7,150 matches
-
speciei și nu știu nici cui, nici la ce să mă afiliez” (III, 19). La fel de mult regretă, însă, că nu aparține în totul unei naturi elementare, fără conștiință. Citează din Pascal „Un arbore nu se știe nefericit” pentru a completa: „Nostalgia mea după vegetal...” (I, 60). Când își imaginează viața de dinainte de naștere, Cioran mărturisește: „Nostalgia acestei infinități anterioare nu e decât regretul că a fost întreruptă o stare ș...ț în care non-manifestarea era o voluptate ș...ț. Pentru mine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mult regretă, însă, că nu aparține în totul unei naturi elementare, fără conștiință. Citează din Pascal „Un arbore nu se știe nefericit” pentru a completa: „Nostalgia mea după vegetal...” (I, 60). Când își imaginează viața de dinainte de naștere, Cioran mărturisește: „Nostalgia acestei infinități anterioare nu e decât regretul că a fost întreruptă o stare ș...ț în care non-manifestarea era o voluptate ș...ț. Pentru mine, nostalgia ne-născutului se reduce la o dorință de non-manifestare. Mi-e groază de tot
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mea după vegetal...” (I, 60). Când își imaginează viața de dinainte de naștere, Cioran mărturisește: „Nostalgia acestei infinități anterioare nu e decât regretul că a fost întreruptă o stare ș...ț în care non-manifestarea era o voluptate ș...ț. Pentru mine, nostalgia ne-născutului se reduce la o dorință de non-manifestare. Mi-e groază de tot ce se manifestă. Aș vrea să dispar în non-manifestat Ă să dispar?, nu, să-l regăsesc, căci mă trag din el” (III, 196). Așadar, nu e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
preferința lui se îndreaptă către aceia care au învins nevoia de glorie, trăind orgoliul apropierii de esențial: „Nu în glorie, ci în noroi ești mai aproape de esențial” (II, 30). Nu știm prea bine dacă în analizele sale retrospective este regret, nostalgie, sau sentimentul unei împliniri secrete. „La douăzeci și trei de ani eram profet, notează; pe urmă, credința a slăbit, și an de an am asistat la declinul convingerii că am o misiune de îndeplinit, o influență de exercitat” (III, 124
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sa: „Nimic nu otrăvește mai tare ca resturile de ambiție, drojdia omului cel vechi” (III, 299). Și dacă la un moment dat își dorea să fie piatră, altundeva citează din Pascal: „Un arbore nu se știe nefericit” (I, 60), invocând nostalgia lui după vegetal. „Ar trebui să poți renunța la tot, chiar și la nume, să te arunci în anonimat cu patimă, cu furie” (I, 61). Caută cu ardoare un refugiu („Aș vrea să mă retrag undeva să scriu o lungă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trăi decât acolo unde sunt Ă și unde mi se spune străin. O patrie Ă patria mea? Ă îmi pare la fel de îndepărtată și de inaccesibilă ca vechiul Paradis” (I, 56). Oricum, nimic pare să nu existe în afara „dorului de Paradis”: „Nostalgia Ă balsam și otravă a zilelor mele. Literalmente mă dizolv în alte orizonturi. Dumnezeu știe după ce paradis tânjesc. Există în mine melodia, ritmul celui Exclus, și îmi petrec timpul fredonându-mi deruta și exilul în această lume” (III, 91). Iar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
referire la sine însuși, precizează: „Un bogomil al secolului XX” (III, 69). Recitindu-și Demiurgul cel rău, spune același lucru: „Sunt bogomil și budist” (III, 34). Oricum, în momentele de disperare, deși, cum vom vedea, uneori caută rugăciunea sau are nostalgia ei, Cioran face apologia infernului. Îndoiala, mai mult decât credința, l-ar salva: „Îndoiala are rădăcini tot atât de adânci ca rugăciunea.// În infern, se mai poate încă spera; în paradis însă, nu mai e loc pentru speranță, nu mai e loc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însă, nu mai e loc pentru speranță, nu mai e loc pentru nimic. Iată de ce nimic nu e mai demoralizant ca idealul realizat” (II, 344). Or, profund modern, Cioran se îndoiește, iar spiritul său se hrănește cu neliniște. Deși are nostalgia Paradisului, Infernul îl ajută să supraviețuiască. Dar Cioran se hrănește cu rugăciuni, sau, mai exact, cu nevoia de rugăciuni. Vorbind indirect despre sine, scrie: „Sunt de plâns numai aceia care, având un fond religios, nu se pot opri la nici o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ar fi smerenia. Or, în umbra sfințeniei Cioran întrezărește tarele orgoliului: „Sfințenia n-are nici un sens, dacă o asimilăm smereniei. Ea este, dimpotrivă, un fenomen de orgoliu incandescent” (III, 228). Sfințenie și demonism, deci. Așadar, iată-l pe Cioran având nostalgia sfințeniei. Pe de altă parte, demonic și cinic, își spune: „În absolut, contează prea puțin dacă ești escroc sau sfânt” (III, 259). Așa se face că, pentru Cioran, religiozitatea are o componentă, dacă nu cumva chiar un fundament demonic. „Fervoare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dreptate are teologia! Nu trebuie să suspinăm după ceea ce vatămă. Or, tristețea este exact asta, vorbesc despre tristețea pe care o iubim, pe care o cultivăm, pe care o savurăm” (II, 394). Și atunci, cu toată suferința lui, cu toată nostalgia Paradisului și a lui Dumnezeu, cu toată voința de a se ruga, lui Cioran, care știe că nici o convertire nu-i este posibilă, nu-i rămâne decât soluția scepticismului. Scepticismul ca religie. Sau, complementară, soluția cinismului. Nu-i numește Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Despre ceilalți [i experiența extazului" Mă-ntreb dacă, pentru Cioran, demiurgul cel rău nu e cumva o întruchipare a celorlalți, care-i suscită vanitatea și în care se recunoaște, ca-ntr-o oglindă, pe sine. Cum știm deja, el are nostalgia sihăstriei și a pustiului. Ba chiar a peșterii: „Vechea mea obsesie: s-o rup cu toată lumea, să mă retrag într-o peșteră... Ah! Dacă nu m-aș teme de frig, știu c-aș avea curajul să las totul baltă... Debilitatea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
muncesc manual” (I, 83). De va fi fiind cu adevărat astfel, greu de spus. Dar Cioran e convins că doar munca ar putea să-l salveze. Știe, însă, prea bine: „să muncesc Ă nu pot” (I, 15). Oricum, trăiește cu nostalgia spațiului paradisiac pe care munca fizică i l-ar fi făcut posibil. Munca fizică aproape ca o flagelare. Iată: „Ca să uiți de supărări și să scapi de obsesii funebre, nimic nu e mai bun decât munca manuală. Timp de mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
spatele acestei insuportabile lumi moderne. / Orientul, univers fără timp, provincie absolută Ă obiect al tuturor regretelor mele” (I, 88). Trăind în această provincie, Cioran simte că se sufocă de anonimat și caută miezul lumii. Dar când ajunge la el, trăiește nostalgia paradisului pierdut. În ambele cazuri, dezgust de sine. propriile contradicții, care îl macină, îl fac, oricum, să incrimineze lumea și să-și flageleze ereditatea, strămoșii, ființa. Până și propria familie e vinovată de neputințele pe care le explorează cu aviditate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Oricum l-ar numi, declinul îi relevă neantul din sine. Așa încât nu-i deloc întâmplător că, vorbind despre sine, Cioran lasă impresia că ar vorbi despre neamul său: „O viață de ratat, de târâtură, cu tristeți inutile și istovitoare, cu nostalgii fără obiect și fără direcție; un nimic ce rătăcește pe drumuri, ce se complace cu durerile și grimasele lui... Ah! Dacă aș fi putut să-mi urmez esența!... Dar dacă era o esență coruptă?... Hotărât lucru, mă neg și totul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
anilor de la Rășinari, am trăit în anxietate, în teama de... angoasă. Cine are, cine va mai avea vreodată o copilărie ca a mea, o copilărie desăvârșită?” (I, 106). Ciudat că, departe de țară, anotimpul pe care și-l amintește cu nostalgie e iarna. Notează într-un loc: „Duminică dimineața. Un frig de crapă pietrele. Câțiva trecători cu un aer perplex și care mă privesc Ă mă cred nebun, probabilă cum cânt cât mă ține gura cântece ungurești. Frigul îmi amintește de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Mergeam desculț până în noiembrie, și, în apa înghețată a râului ce curgea lângă casa noastră, m-am procopsit cu reumatisme ce mă chinuie și acum” (III, 31). Altundeva, amintind de aceeași copilărie fericită, referindu-se, însă, în surdină la toată nostalgia și la bolile de acum, Cioran comentează: „Așa ceva trebuia plătit, nu putea rămâne nepedepsit” (III, 350). Or, locuirea în paradis e plătită prin conștiința lipsei identității sau a unei identități tarate, bolnave. Să fi avut Cioran intuiția acestei lipse încă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lipsă de eroism care i se pare, de asemenea, semnul eredității sale. În fine, să mai rămânem o clipă la vârsta aceasta, a experiențelor teribile, când a început negarea de sine și fascinația autonimicirii, pentru a înțelege ce motivează, retrospectiv, nostalgia și ura. Cum știm, admirația de sine s-a transformat la Cioran în opusul ei. S-a petrecut același lucru și cu pasiunea pentru propria țară. Mărturisește într-un loc: „Am sfârșit aproape întotdeauna prin a adopta opiniile celor pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aveam o nesățioasă dorință de glorie; Ă acum nu o mai am. Iar fără ea cum să acționez?” (I, 22). Iată cum, deși blamat uneori, trecutul acesta, al freneziilor, poartă în el ceva întemeietor și Cioran nu se poate sustrage nostalgiei sau admirației. Spune: „Când mă gândesc la pasiunile, la ardoarea tinereții mele, mi-e necaz că am ajuns la acreala asta searbădă, la acest neant penibil în care vegetez” (I, 202). Ce-i drept, Cioran vorbește des despre tragedia aceea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-l consumă minut cu minut” (III, 208). Or, nu stirpea l-a desființat pe Cioran; el însuși a făcut-o. Când și-a desființat țara, era ca și cum și-ar fi distrus propria identitate pe care o ura. Nu întâmplător, dincolo de nostalgia invocată anterior, ajunge să-și urască și trecutul, chiar dacă într-un loc afirmase că nu-l poate nega. Iată: „Garda de Fier? Demonii de dreapta, adepți ai ortodoxiei aflați ideologic la antipodul celor pe care i-a denunțat Dostoievski, dar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
De aici uimirea dublată de rușine: „Câți imbecili și câți nebuni am putut să admir! / Când mă gândesc la trecutul meu, mă copleșește rușinea. Atâtea entuziasme care mă descalifică” (III, 78). Nu-i vorbă, așa cum am văzut, are în permanență nostalgia acțiunii, a participării energice la facerea sau desfacerea lumii. Vorbește la un moment dat, întâmplător, mărturisește el, despre Ștefan cel Mare. Când e întrebat cine este Ștefan cel Mare, spune: „Un Napoleon român” (III, 87). Are, deci, nostalgia lui Napoleon
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în permanență nostalgia acțiunii, a participării energice la facerea sau desfacerea lumii. Vorbește la un moment dat, întâmplător, mărturisește el, despre Ștefan cel Mare. Când e întrebat cine este Ștefan cel Mare, spune: „Un Napoleon român” (III, 87). Are, deci, nostalgia lui Napoleon, dar îl admiră, cum știm, pe Talleyrand. De fapt, neputând să-și ierte trecutul, nu-și poate ierta tocmai dependența, adică „admirația maladivă” sau „venerația morbidă” pentru ceea ce-i dădea impresia forței brute, nesofisticate și a unei angajări
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
douăzeci de ani de când mă străduiesc să fiu inactiv și, pe legea mea, am izbutit” (III, 21). Nu ne întrebăm aici cât de iluzorii sunt faptele pe care se întemeiază o astfel de convingere. Cert este că, dincolo de urmele de nostalgie, Cioran își abjură trecutul în care nu el sălășluiește, ci un altul. În fine, dacă Cioran pare să se fi vindecat de nostalgia energetismului, el nu s-a vindecat și de boala propriei țări. Neputința de a se rupe de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iluzorii sunt faptele pe care se întemeiază o astfel de convingere. Cert este că, dincolo de urmele de nostalgie, Cioran își abjură trecutul în care nu el sălășluiește, ci un altul. În fine, dacă Cioran pare să se fi vindecat de nostalgia energetismului, el nu s-a vindecat și de boala propriei țări. Neputința de a se rupe de trecut și de propria țară se întemeiază pe o logică ce depășește raționamentele normale. Iată: „Cu cât mă gândesc la locurile trecutului meu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
bolnav al conștiinței și-a încetat palpitul de coșmar intratabil. Oricât am vrea să nu fie așa, trecuturile nu mor în noi, ci mor cu noi, făcându-ne prizonieri nevolnici ai propriilor erori. De la parodie la bătaie de joc, de la nostalgie la refuzul de a recunoaște, fie ne zbatem în mocirla rememorărilor vindicative, fie mărșăluim intransigenți și surzi pe ritmurile acuzelor solitare. Fiind liberi, nu mai suntem solidari. Nici măcar față de necesitatea organică de a extirpa răul comun. O amnezie malignă ne
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
și voalul de dantelă, pantofii cu fir, toate franțuzești. Cu acești pantofi eu mă încălțam în copilărie, ca să fiu domnișoară cu pantofi eleganți cu toc înalt, așa cum fac toate fetițele la vârsta aceea. Eu, când m-am căsătorit, am avut nostalgia că n-am putut să am o ținută așa de frumoasă și elegantă, ca a mamei mele. Tatăl meu, Gherasim Bratoveanu era fiu de agricultori, neam de răzeși din satul Aldești, comuna Berești, tot de pe malul Prutului. Știu doar că
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]