5,154 matches
-
a animalelor înconjurătoare este un dat al lumii tradiționale, care antropomorfizează mediul înconjurător și îi încadrează armonios ființa umană, spre deosebire de gândirea înstrăinată, modernă, în care persoana proprie a devenit măsura lucrurilor, percepute distinct față de natura umană. Cocoșul veghează asupra procesului ontologic și în ipostaza de animal donator, în același basm. Persistența cu care urmărește etapele rituale dă cocoșului atribute specifice maestrului, într-un cumul de roluri magice: „Iarâ cucoșu o vinit în casâ la dânsa șî i-o spus:Dragâ fatâ
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
bisericii, însâ tu sâ nu t’i-mvîrț înapoi sâ pui mâna pi papuc, ci sâ vi cu-om papuc șî fără, cu-om pk’icior încălțat șî cu unu d’isculț. M-ai înțăles?”. Intrarea păsării în casă anticipează saltul ontologic al fetei, prin răsturnarea ordinii firești a ființelor în lume. Cocoșul i se adresează cu un apelativ ce folosește ascendența ca marcă a individului și îi impune fetei un anumit comportament. Scenariul prestabilit dă neofitului sentimentul de siguranță, de apartenență
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
hotar între nivelurile magice. Trecerea pe care o implică inițierea stă sub protecția dublată a pragului de la lăcașul de cult, și tocmai acolo rămâne simbolul marital al Cenușăresei. Mersul pe jumătate desculț ilustrează statutul fetei, incomplet asimilată la noua etapă ontologică și anunță apropierea unirii nupțiale. Ființele salvate de feciorul milos sunt, cel mai adesea, o știucă (pește), un corb și un tăun. Ele constituie o singură grupă de adjuvanți, fiindcă acoperă împreună trei niveluri conceptuale, venite în sprijinul neofitului. Pe lângă
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
narării. „Agentulsubiect gramatical” participă mai intens la acțiunea verbului - predicat, subliniindu-se astfel gradul redus de cunoaștere inițiatică a neofitului, care nu poate urma sfaturile calului maestru. Canalele de comunicare dintre cei doi sunt blocate parțial, abia la finele procesului ontologic ei vor acționa unitar și relația strânsă dintre ei îi va arăta ca o singură entitate. O altă formă pronominală neobișnuită dezvoltă și un complement intern, interacționând cu nivelul sintactic: „Ca să mă trezesc-u/ Să mă străjuiesc-u/ Straja din trei părți
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
care acțiunile nu se înfăptuiesc sub puterea hazardului, ci ca urmare a unui scenariu ce trebuie îndeplinit punct cu punct. Același scenariu inițiatic este urmat în balada celor trei fete plecate la cules de flori, în cazul mezinei succesul mutației ontologice fiind marcat de imperfect: „Fata cea mai mică/ Rătăci p-o luncă./ Dar ea n-auzea/ Nici câinii lătrând,/ Nici cocoși cântând”. Perceperea interioară descrisă prin imperfect dezvăluie coborârea în sine și ieșirea din universul ordonat ale cărui borne au
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
a timpului”, atunci când naratorul simte că dimensiunea ficțională forțează prea mult capacitatea imaginativă. Sentimentul firescului nu părăsește niciodată narațiunea, indiferent de hierofaniile și minunile la care devenim martori. Mentalul tradițional românesc face omul să se simtă acasă în toate dimensiunile ontologice, pentru că ele seamănă întotdeauna cu ceva deja cunoscut. Nimic nu se înstrăinează de imaginarul moștenit și astfel cele mai terifiante apariții sunt neutralizate adeseori într-o cheie umoristică. O gradație a dramatismului este marcată prin reluarea sintagmei despre iminența morții
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
3000 de ani, când cultura europeană a acordat un spațiu larg fiarei cu simbolistică solară. Dacă începerea inițierii feminine după zămislirea pruncului mirific poate contraria în virtutea ideii că inițierea premerge căsătoria, trebuie amintit că procesul de trecere în noua fază ontologică ținea, la numeroase populații primitive, un număr apreciabil de ani, fiind parcursă în etape. Mai mult, la populația yao, inițierea feminină începea cu primul semn al maturării fizice a tinerei, continua pe timpul primei sarcini și „se termina numai după nașterea
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
Croce, totul la drept vorbind, nu știu dacă și critica literară era poezie. Așadar, depinde de unde privim. Aș putea să susțin deopotrivă identitatea de esență a oricărei creativități, într-un excurs care să pornească de la impulsul originar, unul de natură ontologică chiar atunci când este proiectat în artificiu, text, construct, ipostază, ca și ruptura dintre genuri, cu atât mai mult dintre critică literară și restul literaturii. Căci, dincolo de impulsul originar, de va fi existând cu adevărat, ce-și propune un critic să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
ego al său până-n pânzele albe? Ne-am putea imagina un spectacol fără niciun spectator? Un concert ce nu se adresează niciunui ascultător? "Creându-se pe sine", într-o accepție, să zicem, barthesiană, textul nu răspunde mai puțin unui comandament ontologic. E o plăsmuire a unei ființe ce se adresează altei ființe, oricât de distilate, de alambicate ar fi mesajele acesteia, oricât de răsucite ar fi traseele pe care se transmite, oricât de îndepărtat ar părea receptorul, fie și în felul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
ar fi mesajele acesteia, oricât de răsucite ar fi traseele pe care se transmite, oricât de îndepărtat ar părea receptorul, fie și în felul unei bouteille à la mer. E o incontestabilă certificare a unei trăiri. Esteticul are un miez ontologic. Direcțiile, modalitățile poeziei noastre actuale? Aceasta e pusă frecvent sub semnul așa numitului postmodernism, concept labil la extrem, comportând o diversitate de sensuri stârnitoare de controverse, pe care, pe bună dreptate, cineva l-a asemuit cu norul lui Polonius. Nici
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
Ce nu se va ști despre mine se datorează negăsirii confesorului. Însă viața mea și ceea ce merită să rămână din ea e cuprins în poemele scrise. Poemul e experiență fundamentală. O turpitudine vizionată de spiritul creator trece în alt regim ontologic. Dacă aș fi fost pictor, mi-ar fi plăcut să fiu Van Gogh. Ca arhitect, mi-ar fi plăcut să fiu Vitruvius Cât de bine ai fost citit de critica literară? Ești mulțumit de receptarea ta critică? Am o relație
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
au sfârșit prin a semăna cu actanții lor și, culmea, prin a se recunoaște în ei... cu sau fără rezerve. Pasul următor ar fi să-și ia inima în dinți și, într-o bună zi, să intre definitiv, prin metalepsă ontologică, în universul cu pricina. Mi-amintesc disputa dintre Costache Pricop și Emil Brumaru, după ce ambii vor fi văzut filmul lui Pintilie tras din Auctorele Nostru, Vostru, Lor. Întâiul zicea: "Grozav și definitiv ne-a prins în De ce trag clopotele, Mitică
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
Către masă se-nclină // Și apoi, liniștiți, / Ne-ndreptăm la culcare... Nu vom fi biruiți / Deșteptarea ni-i mare // Între masă și pat. / Între somn și trezie. / Se păstrează curat / Parc-un timp de vecie.“ Aceste des chideri spre reflecția ontologică fac legătura cu poe mele afișat filozofice din ultimul ciclu (Nume, II) cum ar fi: Hölderlin, Norwid, Hegel, Herder, Descartes. Eseistica lui Marcel Mihalaș, clară, densă, exactă în orice formulare, își urmărește cu eficiență mobilurile pe care și le-a
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
Dincolo. Însă destinul artistic de excepție pe care opera lui literară îl trăiește în posteritate poate fi privit ca o răsplată și mai puțin ca o răzbunare. Cel care este Bunătatea nu poate Răzbuna. Pedepsește însă Răul, într-o ordine ontologică, nicicum sufletească. Asta o fac oamenii”...încheie discuția C.D. Zeletin, referitor la personalitatea lui Vasile Voiculescu pe care l-ar vedea canonizat... Cel care va face, peste ani, istoria grupului coagulat în jurul Icoanei Rugului Aprins, Andrei Scrima, pe atunci la
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
care fusese îndrăgostit copilul Eminescu, descoperire datorată lui G. Bogdan-Duică și atestată de I. Roșu în Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Ștefan Ion Ghilmescu ajungând la concluzia că ""copilul iubit" al poetului va apare prin această fantă ontologică" ca inspiratoare a multor (prea numeroase, totuși!) poezii, de la Sara pe deal sau Lacul, până la Trecut-au anii, Freamăt de codru, Floare albastră etc., totul pornind de la "una dintre cel mai transparente și mai frumoase elegii (cu titlul "Elena"), în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
nucleică a corpusului originar", astfel încât, cercetat din această perspectivă, textul eminescian "acționează, într-o semantică a sublimării, constant metaforică, un angrenaj fascinant al jocului " de-a lumea și lumile ". Printr-o retorică a oscilațiilor, el proclamă finalitatea oniricului ca experiență ontologică. Miza va fi aici "recuperarea ordinii și regăsirea unei concurențe a eului cu universul, într-o structură armonică". Un prim demers al lui Călin Teutișan în aceste universuri descentrate va fi acela al urmăririi refracției în oglinda conștiinței. Aici i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
l., ș.c.l." Cartea lui Ioan Derșidan, Monologul dramatic eminescian, este apreciată pentru faptul că autorul abordează opera eminesciană "în întregul ei", nu doar în exclusivitate cea dramaturgică, având asupra acesteia o dublă perspectivă de interpretare:"una istorico-literară, alta ontologică". Cu mare atenție sunt cercetate cele două volume ale lui Helmuth Frisch privind Sursele germane ale creației eminesciene (1999), (de "o importanță pe care nu ezit să o caracterizez drept excepțională"), întrucât, dacă până acum "se cunoșteau, fragmentar, răspunsurile eminesciene
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
ceea ce poate însemna tradiție națională, idee națională, ființă națională. "Cum inflexibilul gazetar care era Eminescu atrage atenția Adrian Dinu Rachieru denunțase cauzele răului din societatea noastră prin acel "consum necompensat" al păturii superpuse, conducând în limbajul actual la o "depotențare ontologică" și cum actualitatea ideilor poetului național se dovedește dramatică, putem descoperi principala cauză a războiului purtat de unii exegeți. Prin comportamentul postdecembrist, oligarhia politică (noua pătură superpusă) nu face decât să confirme teoria eminesciană. Teorie pe care, de fapt, își
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
lui Eminescu în perioada proletcultistă ("răstălmăcit, falsificat") au prilejuit ulterior, cu bună dreptate, "reconstituirea canonului" eminescian. În această bătălie a jucat un rol important considerarea românismului eminescian, resimțit foarte puternic în Basarabia unde regăsirea lui Eminescu a echivalat cu "regăsirea ontologică" a culturii naționale și a ființei naționale, în fond. "Sub faldurile latinității orientale, făcând din Eminescu constată Adrian Dinu Rachieru o "Biblie lucrătoare", cruciada românismului a cunoscut în Basarabia un exploziv moment de efervescență națională (1988-1989), încununată cu declarația independenței
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
către ideal mărturisește "elanul structural al ființei umane către dezmărginire", dorința finitului de a participa la cosmic. Este, de fapt, o încercare de a-și depăși "spațiul condiției umane". De cealaltă parte, Luceafărul, ființă de lumină ("lumina are aici funcție ontologică") care, pentru a putea comunica cu lumea omenescului, trece prin diverse transformări, "întrupări". O primă "apropiere" este aceea în care "lumina celestă a Luceafărului trece prin spațiul realității" din afara "spațiului răsfrângerii", prin cel al oglinzii și de aici "în văzduhul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
ale conștiinței sale de făptură superioară". Zborul către demiurg trece printr-un spațiu "construit din convulsii de lumină". El se prezintă în fața unei Judecăți axiologice în urma căreia înțelege că "reductibilitatea sferei absolutului la sfera contingentului" nu mai este "de ordin ontologic" ci de "ordin axiologic", pentru ca finalul poemului să evidențieze doar distincția între orizontul teluric și cel ceresc al existențialității. În cel de al doilea eseu Transvaluarea hyperionică a temporalității din tripticul ce alcătuiește prezentul studiu, pune în discuție problema denivelării
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
pentru ca finalul poemului să evidențieze doar distincția între orizontul teluric și cel ceresc al existențialității. În cel de al doilea eseu Transvaluarea hyperionică a temporalității din tripticul ce alcătuiește prezentul studiu, pune în discuție problema denivelării valorice între "două registre ontologice pe scheme antinomice". Factorul timp este de luat aici în considerare. Cercul strâmt al omenescului trebuie înțeles ne spune George Popa ca fiind tocmai limita temporală a acestuia, "o lume a finitudinii". Noutatea pe care marșează exegetul în interpretarea sa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
omenesc". Eseistul își propune să urmărească astfel raportul dintre cele două spațialități umană și astrală în Luceafărul. Drama hyperionică rezultă din neputința schimbării unui "neconținut etern" într-un "conținut pământesc, dar extatic". De aici se ajunge la impasul de natură ontologică a timpului însuși: "impas în înțelesul că nici una dintre cele două formule, nici cea a timpului efemer, dar "fericit", specific condiției umane, nici timpul imuabil și etern, dar anistoric, fără mlădierea existențială, nu constituie alternative ontice satisfăcând axiologic la modul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
prin lipsa participării afectuoase, duc la înțelegerea din perspectiva umană că sunt niște morți ("căci eu sunt vie, tu ești mort"). În Luceafărul, zice George Popa, se încearcă soluția unor antinomii efemeritate/veșnicie, pământesc/ceresc prin "sintetizarea celor două forme ontologice de tip: ieșirea dintr-o veșnicie imuabilă și trecerea către o eternitate în mișcare, adică spre o veșnicie care se poate autoneînnoi perpetuu prin infuzarea cu viață". Dar concluzia este că "cele două temporalități, cele două formule existențiale sunt ireductibile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
à la Giordano Bruno" și ducându-se la opera acestuia, atrage atenția că pentru ilustrul italian "suprema eliberare însemnează întoarcerea la Neînceputul absolut, dincolo de orice model de ființare, de orice model de "lume"", concepând o transcendență de "dincolo de orice sistem ontologic, o antilume". Aici devine concluzia este "sălașul geniului". George Popa constată că această suprarealitate este relevată de știința contemporană nouă, astfel încât acel Archaeus eminescian "nu este o speculație gratuită a minții sau misticism, ci o "fulgurație intelectuală" a instinctului metafizic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]