KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...1968 1969 1970 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252

pe birou în fața sa, uitându-se fix în stradă de parcă n-ar mai fi văzut castanii sau arțarii sau ce-or fi arborii ăia, lumea, vacarmul, orașul. A început să facă asta la vreo câteva zile după ce s-a întors acasă, dar, dacă stau să mă gândesc bine, chiar de când a venit acasă și s-a așezat în pat și a vrut să-i pun încă o pernă sub cap să poată privi mai bine pe geam, apoi îl dureau ochii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mai fi văzut castanii sau arțarii sau ce-or fi arborii ăia, lumea, vacarmul, orașul. A început să facă asta la vreo câteva zile după ce s-a întors acasă, dar, dacă stau să mă gândesc bine, chiar de când a venit acasă și s-a așezat în pat și a vrut să-i pun încă o pernă sub cap să poată privi mai bine pe geam, apoi îl dureau ochii și mi-a zis să trag draperiile și a adormit. Dar la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
poate schimba un mers al lucrurilor care nu depinde de nimeni. Andrei Vlădescu a lăsat-o să vorbească. Se gândea că el venise să-i spună și despre el și să-i ceară și un sfat, dar a tăcut. Întors acasă, s-a gândit iarăși la contractul lui. Prea puțin schimbat, ba chiar la fel ca înainte. Însă mai prins într-o țesătură irascibilă pentru că nimic nu se rezolvase nici cu prietenul tatălui Ioanei. Probabil omul acela aflat într-o funcție

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
de an, ar trebui spus, pe scurt și direct, că se trezise în el viermele orgoliului. Atât. Ce însemna aceasta o va ști el mai târziu și o știm noi acum. Dar atunci arăta altfel. A insistat să-l lase acasă, ca și cum ar fi avut treabă sau n-ar mai fi avut chef de nimic. După-amiaza scurtă trecea încet și cerul cenușiu încremenit într-o nemișcare rareori tulburată de vreo fulguire palidă se încăpățâna să nu se întunece. Privea pe fereastră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
e bine? Sărut mânușițele, doamnelor, seară bună, domnilor! „V-am zis eu că nu-i mare brânză“, spunea Meme, palid. „Mai bine l-ați fi sunat pe doctorul Cabalu.“ „Ți-am mai zis că l-am sunat, dar nu era acasă.“ Îl vedeam prima oară, mă întrebam dacă fuseseră mereu ale lui culoarea pământie a chipului și tremurul ușor al mâinilor, dar parcă nu se făcea să pun întrebări. Mai târziu am aflat de la Andrei Vlădescu ce se petrecuse cu el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
a izbit din nou în față, dar ne-am obișnuit repede. M-am trezit imediat, mergeam în urma lui Andrei, care călca cu greutate pe cărăruia bătătorită. Nu mai fâșâia nici un troleibuz, era prea târziu. N-aveam chef să mă duc acasă. Mă trezisem brusc, n-aș fi putut dormi, nu aveam chef nici măcar să citesc. „Hai la Yvonne“, i-am zis lui Andrei Vlădescu. „E la doi pași de aici, poate mai găsim pe cineva pe acolo.“ S-a întors spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
anunțat“, spunea. „Nu. Dar nu-mi place să fiu luat prin surprindere, am impresia că sunt spionat. Detest asta.“ Se uitau unul la celălalt și Ioana își ștergea nasul cu o batistă mare bărbătească. „Da’ n-am mai putut sta acasă. I-am făcut o vizită Monicăi, dar și ea pleca la Răzvan și am mers o bucată de drum împreună și nu știam ce să fac și mi-a zis: «Du-te peste el; e cu careva - o să te lămurești

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
timpul de împotrivirea și sfatul celorlalți, cu totul diferite? Se legăna în scaun și privea fără să vadă nimic, dincolo de masa de lucru, simțind cum inima i se golește. Zile în șir rămânea așa, de fiecare dată când se întorcea acasă, privind lucrurile din jur, pereții albi, ceasul electric care clănțănea indiferent, de parcă s-ar fi străduit să se golească de gânduri. Se uita pe fereastră la casele mărunte ale străzilor alăturate, coșcovite de zăpadă, la liniile înalte și reci ale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
indiferența. În mai puțin de o săptămână, cărțile și hârtiile pe care nu le clintea de pe masa de lucru se acoperiseră de un strat fin de praf. Părea să nu-l vadă. Într-o zi nu s-a mai întors acasă de la lucru decât noaptea târziu. Intrase într-o sală de cinema ca să plece la jumătatea filmului, rătăcise pe străzi, intrase într-o altă sală de cinema, plecase la fel. A doua zi nu-și mai amintea nici măcar titlurile filmelor. Apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
o căutare. Mult mai târziu am priceput ce voia. Venea rar la noi, unchiului nu-i plăcea. Mă întreba mereu cum se simte, ce boli are, ce spun doctorii, dacă are alți moștenitori. Ridicam din umeri. Odată l-am găsit acasă așteptându-mă, era agitat, nervos, a plecat imediat spunându-mi că are nu știu ce treburi. În seara aceea unchiului meu îi sclipeau ochii, ca de o mare bucurie. Stătuseră de vorbă, dar n-am aflat niciodată despre ce.“ „Du-ți mâinile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
la mine beat și adoarme în fotoliu. Toată chestia asta durează de vreo patru luni. Îmi vine, câteodată, să urlu, cred că nu se va mai sfârși în vecii vecilor... Alteori mi-e teamă, pur și simplu, să mă întorc acasă. Săptămâna trecută l-am găsit așteptându-mă, destul de beat, cu o sticlă în față, cu pălăria pe cap și fularul la gât. Paltonul și-l lăsase căzut pe undeva, prin bucătărie. A insistat să beau un pahar cu el, am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
în continuare în tine forța aceea neclară care m-ar zdrobi. N-am chef de asta... Deși mi-ar plăcea, cred că mi-ar plăcea să stau în preajma ta. Cine știe care-i fericita aia? M-am gândit aseară, când am ajuns acasă, m-am gândit până târziu. N-ai să-mi spui, știu asta, nici nu vreau să-mi spui, dar m-am gândit că trebuie să fie vreo doctoriță sau vreo avocată, ceva de genul ăsta, o femeie cu o meserie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mine. Rămâi până atunci.“ „Bine, să vedem ce vrea...“ Se uita la el nedumerită. „Nu cumva...“, dar n-a mai terminat ce voia să spună. „Treaba ta, nu mă privește.“ Andrei ridica din umeri. Mai târziu o însoțea pe Luchi acasă. Fascinat de debitul ei verbal, de aroganța și prostia ei. Nici măcar n-o întrebase cum o cheamă, sau de unde vine diminutivul ei. O privea cu un zâmbet amuzat. Înaltă și urâtă, cu nas mare, ochi înguști, spălăciți și fără expresie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
nu m-aude. Un nasol. Da’ las’ că mă duc din nou săptămâna viitoare c-o prietenă care are un prieten italian, ăla are bani, nu glumă, o să ne facem și cheful, dansăm pe rupte și ne mai și duce acasă cu Masseratti lui, să moară de invidie toate țațele care-or să ne vadă, dac-or să ne vadă la ora aia... Tipa vrea să mergem și la Poiana Brașov. Tu nu vii? Hai, dragă, zău așa, mai lasă-le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
și învățăm într-un ceas, ce mare scofală! Pe urmă acolo mișună de gagii mișto și e plin de străini, băutură, «Kentă, îi tragem un chef pe bune...“ N-a mai văzut-o pe Luchi. Într-altă seară se întorcea acasă din peregrinările întortocheate și fără rost, târziu și obosit. Lângă el ședea în autobuz o femeie blondă, cu un aer trist și pierdut, a privit-o multă vreme, cu gândurile aiurea. Au coborât amândoi în Piața Romană. Ceva l-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
a prefăcut că vrea să dea un telefon, ea s-a apropiat spunându-i că-i defect din ziua precedentă. S-au lămurit că nici unul nu mai aștepta vreo mașină, ea a înțeles că o însoțise. „Atunci du-mă până acasă“, i-a spus. Drumul părăsea imediat șoseaua, în spatele blocurilor foarte noi, șerpuia un timp, spre marginea orașului, pe străzi înguste și prost luminate, mărginite de case groaznice, mici, cu curți, câini și garduri de lemn neîngrijite și arbori care se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
de vioiciune și bucurie și foița de pergament se așeza la loc și arăta superbă. Apoi a început lapovița, s-a scuturat scurt de frig, s-a ghemuit la pieptul lui o clipă, speriată, și a vrut să se întoarcă acasă. A insistat să-l țină de braț tot timpul, mergea lipită de el, privind semeț trecătorii cu capul sus, fulgii topiți pe obrazul ei și picăturile de ploaie alunecau în dâre amestecate cu fard, dar nu-i păsa. Andrei Vlădescu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
vrei să mă dai afară și să rămâi cu domnu’?“ „Nu ți-e rușine?“, a strigat Patricia, ridicându-se de pe scaunul de bucătărie. „Nu ți-e rușine? Cum poți să-mi spui mie una ca asta și încă la mine acasă?“ Bărbatul dădea din mână plictisit. „Stai jos, stai jos și nu mai trăncăni.“ Pe urmă părea să fi uitat de ea și se întorcea spre Andrei Vlădescu câteva clipe, ridicând din sprâncene a mirare că-l vede acolo la masă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
în urmă șoseaua luminată și cartierul nou, în drumul spre casă. I se părea că se trezește din ceva, de parcă până atunci ar fi fost drogat, anesteziat, într-un vis rău sau n-ar fi fost o vreme el. Ajuns acasă, s-a privit îndelung în oglindă, chipul ăsta îl știa, era al lui, ochii ăștia adânciți în orbite nu erau decât obosiți, nimic altceva, și totuși ceva se petrecuse cu el de câteva săptămâni. Dintr-odată scârbit de el, obosit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mult înainte. „Știi că am fost într-una din zilele astea în grădina botanică?“, spuse Ioana Sandi. „Am făcut și poze. N-am crezut că poate fi atât de minunată iarna, m-a fermecat pur și simplu. M-am întors acasă de-a dreptul fericită. Am și uitat de șefii ăia ai mei groaznici cu care nu reușesc să mă înțeleg.“ Lăsase paharul de o parte și ședea sprijinită de noptieră, iar el se întinsese cu capul în poala ei. Își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
se temeau cel mai mult băieții cu ochi albaștri care împânziseră cimitirul nici măcar deghizați în simpli curioși, ci ieșind în față să-i vedem, suntem aici, aveți grijă ce spuneți, suntem stăpâni peste tot. N-aveau cum să ajungă și acasă, dar cred că pândeau pe undeva prin apropiere. De la cimitir am mers cu toții la parastas, în curtea casei bătrânești în care se întinsese o masă lungă sub un tei matusalemic. Au insistat să merg și eu. Atunci am aflat mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
trebuie să fac“, i-a spus. A căutat-o marți, era la teatru. Andrei Vlădescu s-a bucurat; dar putea să-mi spună, și-a zis, indiferent cu cine s-ar fi dus. A căutat-o miercuri, dar nu era acasă. Joi, la fel. Seara târziu l-a sunat, el a refuzat-o s-o mai viziteze. „Am făcut deja o pauză, am început să învăț iar.“ „Te rog“, i-a zis. „Nu insista“, a răspuns el. „Duminică plec cu un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
chiuiau. La colțuri de stradă, țigăncile vindeau flori proaspete, de câmp, nu de seră. Îi plăcea să le privească, de fiecare dată când se ducea în vreo vizită, oricât de scurtă, cumpăra buchete mari. Dar nu-și aducea flori și acasă. Nu-și cumpăra flori decât când se simțea foarte singur. N-o mai făcuse decât cu ani în urmă, după plecarea Domniței. Pentru două săptămâni își luase concediu să-și pregătească examenele. De patru ani făcea la fel. Era ultimul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
aproape întreaga lui așteptare, cum și de ce. O scrisoare pe care i-o va da la întoarcere. Se înapoia sâmbătă. „Ce rost are să vii la aeroport?“, îi spusese mama Ioanei Sandi, „Stai și învață. Te va căuta ea îndată ce ajunge acasă“. A lucrat cu spor și înfrigurare până la prânz. Apoi a început să aștepte. N-a căutat-o el. Era convins că se va repezi la telefon și apoi în brațele lui, cum făcuse și altădată. Sau că își va arunca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
majoră. Apoi s-a gândit că ea l-ar putea căuta în răstimpul ăsta, mergând la un telefon public și spunându-i gâfâind exact ce el știa, că aparatul lor, naiba să-l ia, nu mai merge. Trebuia să aștepte acasă. Se făcuse noapte și era sâmbătă. Se învârtea prin cameră, mai forma numărul știut din când în când, privea pe fereastră, iar se învârtea prin cameră, iar privea pe fereastră. Din apartamentele vecinilor se auzeau glasuri și muzică. Cât vedea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]