5,253 matches
-
-i deja udă, cobor la etajul unde locuiește Livia și sun. Da, imediat, aud vocea calmă a Liviei. Ușa se deschide larg. Intru, mă întorc spre Livia, care stă cu mîna pe clanță și-mi înclin puțin capul: Sărut mîinile! Scuză-mă că... Știu, răspunde ea sec, a fost o avarie. Cheile tale sînt pe frigider... Iau cheile de pe frigider și le dau drumul în buzunar. Mă uit spre Livia: o văd încă lîngă ușă, cu privirea în altă parte, parcă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de două ori în batista udă, nasul mă ustură. Visez la un ceai cald, o aspirină și un somn lung, odihnitor... Altceva nu pot să-mi mai doresc. Am să stau puțin la Fulvia, doar două-trei minute, cît să mă scuz că am întîrziat și să beau cafeaua în fugă. Mă opresc în fața ușii cu numărul 33, îmi mai șterg nasul o dată, citesc tăblița nichelată, prinsă în două cuie pe ușă: "ing. Fulvia Oprișan", bat încet și aștept să mi se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
pe piept, iar cu palma cealaltă își acoperă ochii. Mă apropii de ea și-o prind de umăr: Fulvia... Fulvia tresare și se uită speriată la mine. Mă recunoaște, își amintește că m-a invitat la o cafea și surîde: Scuză-mă !... Am zis că stau puțin, pînă fierbe apa... Se ridică precipitată și merge lîngă masa de la capătul canapelei, pe care stă o plită electrică. Se uită în ibricul de pe plită și pufnește în rîs: Săraca apă, de cînd s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
niște... Îmi las bărbia în piept și-mi înăbuș un căscat, acoperindu-mi gura cu mîna în care țin mănușile. Aici, la combinat, ce faci? mă întreabă Fulvia. Pînă azi, m-am ocupat de un separator, spun, căscînd din nou. Scuză-mă! Sînt tare obosit... "Separator"?! se miră Fulvia. Ia stai: care-i numele tău? Vlădeanu. Fulvia începe să rîdă: Ca să vezi! Cu tine m-am certat azi, deci... Pentru separatorul tău trebuie să mă scol mîine la cinci. Nu mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
A fost un accident... Ce-i cu tine?!... Palma care m-au zgîlțîit încep să-mi alinte obrazul. Ochii ei verzi mă învăluie ca un lan de grîu primăvara, iar buzele răsfrînte, frumos conturate surîd molcom. Te rog! îmi șoptește. Scuză-mă! Ceea ce mi-ai spus m-a luat lovit în plin... Oh! exclamă Fulvia, ridicîndu-se, credeam că faci și tu o criză de nervi... Ce naiba! Ești bărbat... O să iasă cam slabă cafeaua, că nu mai am cafea. Nu vrei să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Ești bărbat... O să iasă cam slabă cafeaua, că nu mai am cafea. Nu vrei să pun și nes? Nu, mulțumesc!... Nu te mai deranja... Nu mai am chef, spun, ridicîndu-mă din fotoliu. Îmi pare rău că ți-am povestit, se scuză Fulvia. Văd că... Hm! surîd eu trist. Ar fi trebuit să merg cu el la crîșmă, să ne îmbătăm ca niște porci... să dăm cu pietre în geamul unei ipocrite ah!, cancer moral, cum distrugi !... Apoi... O!... Apoi ne-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
toată fericirea pe care le-ai adus în biata mea viață. Ești o inimioară vitează, mândră și cinstită. De mâine încolo am să te ur măresc cu gândul prin Elveția. Fii fericită, Mouette! II Miercuri seara, 10 septembrie [1947], București Scuză patetismul ieftin de la sfârșitul primei pagini; ultimele rânduri, deși sincere, se năruie sub locuri comune și nu rezistă la lectură. [...] Mi-am înghițit la repezeală prânzul; am prăjit și am măcinat niște cafea bună; am examinat o fetiță dintr-a
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
fără să-mi fi făcut probă, a promis că-mi aduce mantoul la ora 9 seara. Cred că n-o să-l pot avea la Mangalia, unde, mi s-a spus, e destul de frig seara. Bagajul încă nu l-am făcut. Scuză-mi franceza; abia mai pot ține tocul în mână. Omul de la tren încă n-a venit; plec îngrijorată și tristă, fără vești de la tine, preaiubito. Mâine-dimineață, sculare la ora 4, pe urmă la gară, cu Lina și Costel. Ăsta este
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
intervenția lui Tanți. P. Cons. Cea mai bună și fastuoasă zi a lui sept[embrie]; cu un soare cu reminiscențe văratice sau, cum se exprima farmacista sanatoriului azi: „În iunie a fost frig, în iulie s’a scremut!!! să plouă (scuză extrem de triviala expresie), în august i-a cășunat să plouă și a venit stabilizarea, acu’ i-acu’!“ După astfel de aprecieri, m’am întors cu fața’n jos și n’am mai spus nimic. Pe plaja mică numai trei: eu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
spart capul ca să încropesc un meniu onorabil - pe care micuța l-a onorat din plin. Dar, până la ora două, nici urmă de Măriuca; atunci m-am așezat la masă, am mâncat singură și pe la 3 fără 20, iacăt-o pe micuță, scuzându-se, roșind, spunându-mi că la ei se prânzește adesea chiar și la ora 4. Am stat la taclale despre prietenele ei de la școală, am vorbit de Mangalia și de tine. Apoi, la 4 și jumătate, și-a luat zborul
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
a găsit pe Atu cu obezi la picioare, a strigat: „Cum îndrăzniți? Cum îndrăzniți să-l puneți în fiare pe un fiu de boier, pe fiul lui B[ălăcioiu]?“ Și atunci, rușinat, jandarmul i-a scos lanțul și s-a scuzat. Apoi, când a plecat de la Cr[ușeț] pe jos, între doi jandarmi, le-a spus: „În urma mea! Așa, ca s-o vadă toată lumea pe soția lui B[ălăcioiu] plecând jefuită de pe pământul strămoșilor ei. Nu vă permit să mergeți alături de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
am răspuns: „Da, [pe] fiica mea“, mi s-a frânt vocea ca într-un hohot (atunci, draga mea, cei care se aflau în sală mi-au zis că toată lumea a simțit un fel de fior de omenie) [...] și am spus: „Scuzați-mă, am să-mi revin imediat; n-aș fi vrut să mă prezint așa“. Iar președintele, un muncitor de treabă, un mare psiholog, sever și aspru, mi-a spus, evident ca să-mi facă un serviciu: „De ce sunteți tulburată? Dacă v-
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și un soare apos se chinuie să iasă printre nori. Dangătele de clopot s-au stins într-unul singur, mai calm, și nu mai e nimeni în jur în afara unui chelner cu treabă. Toți ceilalți sunt probabil deja în biserică. — Scuze dacă am adus în discuție un subiect sensibil, zice Luke în timp ce ne îndreptăm spre biserică. — Sensibil? Ridic din sprânceană. A, ce, chestia aia? Nu e deloc un subiect sensibil! — Mama ta părea cam afectată de veste... — Mami? Pe bune, nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
uit la ea ca la o nebună. Nu, nu acolo o să... — Credeam că atât ceremonia, cât și recepția vor avea loc în aceeași locație, nu? Se uită la Elinor. — Eu așa zic, spune Elinor, încuviințând. E mult mai simplu așa. — Scuzați-mă... — Deci... ceremonia va avea loc în Terrace Room? Notează în agendă. Iar recepția, în Ballroom. Foarte frumos. Și câți invitați vor fi? Hei, stați așa! zic, punându-i o mână pe agendă. Despre ce vorbiți aici? — Despre nunta ta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Fii atent! îi spun repede în clipa în care răspunde. Trebuie să ne înregistrăm! Repede! — Becky, sunt într-o ședință. Nu poți să mai aștepți puțin? — Nu! E foarte important! Se lasă tăcerea - după care îl aud pe Luke spunând: — Scuză-mă doar un moment, te rog... — OK, spune, revenind la telefon. Ia-o de la început. Care e problema? — Problema e că oamenii încearcă să ne cumpere cadouri! Ne trebuie o listă! Și, dacă nu știu ce să ne ia, s-ar putea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
să vorbesc ceva cu tine. Am încercat să o sun pe Elinor, dar era... Oricum. Trebuie neapărat să... îți spun ceva. Sigur, spune Robyn ușor aeriană. Antoine și cu mine venim imediat la tine, dar acum te rog să ne scuzi un pic, avem de rezolvat o situație de ușoară criză. Coboară glasul. A fost un accident nefericit cu unul dintre torturi. Extrem de nefericit. — Domnișoara Bloomwood? Ridic ochii și vă un bărbat cu păr alb și un licăr jucăuș în privire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
un tort de nuntă în formă de geamantan Louis Vuitton! Cât de cool ar fi! — Antoine? Vrei te rog să vii o secundă? Robyn scoate capul pe ușa unei încăperi private din dreapta - și, în ciuda faptului că zâmbește, pare destul de tulburată. — Scuzați-mă, domnișoară Bloomwood, spune Antoine pe un ton de scuză. Davina. Dă-i, te rog, domnișoarei Bloomwood să guste puțin tort. O asistentă zâmbitoare dispare pe niște uși batante - și se întoarce cu un pahar de șampanie, o farfurie de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
chestiile astea! Răutate mică! Clatină un deget la mine, a reproș. Mă uit neliniștită spre Christina, care e brusc alertată. Nimic nu-i captează atenția mai tare ca o remarcă a cuiva că raionul ei n-ar fi absolut perfect. — Scuză-mă o clipă, te rog, îi spune șefei de la resurse umane și vine glonț la noi. — Despre ce anume nu v-a spus Erin? spune extrem de amabilă. — Despre designerul ăsta nou! spune Lisa. N-am mai auzit de el până
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
dau lacrimile - ceea ce e complet ridicol. Pe bune, chiar nu se pune problema să rămân fără nici o rochie. — Becky, cred că avem ceva de discutat, spune Christina, privindu-mă insistent. Erin, te rog strânge tu toate astea și cere-i scuze Carlei în numele meu. Becky, vino cu mine. Intrăm în biroul elegant în tonuri de bej, cu canapea din piele întoarsă, și ea închide ușa. Se întoarce și - preț de o clipă cumplită, am sentimentul că o să urle la mine. Dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
tare că abia pot vorbi. Dă-mi invitațiile, reușesc să îngaim. Sunt mireasa. Becky Bloomwood. — Poftim, zice Judith. Câteva sunt deja înăuntru. Dar să știi că mie nu mi-a zis nimeni că n-ar trebui să le trimit, adaugă scuzându-se. — Știu. Și îmi pare rău. — Dacă nu m-ar fi sunat Robyn tocmai atunci... ar fi fost deja înăuntru. Toate! — Îți mulțumesc din suflet. Mă uit razant peste plicurile de un bej elegant, și aproape îmi tremură picioarele când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
discuției imediat. Unele mirese se consumă mult prea mult cu nunta. Nu mai știu altceva decât nunta, nunta, nunta. Dar văd că la tine situația e sub control, sută la sută... — Categoric! zic, și mai veselă. Te rog să mă scuzi, trebuie să mă pregătesc pentru prima clientă... — A, vezi că ți-am inversat programările, spune Christina în clipa în care deschid ușa de la cabină. La zece vine o tipă care n-a mai fost la noi. Amy Forrester. — Bine! zic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
la micul dejun. A, da. Ce-o fi fost în capul meu, să accept o întâlnire la micul dejun? — Sigur că-mi amintesc! zic într-un final. Doar că am... capul cât o baniță. Dar nu e nevoie să te scuzi, draga mea! spune Robyn veselă nevoie mare. Îți trebuie doar niște suc proaspăt de portocale. Și un mic dejun adevărat. Asta le spun mereu mireselor mele: trebuie să aveți mare grijă de voi! N-are nici un rost să vă înfometați
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
chiar superâncântată că și-a luat zi liberă. Și totuși. Luke, să se îmbolnăvească? El nu se îmbolnăvește niciodată. Și nu face jogging niciodată. Ce se întâmplă? Vorbisem cu Erin să mergem să bem ceva împreună după serviciu, dar mă scuz și mă grăbesc să mă întorc acasă. Când ajung, nu e aprinsă nici o lumină, și o clipă cred că Luke nu e aici. Însă pe urmă îl văd stând la masă în întuneric, îmbrăcat în pantaloni de trening și un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ajutor. Pun receptorul în furcă exact în clipa în care sună cineva la ușă. — Janice e cea care-ți organizează nunta? spune Michael cu interes. — Îhm... nu. Robyn. — Aveți mesaj! piuie computerul din colțul opus al camerei. Simt că explodez. — Scuză-mă, te rog, mă duc să deschid... Dau ușa în lături dintr-o mișcare și în prag se află un curier cu o cutie uriașă de carton în brațe. — Pachet pentru Bloomwood, zice. Foarte fragil. — Mersi, spun, luându-i-l
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
aflat totul. Precis. A vorbit cu Robyn. Și cu Alicia. Și a venit aici ca să mă târască în fața comandantului nazist și să mă condamne la muncă silnică pe viață. — Sunt... ăă... ocupată, zic, încercând să intru repede înapoi la Tiffany. Scuză-mă, nu am timp să stăm la o tacla. — Nu vreau să stăm la nici o tacla. — Mă rog. — E un lucru foarte important. — OK, uite ce e, poate că așa ți se pare ție, foarte important, zic disperată. Dar haide
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]