă: „Ieri, duminică, am făcut peste douăzeci de kilometri la marginea pădurii Lyons, mai cu seamă în splendida
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acestei insuportabile lumi moderne. / Orientul, univers fără timp, provincie absolută Ă obiect al tuturor regretelor mele” (I, 88). Trăind în această provincie, Cioran simte că se sufocă de anonimat și caută miezul lumii. Dar când ajunge la el, trăiește nostalgia paradisului pierdut. În ambele cazuri, dezgust de sine. propriile contradicții, care îl macină, îl fac, oricum, să incrimineze lumea și să-și flageleze ereditatea, strămoșii, ființa. Până și propria familie e vinovată de neputințele pe care le explorează cu aviditate: „Ai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu va fi fost la mijloc încercarea de a se construi pe sine împotriva adevăratei sale esențe, aceea a neantului, pe care o presimțea... Oricum, Cioran își amintește de copilărie, uneori chiar de tinerețea petrecută în România, ca de un paradis. Mărturisește: „Când evoc anii tinereții mele din Carpați, trebuie să fac un efort să nu plâng. Explicația e foarte simplă: nu cred că există un om a cărui copilărie s-ar putea compara cu a mea. Cerul și pământul erau
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
privesc Ă mă cred nebun, probabilă cum cânt cât mă ține gura cântece ungurești. Frigul îmi amintește de iernile din copilărie Ă mai puțin zăpada, cu care țara asta, vai, nu e blagoslovită! Ă mă umple de bucurie” (I, 155). Paradisul frigului îi rămâne fixat în memorie: „Nu aveam nici un chef de învățătură, voiam să rămân în satul meu și să nu fac nimic, să rătăcesc de-a lungul râului sau să mă cațăr pe munții din jur. Mergeam desculț până în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ce mă chinuie și acum” (III, 31). Altundeva, amintind de aceeași copilărie fericită, referindu-se, însă, în surdină la toată nostalgia și la bolile de acum, Cioran comentează: „Așa ceva trebuia plătit, nu putea rămâne nepedepsit” (III, 350). Or, locuirea în paradis e plătită prin conștiința lipsei identității sau a unei identități tarate, bolnave. Să fi avut Cioran intuiția acestei lipse încă de când o punea exclusiv pe seama țării sale? Sau pur și simplu să fi încercat să și-o mascheze pe-a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însuși. Iată: „Când ai un suflet elegiac, e cu neputință să trăiești în Istorie și să faci impresie bună. Cum să te desfășori în ea, când știi, când simți că fiecare zi care trece te îndepărtează și mai mult de Paradis?” (I, 167). Vitalitatea și frenezia tinereții, substituite în timp de reversul lor, rămân pentru Cioran semnele unei existențe autentice: nu descoperă în ele o revanșă, ci o ființă, în opoziție cu neantul de-acum, pe care și-l asumă. Tocmai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
colțul tăinuit și acoperă pereții interiorului fiecăruia. Incursiunea în trecut reprezintă o retrospecție în ființă, iar operația este una dureroasă, se face fără anestezie și pe organe vitale. Totuși, oricît de lăuntrice ar fi aceste disecții, trecutul arată ca un paradis pentru că acolo toate umbrele odată trezite sunt foarte vii, fiecare colț de amintire este grăitor și chiar dacă se descoperă latura mai puțin plăcută a personalității, "celălalt mort" așa cum textul numește în mod plastic timpul care deja s-a scurs demult
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
să ne uităm în albumul trei. Gh. P. unu: Adică în cimitirul trei... Nu, nu mai vreau! M-am plictisit. În fiecare luni seara, seara mea liberă, vii aici și mă plimbi printre... bălăriile unui trecut..., căruia tu îi spui paradis...! Gh. P. doi: Și ce, nu e paradis? Față de prezent, ce să mai vorbim! Gh. P. unu: Paradis pe naiba! Ei, mie-mi vine să fug de paradisul ăsta al tău! Gh. P. doi: Ești fraier! Mai bine-ai fugi
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
unu: Adică în cimitirul trei... Nu, nu mai vreau! M-am plictisit. În fiecare luni seara, seara mea liberă, vii aici și mă plimbi printre... bălăriile unui trecut..., căruia tu îi spui paradis...! Gh. P. doi: Și ce, nu e paradis? Față de prezent, ce să mai vorbim! Gh. P. unu: Paradis pe naiba! Ei, mie-mi vine să fug de paradisul ăsta al tău! Gh. P. doi: Ești fraier! Mai bine-ai fugi de viitor...! Viitorul e cel mai periculos..., mai
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
am plictisit. În fiecare luni seara, seara mea liberă, vii aici și mă plimbi printre... bălăriile unui trecut..., căruia tu îi spui paradis...! Gh. P. doi: Și ce, nu e paradis? Față de prezent, ce să mai vorbim! Gh. P. unu: Paradis pe naiba! Ei, mie-mi vine să fug de paradisul ăsta al tău! Gh. P. doi: Ești fraier! Mai bine-ai fugi de viitor...! Viitorul e cel mai periculos..., mai urît..., pentru că la capătul lui ne așteaptă moartea... Așa că hai
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
aici și mă plimbi printre... bălăriile unui trecut..., căruia tu îi spui paradis...! Gh. P. doi: Și ce, nu e paradis? Față de prezent, ce să mai vorbim! Gh. P. unu: Paradis pe naiba! Ei, mie-mi vine să fug de paradisul ăsta al tău! Gh. P. doi: Ești fraier! Mai bine-ai fugi de viitor...! Viitorul e cel mai periculos..., mai urît..., pentru că la capătul lui ne așteaptă moartea... Așa că hai în trecut... Cel puțin acolo sîntem cei care am fost
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
cu ziua, lumea de sus cu lumea pământescului 182, viața cu moartea, ca metamorfoză a imaginilor cer, vânt, vis, pasăre, arbore. Focul, în viziunea lui Bachelard, ia naștere tocmai din această interacțiune a contrariilor, binele și răul: "El strălucește în Paradis. El arde în Infern. El este plăcere și tortură. El este bucătărie și apocalips. El este plăcere pentru copilul așezat cuminte, aproape de sobă; el pedepsește, în același timp, pe orice neascultător ce vrea să se joace prea de aproape cu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
celor căsătoriți, pe cealaltă lume, un pom pe care să se odihnească". Pomul se așează în pământ și se împodobește cu diferite "poame" (fructe) și cu un șarpe făcut din lumină de ceară pentru a reprezenta "pomul lui Adam din Paradis", iar, lângă pom, se așează un "scaun de brad", 339 pentru odihna vieții pe lumea cealaltă. În anumite regiuni, mai ales în Transilvania, nu se face nicio nuntă fără steag. În Munții Apuseni ai Transilvaniei, steagul se face dintr-un
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ce-n viață am rămas: Luptați uniți și în același pas. Zidiți lui Dumnezeu altare sfinte Pășiți pe calea vieții înainte” ca și cea din “Imnul celor căzuți” “Te-ai dus și ne-ai lăsat în urma ta Nădejdea revederii-n paradis. Mereu vei fi cu noi și- om aștepta Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis” Vasilică Militaru amintește un episod dramatic pentru atitudinea demnă a deținuților. La minele de plumb de la Cavnic sosește un lot nou de deținuți și un deținut
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]