KorAP: Find »[drukola/base=braț & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1959 1960 1961 ...2001 >

50,001 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

contenea nici măcar în somn. Îi străbăteau visele, se adunau la hotarul nopților, o așteptau: infanteristul tânăr cu falca smulsă, a cărui limbă atârna peste pansamentele murdare, altul - fără ochi, fără chip... Dar, mai ales aceia, din ce în ce mai numeroși, care-și pierduseră brațele și picioarele - trunchiurile oribile fără membre, priviri orbite de durere și disperare. Da, îndeosebi ochii aceia sfâșiau vălul delicat al viselor ei. Alcătuiau constelații ce scânteiau în întuneric, o urmăreau peste tot, îi vorbeau în tăcere. Într-o noapte (coloane

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
fără picioare, la ochii lor deschiși în noapte. Viața i s-a părut atunci un șir monoton de războaie, o interminabilă pansare de răni mereu deschise. Și bubuitul oțelului pe pavajul ud... A simțit un fulg așezându-i-se pe braț. Da, războaie fără sfârșit, răni și, într-o așteptare tainică, în toiul lor, clipa primei zăpezi. Privirile răniților au dispărut din visele ei numai de două ori în timpul războiului. Mai întâi, când fiica ei s-a îmbolnăvit de tifos și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cele pe care le povestesc ghizii turiștilor în fața monumentelor dintr-un loc istoric. Se aflau în colecția mea vesta roșie a lui Théophile Gautier, purtată la premiera piesei Hernani, bastoanele lui Balzac, narghileaua lui George Sand și scena trădării în brațele medicului menit să-l îngrijească pe Musset. Admiram eleganța cu care îi oferea iubitului ei subiectul piesei Lorenzaccio. Nu mă mai săturam să revăd secvențele pline de imagini pe care le înregistra, e drept, în mare dezordine, memoria mea. De

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Fiecare se bate pentru ceea ce-i lipsește, sire!” Într-o bună zi, era cât pe-aci să se înece de-a binelea. O bucată întreagă de gheață i-a cedat sub picioare. Doar capul îi ieșea din apă, apoi un braț care căuta un sprijin insistent. Cu un efort violent, s-a aruncat cu pieptul pe gheață, dar suprafața poroasă s-a spart sub greutatea lui. Curentul îi ducea deja picioarele cu cizmele pline de apă. N-am avut timp să

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cotidiene. Intensitatea lui avea să rămână tocită de degetele groase care apucau un castravecior, de du-te-vino-ul mărului lui Adam de la gâtul musafirului nostru, care-și înghițea votca, de țipetele vesele ale copiilor din curte. Era la fel ca și cu brațul omenesc pe care îl văzusem într-o zi, pe autostradă, lângă două mașini încastrate una în cealaltă. Un braț smuls, pe care cineva, așteptând sosirea salvării, îl înfășurase într-o bucată de ziar. Literele tipărite, fotografiile lipite de carnea sângerândă

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de la gâtul musafirului nostru, care-și înghițea votca, de țipetele vesele ale copiilor din curte. Era la fel ca și cu brațul omenesc pe care îl văzusem într-o zi, pe autostradă, lângă două mașini încastrate una în cealaltă. Un braț smuls, pe care cineva, așteptând sosirea salvării, îl înfășurase într-o bucată de ziar. Literele tipărite, fotografiile lipite de carnea sângerândă o făceau aproape neutră... Nu, ceea ce mă răscolea, de fapt, era incredibilitatea vieții. Cu o săptămână în urmă, aflam

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de nerecunoscut, aruncată pe nisip, bătută, torturată. Eram dezamăgit, mi-era ciudă pe mine pentru indiferența mea obtuză. Chiar în noaptea aceea, toate reflecțiile mele despre incoerența liniștitoare a vieții mi-au părut false. Am revăzut, visând cu ochii deschiși, brațul înfășurat într-un ziar... Nu, era de o sută de ori mai înspăimântător în ambalajul acela banal! Realitatea, cu toată incredibilitatea ei, întrecea cu mult ficțiunea! Am scuturat din cap, ca să alung imaginea bășicuțelor de ziar lipite de pielea însângerată

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
buclele roșcate, își unduia trupul în ritmul exercițiului. Probabil se antrenase mult ca să poată mânui corpul lunecos al armei cu atâta îndemânare. Am privit-o uluit. La ea, totul era atât de simplu și atât de viu! Șoldurile, răspunzând mișcării brațelor, i se legănau ușor. Picioarele pline și aurii fremătau. Se bucura de propria ei agilitate, care îi permitea până și gesturi inutile - de pildă, să-și cambreze cadențat arătoasa ei crupă pietroasă. Da, ea dansa. Și, chiar fără să îi

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Așa era numită în orașul nostru enorma pistă de dans în aer liber, situată pe culmea unui deal care domina Volga. Abia știam să dansăm. Dar deșelările noastre ritmice nu aveau, în realitate, decât un singur țel: să ținem în brațe un trup de femeie, să-l pipăim, să-l îmblânzim. Ca să nu ne fie teamă după aceea. Seara, în escapadele noastre de la Munte, cástele și clanurile nu mai existau. Eram toți egali în febrilitatea dorinței noastre. Doar tinerii soldați în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
dat înapoi și voi putea să lipesc la loc ceașca spartă. Pașka a apărut pe neașteptate din hățișul parcului, m-a zărit, a ezitat o secundă, apoi a venit să mă salute. Era încărcat cu uneltele lui de pescar. Sub braț ducea o pâine mare, neagră din care rupea câte o bucată mestecând-o cu poftă. M-am simțit încă o dată prins în flagrant delict. M-a privit cu atenție, examinându-mi cămașa deschisă la culoare, cu gulerul larg răsfrânt, pantalonul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
mijloc rămânea neocupat. Ceea ce am văzut prin crăpătură era în același timp banal și extraordinar. O femeie, căreia nu-i vedeam decât capul, din profil, și partea de sus a corpului, stătea parcă sprijinită în coate la o masă, cu brațele paralele, cu mâinile nemișcate. Chipul îi părea liniștit și chiar somnoros. Doar prezența ei acolo, în șalupa aceea, putea să surprindă. Deși, la urma urmei... Își scutura ușor capul cu păr deschis la culoare și creț, ca și cum, necontenit, ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
lovit de mine, a ridicat ochii. Am văzut succedându-se pe chipul ei mai multe măști - frică, mânie, zâmbet. Zâmbetul a fost cel care a învins, un zâmbet vag, părând să se adreseze altcuiva decât mie. M-a luat de braț. Am coborât de pe Munte. Mai întâi a vorbit fără întrerupere. Vocea ei tânără, de om beat, nu reușea să rămână egală. Șoptea, apoi aproape că striga. Agățându-se de brațul meu, se poticnea din când în când și scăpa atunci

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
să se adreseze altcuiva decât mie. M-a luat de braț. Am coborât de pe Munte. Mai întâi a vorbit fără întrerupere. Vocea ei tânără, de om beat, nu reușea să rămână egală. Șoptea, apoi aproape că striga. Agățându-se de brațul meu, se poticnea din când în când și scăpa atunci o înjurătură, lovindu-se cu o grabă hazlie cu palma peste gură. Sau, dintr-o dată, se smulgea de lângă mine, cu un aer jugnit, pentru a se lipi strâns de umărul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
mai ales, de halucinanta ușurință cu care trupul acela avea să mi se ofere. Întotdeauna crezusem că dăruirea va fi preccedată de o lungă evoluție sentimentală, de mii de vorbe, de un flirt ingenios. Tăceam, simțind cum se turtește de brațul meu un sân mic de femeie. Iar tovarășa mea nocturnă, vorbind fără șir cu însuflețire, respingea avansurile unei năluci întreprinzătoare, își umfla obrajii pentru câteva clipe, arătând că face nazuri, apoi îl învăluia pe iubitul ei imaginar într-o privire

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
părut să ne ocolească... În clipa aceea, ea m-a strâns de mână și s-a cuibărit lângă mine. Densitatea caldă a trupului ei putea parcă să se concentreze absolut toată în palmele mele, ca trupul fremătător al unei păsari. Brațele, talia ei aveau suplețea mănunchiului de nuferi pe care îi culesesem într-o zi, cuprinzând în apă mai multe tulpini lunecoase... Dar deja vasul pierise în întuneric. Ecoul tangoului s-a stins. În navigarea lui spre Astrahan, ducea noaptea cu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
și mă privea în tăcere. Nu-mi mai aminteam ce voiam să-i spun când ascultam, cu o clipă mai înainte, nisipul umed scârțâindu-i sub tocuri. „Te iubesc” ar fi fost o minciună de nerostit. Fusta ei neagră șifonată, brațele ei subțiri, ca de copil, erau de ajuns ca să biruie orice „te iubesc” din lume. Să îi propun să ne revedem în ziua aceea sau a doua zi era de neconceput. Noaptea noastră nu putea fi decât unică. Ca și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
penumbra izolată a unei mașini mari, negre. Beria alegea un trup de femeie pentru noaptea lui. Și vecinul nostru de vizavi, pensionar pașnic, zâmbitor, își stropea florile de pe balcon, ascultând ciripitul unui tranzistor. Și, în bucătăria noastră, un bărbat cu brațele pline de tatuaje vorbea despre un lac înghețat umplut cu cadavre goale. Și toți oamenii din vagonul de clasa a treia care mă ducea la Saranza păreau să nu remarce paradoxurile acelea sfâșietoare. Continuau să trăiască. Liniștit. În strigătul meu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
repede: Beria, care îi murmura șoferului: „Accelerează! Ajunge-o din urmă pe asta! Am să văd...” și un bărbat în haină de Moș Crăciun, bunicul meu Fiodor, arestat în noaptea de Anul Nou, și satul calcinat al tatălui meu, și brațele subțiri ale tinerei mele iubite - brațe de copil, cu vinișoare albăstrui, și crupa ridicată în toată forța ei bestială, și femeia care își zgârie lacul de pe unghii în timp ce îi este posedată partea de jos a trupului, și poșetuța de pe Pont-Neuf

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Accelerează! Ajunge-o din urmă pe asta! Am să văd...” și un bărbat în haină de Moș Crăciun, bunicul meu Fiodor, arestat în noaptea de Anul Nou, și satul calcinat al tatălui meu, și brațele subțiri ale tinerei mele iubite - brațe de copil, cu vinișoare albăstrui, și crupa ridicată în toată forța ei bestială, și femeia care își zgârie lacul de pe unghii în timp ce îi este posedată partea de jos a trupului, și poșetuța de pe Pont-Neuf, și „Verdun”-ul, și tot acel

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
explic toate astea mie însămi... A tăcut, a stat un moment nemișcată, cu ochii larg deschiși, iar irisul lor părea să păstreze lumina apusului stins. Încremenit, o priveam pieziș, fără să pot să-mi întorc capul, să-mi schimb poziția brațelor, să-mi descleștez degetele încrucișate... - Mă duc să-ți fac patul, mi-a spus ea în cele din urmă, plecând de pe balcon. M-am îndreptat, am aruncat o privire mirată în jurul meu. Scăunelul Charlottei, lampa cu abajur turcoaz, bacanta de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de piață, în fața târgului cu barăcile lui de lemn, cu chioșcurile și cu gardul din scânduri groase, a înțeles că se înșelase. Un bărbat fără picioare, instalat într-un fel de ladă rulantă, a înaintat spre ea, întinzându-și unicul braț: - Hai, frumoaso, o rublă pentru un invalid! Instinctiv, Charlotte s-a ferit de el, așa de mult semăna necunoscutul cu un om ieșit din pământ. Atunci a observat că în jurul târgului mișunau soldați schilozi - „samovare” din acelea. Înaintând în lăzile

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-și ciotul spre Charlotte, i-a mângâiat glezna. Și și-a ridicat spre ea privirea plină de o demență amară... Ea nu a apucat să înțeleagă ce s-a întâmplat după aceea. A văzut un alt schilod, acesta cu două brațe valide, care a țâșnit lângă primul și, brutal, a scos bancnota din lada ciungului. Charlotte a rostit un „Ah!”, apoi și-a deschis din nou sacoșa. Dar soldatul care tocmai îi mângâiase piciorul părea resemnat - întorcându-i spatele agresorului său

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de când trăiesc aici. „Samovarele” acelea... Nu înțeleg. S-au găsit oameni care să râdă privindu-i cum se bat! A făcut o mișcare ca să se scoale. M-am repezit spre ea, întinzându-i mâna. Mi-a zâmbit, prinzându-mă de braț. Și, în timp ce eram aplecat, a murmurat câteva cuvinte scurte, al căror ton ferm și grav m-a surprins. Probabil că, mental, le-am tradus în rusește și le-am reținut așa. Asta a dat o frază lungă, pe când franceza Charlottei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
spun că înțeleg această țară mai bine decât o înteleg rușii înșiși. Căci port în mine chipul soldatului aceluia de atâția ani... Și i-am ghicit singurătatea de pe malul lacului...” S-a ridicat și a mers încet, sprijinindu-se de brațul meu. Simțeam cum dispare din trupul meu, din respirația mea, adolescentul acela agresiv și nervos care venise ieri la Saranza. Așa a început vara noastră, ultima mea vară petrecută în casa Charlottei. A doua zi dimineața, m-am trezit cu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
femei ce trăiesc într-o permanentă luptă cu ridurile. Ea nu încerca să-și ascundă vârsta. Dar îmbătrânirea nu provoca la ea strâmtarea care trage fața și usucă trupul. Am învăluit cu privirea luciul argintiu al părului ei, liniile feței, brațele ușor bronzate, picioarele ei goale, care aproape că atingeau șiroirea leneșă a Sumrei... Și, cu o bucurie neobișnuită, am constatat că nu exista un hotar strict între pânza înflorată a rochiei și umbra pătată de soare. Contururile trupului ei se

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]