KorAP: Find »[drukola/base=tătar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...194 195 196 ...205 >

5,122 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

francezi ai Sf. Ioan (ioaniții), erau dispuși să trimită o parte a ordinului lor pentru cruciata europeană în răsărit-proiectul de așezare a cavalerilor la Severin. P. P. Panaitescu, vorbind despre "Severinul sub cavalerii ospitalieri", subliniază faptul că și după năvălirea tătarilor, pământul (spațiul) românesc a continuat să fie teritoriu de cruciată. Astfel, după instalarea teutonilor în Țara Bârsei, în 1211, a urmat stabilirea în regiunile noastre, la Severin, a Ospitalierilor-cavalerii Sf. Ioan din Ierusalim. Actul din 2 inie 1247, pecetluit cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
țară a Severinului, cu formațiunile politice existente, "până la râul Olt". Regele Ungariei, Bela IV, le acorda un privilegiu (Diplomă) prin care ei beneficiau (primeau) în stăpânire mai multe ținuturi românești, dintre care cel mai însemnat era Banatul Severinului. După retragerea tătarilor, Banatul a fost reluat de unguri, în 1243, când este menționat ca ban, Ștefan Csak. Și Iorga arată că țara de dincolo de Olt (Oltenia) urma să se prefacă într-un teritoriu de cruciată, "într-o nouă Franță orientală", cum va

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
proprie. În privința contribuției cavalerilor la istoria acestor locuri, "nu trebuie să subestimăm opera acestor cruciați" (Panaitescu), deși au stat puțin timp la Severinpeste tot unde au ajuns cavalerii cruciați, ei au apărat civilizația. Misiunea lor era să lupte împotriva păgânilor (tătari) și bulgarilor (schismatici). Numărul lor era mic, poate o sută, crede Panaitescu, o parte a cavalerilor rămâne la Severin să-și facă datoria de cruciați. În 1254, regele Bela IV spunea, în corespondența sa, că doar cavalerii de Ierusalim au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ecleziastice ale regatului ungar. Regele Bela IV (1235-1270) se intitula acum, ca și înainte de 1241, "rex Cumaniae", el se considera stăpân pe ambele laturi ale Carpaților. La răsărit de munți, sub Ștefan V (1270-1272), regatul ungar angajează o luptă cu tătarii (alături de ei luptă cumanii), puterea lor era dominantă, de la limanul Nistrului până în Bulgaria dunăreană, iar Bizanțul îi tolera. Statul bulgar a decăzut în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în vreme ce Ungaria era cumanizată sub noul rege, Ladislau IV

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
precum Ordinul teutonic în Țara Bârsei, la sud și est de Carpați, până la Dunăre și Siret. Ulterior, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, în zona Severinului (sudul Banatului și vestul Olteniei), a fost chemat Ordinul ospitalierilor-cavalerii Sf. Ioan în vederea luptei împotriva tătarilor. Acestea erau ordine militar-religioase, înființate în Țara Sfântă, care aduceau cruciata pe pământ românesc, cu obiectivul de a lupta împotriva păgânilor ce dominau regiunea de la sud și est de Carpați. Putem concluziona că ținuturile românești au fost teritorii de cruciată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de cruciată, iar prezența ordinelor militare străine reprezintă un capitol de istorie universală medievală. Românii n-au rămas pasivi la încleștările dintre cruciați și păgâni, de pildă, românii din Maramureș au fost în fruntea cruciatelor inițiate de regii Ungariei împotriva tătarilor. Urmările cruciatelor au fost însemnate pentru istoria românilor: în urma acestora, Marea Neagră a devenit o mare italienească-Genova și Veneția și-au implantat aici coloniile lor, în secolul al XIII-lea, prin negoțul cu populațiile riverane. Tot în perioada aceasta, sunt întemeiate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
componența Moldovei. Din "Viața Sf. Ioan de la Cetatea Albă", martirizat aici în 1330, aflăm cum Ioan, grec din Trebizonda, vine la Cetatea Albă, cu corabia unui genovez (frânc), străbătând Marea Neagră ca să-și vândă marfa aici, unde orașul era controlat de tătari. Din textul lucrării amintite aflăm că aici se aflau medici din India și Persia, veniți pe drumul caravanelor, o colonie evreiască (un ghetou), iar conducerea cetății o avea o căpetenie tătară, care ținea scaun de judecată, supus hanului mongol al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
externi, precum criza regatului ungar la sfârșitul secolului al XIII-lea. După 1250, anul în care papa Inocențiu IV confirma Diploma ioaniților, iar regele Bela IV spera că instalarea cavalerilor la Severin va asigura securitatea regatului împotriva dușmanilor săi, a tătarilor, care dominau Rusia, Cumania și Bulgaria, situația politico-militară de la sud de Carpați și Dunăre se va schimba fundamental. Pe fondul neînțelegerilor dintre regele Bela IV și fiul său Ștefan, în 1260, în timpul confruntărilor dintre cei doi, bulgarii au încercat să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Moldova și Câmpia munteană s-a făcut efectiv simțită. Hanul Nogai era nepot de frate a lui Batu-han, iar puterea lui începe să crească după moartea hanului Berke (1266). Curând, Nogai se desparte cu hoarda lui, alcătuită din cetele tătarilor apuseni, și întemeiază o stăpânire, un stat aparte (ulus), desprinsă de restul Hoardei de Aur, care se întindea de la vest de Nipru până la Dunăre (inclusiv Bulgaria). Puterea lui Nogai consta în bunele relații cu genovezii, care fondaseră colonia Caffa și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ocupe Vidinul, dar este avertizat de Nogai că cetatea și boierii de acolo se află sub ocrotirea lui (1292). Mihail Șișman, conducătorul boierilor din Vidin și boierii din Branicevo (Kraina) se refugiază la nord de Dunăre, în teritoriile dominate de tătari. De teama lui Nogai, regele Serbiei, Miliutin, recunoaște suzeranitatea mongolă și trimite la curtea lui, ca ostateci, pe fiul său însoțit de boieri. Partea de nord a Bulgariei, între Dunăre și Haemus, era sub controlul lui Nogai, fiind supusă acestuia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arii întinse au generat tendințe accentuate de autonomizare ale puterii mongole de la Dunărea de Jos. Această forță mongolă de sub conducerea noionului Nogai, descendent din neamul gingishanid, persoană cu multă prestanță și important factor de decizie în conducerea Hoardei, comandant militar tătar de la Dunăre, s-a desprins treptat de subordonarea față de centrul Hoardei de Aur de la Sarai (Volga). Spre sfârșitul secolului al XIII-lea, el a preluat sub control întregul spațiu românesc extracarpatic, teritoriile de la est de Olt, Cumania, apoi Țara Severinului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Nogai, spre sfârșitul secolului al XIII-lea. Puterea lui Nogai se făcea simțită și în Transilvania: cumanii, așezați de unguri în valea Tisei, s-au revoltat în 1282, instigați de Nogai și, în cele din urmă, au trecut munții "la tătari". Urmăriți de cavaleria ungară și înfrânți, în replică, tătarii au năvălit în Ungaria, în 1285. În această conjunctură favorabilă afirmării lor politice, când cele două puteri din zonă se înfruntau reciproc, trebuie înțeleasă acțiunea voievodului Litovoi, amintită mai sus, exemplu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Nogai se făcea simțită și în Transilvania: cumanii, așezați de unguri în valea Tisei, s-au revoltat în 1282, instigați de Nogai și, în cele din urmă, au trecut munții "la tătari". Urmăriți de cavaleria ungară și înfrânți, în replică, tătarii au năvălit în Ungaria, în 1285. În această conjunctură favorabilă afirmării lor politice, când cele două puteri din zonă se înfruntau reciproc, trebuie înțeleasă acțiunea voievodului Litovoi, amintită mai sus, exemplu tipic de valorificare a potențialului lor politic și militar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de bani. Să observăm că revolta voievodului român de la Jiu (nordul Olteniei) împotriva suzeranului său, regele Ungariei, are loc în momentul consolidării puterii mongole în zonă. Coincidența între revolta lui Litovoi și creșterea puterii lui Nogai, în condițiile în care tătarii traversau frecvent Muntenia, indică faptul că voievodul român nădăjduia în sprijinul hanului. Nogai căuta să-și extindă cât mai mult influența în această regiune. Voievozii români de la sud de Carpați, ca și cei din est, au rămas vasali ai lui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ungariei, Ladislau IV, a fost ucis, în 1290, de "cumani, polovți și de către valahi". Cine erau acei "valahi"? Este vorba despre românii din părțile Sibiului și Brașovului cărora li se ceruse să oprească pe solii trimiși de regele Ladislau la tătari, în Muntenia, la Nogai. În ciuda stăpânirii lui Nogai, românii de la sud și est de Carpați aveau o viață politică autonomă în cnezatele și voievodatele lor. Acțiunea lui Litovoi era o tentativă de emancipare din starea de vasalitate față de regatul ungar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
apoi Radu Negru. Gh. Brătianu, în Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești (1945), arată cum s-a ajuns la "un îndoit proces de confuzie între povestire (legendă) și realitate": de o parte, un "Negru Vodă" al datinei populare, învingător al tătarilor, pe care împrejurările istorice îl identifică cu Basarab, cel dintâi mare voievod și domn al Țării Românești, menționat în documentele istorice contemporane; iar pe de altă parte, forma literară, "o invenție pur cărturărească", întemeiată pe vagi cunoștințe istorice și noțiuni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub Ladislau IV Cumanul (1272-1290), intervin tulburări în regatul ungar: în 1282, cumanii retrași în interiorul țării se revoltă, dar sunt înfrânți, unii din ei fug spre Moldova, alții rămân pe loc și se supun regelui. În mijlocul acestor tulburări, în 1285, tătarii trec munții și pătrund în regat: Transilvania este pustiită, iar cumanii cooperează cu năvălitorii. Haosul din Ungaria culminează cu uciderea regelui Ladislau, în 1290, de cumani. Profitând de slăbiciunea ungurilor, Nogai, căpetenia mongolă de la gurile Dunării, se amestecă în conflictul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Țara Făgărașului) la sud de Carpați, sub conducerea unui voievod-întemeietor al unei țări noi. Însă cele trei "întâmplări" (evenimente) concomitente, tulburările din Ungaria (moartea regelui Ladislau și sfârșitul dinastiei arpadiene), îndepărtarea cnejilor români din congregațiile nobiliare și stăpânirea efectivă a tătarilor lui Nogai asupra teritoriilor dintre Carpați și Dunăre, conduc la o anumită concluzie! Pentru istoricii români, prezența tătară neîndoielnică în teritoriile de la sud de Carpați i-a pus în mare dificultate: cum s-ar fi putut naște (închega) un stat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
munți, așadar din afară, peste toți ceilalți voievozi de la sud de Carpați. P. P. Panaitescu a fost primul istoric care a sugerat că reușita lui Basarab (de fapt, Thocomer) în unirea voievodatelor românești sud-carpatice s-a datorat nu victoriei împotriva tătarilor, ci abilității diplomatice de a se înțelege cu ei! Iar aceasta, subliniază el, nu s-a întâmplat în 1290-1291, ci puțin mai târziu, în 1299, după moartea lui Nogai. Numai Sergiu Iosipescu, în volumul colectiv deja citat, "Constituirea..." (p. 59

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
despre începuturile Țării Românești, P. P. Panaitescu nota următoarele: "Este probabil că întemeierea Valahiei (Țară Românească) să se fi îndeplinit în același fel ca în Rusia, unde unul din cneji, cel al Moscovei, a devenit reprezentantul celorlalți cneji față de hanul tătarilor, a obținut supremația și, mai pe urmă, unificarea teritoriilor rusești sub sceptrul său de mare cneaz. Ne întrebăm dacă aceasta n-a fost și situația voievodatului de la Argeș față de ceilalți voievozi și cnezi din Muntenia, el a devenit unificatorul țării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
obținut supremația și, mai pe urmă, unificarea teritoriilor rusești sub sceptrul său de mare cneaz. Ne întrebăm dacă aceasta n-a fost și situația voievodatului de la Argeș față de ceilalți voievozi și cnezi din Muntenia, el a devenit unificatorul țării, cu ajutorul tătarilor, al căror reprezentant era pentru toată regiunea sud-carpatică. Aceasta nu este, deocamdată, decât o ipoteză...Vom face însă să se observe că este în favoarea ei existența unei alianțe între întâiul domn al Munteniei, unificatorul țării, și tătari" (P. P. Panaitescu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unificatorul țării, cu ajutorul tătarilor, al căror reprezentant era pentru toată regiunea sud-carpatică. Aceasta nu este, deocamdată, decât o ipoteză...Vom face însă să se observe că este în favoarea ei existența unei alianțe între întâiul domn al Munteniei, unificatorul țării, și tătari" (P. P. Panaitescu, Mircea lۥAncien et les Tatares, în "Revue historique du Sud-Est Européen", XIX, 2, 1942, p. 438-439, apud Gh. Brătianu, Tradiția..., p. 127-128). Împrejurările economice și sociale ce au asigurat trecerea spațiului sud-carpatic la forma vieții de stat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
el, Thocomer, iar acesta era cuman sau valah (român), după nume, mai degrabă cuman! "Mai marii țării" intuiau necesitatea unei unități (centralizări), pentru asigurarea pământurilor și bunurilor lor, pentru siguranța drumurilor de comerț, a orașelor, a locuitorilor în fața primejdiei străine (tătarii). Într-o asemenea împrejurare (dar când ?), voievodul cel mai puternic și mai vechi, urmaș al lui Seneslav, și-a luat titlul de "mare voievod", a unificat în jurul său alte voievodate, devenind domn. El a fost desemnat de stâpânii pământului, cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a întâmplat într-o anume împrejurare, "trebuie să fi fost", spune istoricul Panaitescu, o necesitate gravă și urgentă, să fi avut în față o mare primejdie care-i amenința pe toți. El presupune că această primejdie se referea la prezența tătarilor rămași în țară, după 1241, sau la acțiunile lui Nogai. Istoricii români interbelici au subliniat legăturile cu tătarii, altfel reale, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea, dar, la un moment dat, împotriva lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să fi avut în față o mare primejdie care-i amenința pe toți. El presupune că această primejdie se referea la prezența tătarilor rămași în țară, după 1241, sau la acțiunile lui Nogai. Istoricii români interbelici au subliniat legăturile cu tătarii, altfel reale, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea, dar, la un moment dat, împotriva lor s-a dat o luptă mare pentru dezrobirea țării de păgâni (tătari). Să fim înțeleși: tătarii n-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]