KorAP: Find »[drukola/base=sintactic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...195 196 197 ...204 >

5,099 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

într-o clasă (Câinele este un mamifer) sau participarea la un ansamblu (Pierre este francez). Concluzia lui Benveniste (1966: 189) este că nu există niciun raport între sensul "a exista, a fi undeva" și valorile copulei. 2.1.4. Abordări sintactice Van Peteghem (1991: 4) arată că în toată istoria lingvisticii, de la Gramatica de la Port-Royal și până la gramaticile generative și la diversele gramatici ale Cazului, structurile copulative au primit altă analiză decât structurile cu verb plin. În studiile de sintaxă tradițională

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
auxiliar, dintre care mă interesează aici numai prima. În articolul de dicționar sunt separate ipostaza predicativă, ipostaza copulativă, ipostaza unipersonală și cea în care a fi este regent pentru forme verbale. Această separare a valorilor verbului a fi corespunde concepției sintactice a autorilor dicționarului. În ipostaza predicativă a fi are următoarele sensuri: (1) Și de sânt, și de am viață, dar lumea ce-mi folosește? (Conachi) − "a exista, a avea ființă"; (2) N-am sărit peste garduri niciodată, de când sunt (Creangă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Capitolul 3, 3.3.1.2), de contextele în care se comportă ca verb psihologic (24, 28, 30, 31, 32, 33 − pentru explicația excluderii verbelor psihologice din clasa inacuzativelor, vezi Capitolul 3, 3.3.1.1.). Din punct de vedere sintactic, verbul a fi, ca orice inacuzativ, nu acceptă pasivizarea: *Ion este fost frumos (de cineva) *Ion este fost la munte (de cineva). Singurul test la care limba română este sensibilă este adjectivizarea participiului (vezi Capitolul 4, 2.). Verbul a fi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pornire pentru numeroase studii este observația lui Benveniste (1966a), care a arătat că a avea este un verb pseudotranzitiv. Comportamentul atipic al verbului a avea a fost remarcat și în studii românești de tip istoric - Graur (1960) - și de tip sintactic - Pană Dindelegan (2003: 106; și 2008a [2005a]: 345), care îl așază pe a avea pe prima treaptă de tranzitivitate slabă, pentru că acceptă testul dublării complementului direct (O am pe bunica la mine), dar nu și testul pasivizării (*Bunica este avută

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și folosește construcția locativă pentru exprimarea raportului de posesie. În continuare, voi încerca să arăt, urmând informația din bibliografie, că relația etimologică și semantică dintre a avea și a fi nu este întâmplătoare, cele două verbe având trăsături semantice și sintactice comune. 3.1. Din istoria interpretării verbului a avea Afirmația lui Benveniste că a avea este un pseudotranzitiv este interpretată de Bertolussi (1998: 81) astfel: complementul în acuzativ nu primește rol tematic de la verbul a avea, prin urmare a avea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
că a avea nu este tranzitiv, ci atributiv, complementul direct în acuzativ apărând numai în limbile care au flexiune cazuală. Dacă presupunerea lui Benveniste (avoir este un être à inversat) este adevărată, atunci a avea este o entitate complexă, derivată sintactic. O explicație frecventă pentru natura complexă a lui a avea este încorporarea unui element. Urmându-l pe Benveniste, Freeze (1992)16 arată că verbul have 'a avea' trebuie analizat ca be 'a fi' + o prepoziție locativă abstractă încorporată. Kayne (1993

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tipic al acestei clase, principala problemă fiind prezența complementului direct în anumite contexte. 3.4.1. Valorile verbului a avea din limba română În DA, tomul I, partea I (A-B), s.v. avea, sunt înregistrate două ipostaze principale (reflectând concepția sintactică a autorilor dicționarului): cea de verb pregnant, pe care o vom avea în vedere în detaliu, și cea de verb auxiliar pentru formarea perfectului și a mai-mult-ca-perfectului perifrastic. Din descrierea ipostazei de verb auxiliar, reținem numai asemănarea semantică remarcată de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o scrisoare care este la mine, diferența constând numai în situarea punctului de interes: în (a), important este că acțiunea este săvârșită în trecut, pe când în (b) starea actuală este cea care contează. Această observație se regăsește și în studii sintactice recente, în care se încearcă unificarea interpretării verbului a avea în toate ipostazele. Ca verb pregnant, a avea are sensuri numeroase și destul de variate. Am exclus din discuție contextele în care a avea se combină cu obiecte de tip verbal

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a fi, am scos din discuție cele câteva contexte idiomatice (36, 37, 38, 39), precum situațiile în care a avea intră în structuri echivalente cu verbe psihologice (41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49). Din punct de vedere sintactic, ca orice verb ergativ/inacuzativ, a avea nu poate apărea în structuri pasive cu a fi (a): * O furcă de aur este avută de tine *Patru picioare sunt avute de masă * Oile sunt avute la munte *Mâinile sunt avute reci

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
furcă de aur este avută de tine *Patru picioare sunt avute de masă * Oile sunt avute la munte *Mâinile sunt avute reci *Zilele nu sunt avute. În multe dintre contextele înregistrate aici, a avea acceptă testul adjectivării participiului, singurul test sintactic concludent pentru delimitarea clasei verbelor ergative/inacuzative din limba română: banii avuți, pielea de urs avută de la taică-tău, paralele avute în buzunar, zilele avute, cearta avută cu soră-sa etc. 4. CONCLUZII COMPARATIVE Paralelismul dintre a avea și a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ne avem/să fim călători într-această lume. În afară de semantica apropiată (dar, în multe contexte, destul de vagă), cele două verbe au în comun și construcția cu subiect nonagentiv, subiectul Agent putând apărea doar în contexte speciale. Din punct de vedere sintactic, am remarcat, pentru ambele verbe, imposibilitatea pasivizării (care se poate explica prin absența proiecției v sau prin absența unui tip anume de proiecție v) și acceptarea adjectivizării participiului, însă nu pentru toate aparițiile celor două verbe. Deși tradiția lingvistică separă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
lucrării, constituind teme pe care îmi propun să le cercetez în viitor: relația dintre verbele inacuzative și dativul posesiv; comportamentul nominalizărilor corespunzătoare verbelor inacuzative; adjectivele ergative; valența instabilă a inacuzativelor (spre deosebire de inergative), din punct de vedere diacronic și dialectal; explicația sintactică pentru variațiile de tip reflexiv/nereflexiv, sincronic și diacronic; existența, în istoria limbii române, a unor situații în care schimbarea modului de conceptualizare a unui eveniment din realitate să determine o schimbare de tipul trecerii de la tranzitiv la ergativ sau

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
diferite în care a fost cercetată această temă; inventarul și clasificarea verbelor ergative din limba română; descrierea alternanței cauzative și a analizelor care au fost propuse pentru acest fenomen; relația dintre ergative și reflexive, din punct de vedere semantic și sintactic; problema adjectivelor ergative; lista de limbi care au caracteristici ergative (deși unele dintre acestea au fost cuprinse în lucrări românești, nu s-a vorbit despre caracteristicile lor ergative). Am încercat să găsesc explicații pentru unele dintre soluțiile adoptate anterior în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
lingvistica românească în legătură cu clasa de verbe care constituie obiectul cercetării: ca urmare a influenței teoriei localiste, verbele ergative au fost identificate fie cu ambii membri ai perechii care participă la alternanța cauzativă, fie cu perechea tranzitivă, iar abordările de tip sintactic ale inacuzativității au determinat interpretarea verbelor ergative ca fiind pasive. Diferite fenomene pe care le-am prezentat m-au determinat să fac unele opțiuni de interpretare (deși în bibliografie au fost propuse și alte soluții, dintre care unele divergente): existența

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verbelor ergative din limbile acuzative și stabilirea unor corespondențe terminologice și conceptuale între acestea; relevanța relativă a conceptelor precum subiect și tranzitivitate pentru limbile ergative; formularea unei definiții operaționale, potrivite pentru română, a clasei verbelor inacuzative; reinterpretarea absenței unor teste sintactice pentru delimitarea clasei verbelor inacuzative din limba română: în română, aceste teste nu funcționează nu pentru că limba nu este sensibilă la distincția inacuzativ/inergativ, ci pentru că specificul tipologic și evoluția limbii au condus la un sistem lingvistic în care majoritatea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în cele mai multe cazuri, unor interpretări sigure, categorice, lipsite de îndoieli. Posibilitățile multiple de analiză și ezitările în interpretare au caracterizat studiile despre ergativitate încă de la începutul istoriei lor și continuă să domine și astăzi studiul tipologic al ergativității și studiul sintactic, semantic (și discursiv) al inacuzativității. De aceea, în multe momente, am avut certitudinea că se putea alege și altă ipoteză teoretică sau că se putea găsi și o altă analiză pentru anumite fenomene: de exemplu, în locul clasificării semantice a verbelor

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
al pasivului din limbile ergative și al antipasivului din limbile acuzative, statutul ambiguu al Cazului ergativ; relativitatea noțiunilor de subiect și tranzitivitate în limbile ergative, subclase de verbe care pot avea atât comportament inacuzativ, cât și inergativ, în funcție de context; teste sintactice a căror funcționare caracterizează numai anumite subclase de verbe etc. Astfel, ergativitatea/inacuzativitatea apare ca un fenomen foarte complex, diferit într-o anumită măsură de la o limbă la alta, un teren de cercetare de multe ori alunecos, pentru că multe dintre

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbi amerindiene din ramura ecuatorială, vorbite în America de Sud, Antile, pe cale de dispariție. Partiție foarte complicată. Scindarea subiectului intranzitiv. ARCHI Limbă caucaziană, vorbită în sudul Daghestanului, înrudită cu AVAR sau cu LAK. Circa 1 000 de vorbitori. Limbă ergativă, fără pivot sintactic. ARMEANĂ Limbă izolată, indo-europeană, vorbită în Armenia și în alte 29 de țări. 9 milioane de vorbitori. Asemănări cu greaca. Armeana clasică manifesta partiție morfologică acuzativ/ergativ determinată de timp/aspect: sistemul absolutiv−ergativ apărea numai la anumite forme compuse

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
perifrastic, construit cu auxiliarul corespunzător verbului a fi pentru verbele cu un singur participant și cu cel corespunzător verbului a avea pentru verbele care pot avea doi participanți. În forma auxiliarului sunt codate informații despre cei doi participanți. La nivel sintactic, basca este o limbă de tip acuzativ. Deși, în mod obișnuit, subiectul agentiv al verbelor tranzitive și intranzitive primește cazul ergativ, iar subiectul verbelor intranzitive neagentive și obiectul verbelor tranzitive primesc absolutivul, există și două excepții: (a) verbele deponente, caracterizate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a se ocupa cu', 'a fierbe', 'a fermenta') sunt intranzitive neagentive cu subiect în cazul ergativ; (b) verbele intranzitive cu obiect încorporat (corespondentele pentru 'a vorbi', 'a conversa', 'a plânge', 'a râde', 'a dormi', 'a eșua') se comportă, semantic și sintactic, ca tranzitivele - numele încorporat primește cazul absolutiv, iar subiectul, cazul ergativ. Forma verbală conjugată se acordă cu toți participanții: în ergativ, în absolutiv, în dativ. Există construcții pasive și antipasive, dar nu se poate vorbi despre diateză. Topica nemarcată este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
argumentului A de a iniția sau de a încheia acțiunea. Partiție morfologică acuzativ/ ergativ, cu grade diferite de ergativitate pe scala: imperfect > aorist > perfect. Ergativitatea este mai puternic marcată la plural. Flexiunea ergativului este aceeași cu a instrumentalului. La nivel sintactic, este o limbă "neutră": subiectul, obiectul direct, obiectul indirect/oblic au același comportament în privința coordonării, a complementării și a reflexivizării. Topică SOV, adjectiv-substantiv. Pivot sintactic S/A și S/ O. Există trei forme de antipasiv: cu obiect zero, cu obiect

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este mai puternic marcată la plural. Flexiunea ergativului este aceeași cu a instrumentalului. La nivel sintactic, este o limbă "neutră": subiectul, obiectul direct, obiectul indirect/oblic au același comportament în privința coordonării, a complementării și a reflexivizării. Topică SOV, adjectiv-substantiv. Pivot sintactic S/A și S/ O. Există trei forme de antipasiv: cu obiect zero, cu obiect oblic și cu încorporare. Antipasivizarea are mărci specifice, dar anumite verbe au forme antipasive nemarcate sau supletive. COCHO (CHOCHOLTEC, CHOCHOLTECO, CHOCHOTEC, CHOCHON, NGIGUA) Limbă din

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care are atât pasiv, cât și antipasiv. Același sufix poate avea sens reflexiv, pasiv sau antipasiv. DYIRBAL Limbă australiană din familia pama-nyungan. Limbă vorbită în Queensland, Australia, aproape stinsă. Limbă cu partiție cazuală la nivel morfologic și ergativă la nivel sintactic. De obicei, A primește cazul ergativ, S și O primesc cazul absolutiv, nemarcat. În cazul în care nominalele sunt exprimate prin pronume personale de persoanele 1 sau 2, acestea primesc cazul nominativ/acuzativ. Paradigma pronominală de tip acuzativ se poate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
primește cazul ergativ, S și O primesc cazul absolutiv, nemarcat. În cazul în care nominalele sunt exprimate prin pronume personale de persoanele 1 sau 2, acestea primesc cazul nominativ/acuzativ. Paradigma pronominală de tip acuzativ se poate explica prin ierarhia sintactică în care pronumele reprezintă agentul prototipic. Cazul ergativ este omonim cu instrumentalul. Forma verbului nu conține nicio informație despre persoana și numărul nominalelor-argumente (nu există acord verbal). Pivoții sintactici, S și O, preferă topica la stânga, sunt omisibili. Pronumele în nominativ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acuzativ. Paradigma pronominală de tip acuzativ se poate explica prin ierarhia sintactică în care pronumele reprezintă agentul prototipic. Cazul ergativ este omonim cu instrumentalul. Forma verbului nu conține nicio informație despre persoana și numărul nominalelor-argumente (nu există acord verbal). Pivoții sintactici, S și O, preferă topica la stânga, sunt omisibili. Pronumele în nominativ, nemarcat, preferă topica la stânga, e obligatoriu exprimat și nu poate fi pivot sintactic. Există antipasiv. În cazul coordonării, nominalul în absolutiv trebuie repetat în fiecare propoziție, iar nominalul în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]