KorAP: Find »[drukola/base=absurd & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...196 197 198 ...253 >

6,323 matches

Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906

înconjoară până la sfârșitul zilelor sale . O dată cu această clarviziune redobândită și deliberată, sentimentul absurdului se luminează și se precizează. Spuneam că lumea e absurdă, dar mă grăbeam. Tot ceea ce se poate spune este că lumea nu-i în ea însăși rațională. Absurda însă este confruntarea între acest irațional și această nemărginită dorință de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului! Absurdul ține atât de om, cât și de lume. Pentru moment, el este singura lor legătură. Îi înlănțuie unul de celălalt

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
redat-o tuturor lucrurilor când am spus că deasupra lor nici o voință eternă nu voia", cu boala mortală a lui Kierkegaard, "acel rău care sfârșește în moarte, fără ca după ea să mai urmeze ceva", temele semnificative și chinuitoare ale gândirii absurde au urmat una alteia. Sau, cel puțin, și această nuanță e capitală, cele ale gândirii iraționale și religioase. De la Jaspers la Heidegger, de la Kierkegaard la Șestov, de la fenomenologi la Scheler, pe planul logic și pe planul moral, o întreagă familie

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
Ea este însăși vocea spaimei, implorând existența "să" se întoarcă ea însăși din anonimatul în care s-a pierdut". Heidegger ne spune că nu trebuie să dormim și că, dimpotrivă, trebuie să veghem până la capăt. El stă în mijlocul acestei lumi absurde, arătându-ne caracterul ei pieritor și căutându-și drumul printre ruine. Jaspers nu crede în nici un fel de ontologie, pentru că, după el, ne-am pierdut "naivitatea". Știe că nu putem ajunge la nimic care să poată transcende jocul mortal al

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
ațâță și, cuprins de bucuria deznădăjduită a răstignitului fericit că e răstignit, construiește din luciditate, refuz, comedie, o categorie a demoniacului. Acest chip blând și totodată schimonosit, aceste piruete urmate de un strigăt țâșnit din adâncul sufletului întruchipează însuși spiritul absurdului în luptă cu o realitate care-l depășește. Iar aventura spirituală ce-l duce pe Kierkegaard până la atât de iubitele sale "scandaluri" începe, de asemenea, în haosul unei experiențe lipsite de decoruri și întoarse la incoerenta ei cea dintâi. Pe

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
consecvența unei vieți. Iraționalul, nostalgia umană și absurdul care tâșnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale dramei care trebuie în chip necesar să ia sfârșit cu toată logica de care o existență este în stare. SINUCIDEREA FILOSOFICĂ Sentimentul absurdului nu este totuna cu noțiunea absurdului. Aceasta doar se întemeiază pe el. El nu se rezumă la ea decât în scurta clipă când își rostește judecata asupra universului, după care îi rămâne să meargă mai departe. Este viu, adică va

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
și absurdul care tâșnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale dramei care trebuie în chip necesar să ia sfârșit cu toată logica de care o existență este în stare. SINUCIDEREA FILOSOFICĂ Sentimentul absurdului nu este totuna cu noțiunea absurdului. Aceasta doar se întemeiază pe el. El nu se rezumă la ea decât în scurta clipă când își rostește judecata asupra universului, după care îi rămâne să meargă mai departe. Este viu, adică va trebui să moară sau să răsune

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
de o parte, semnificația și, pe de alta, consecințele ei. Dacă îl învinuiesc pe un nevinovat de o crimă monstruoasă, dacă-i spun unui om virtuos că a râvnit la propria lui soră, îmi va răspunde că spusele mele sunt absurde. Această indignare are o latură comică. Dar ea are totodată și o rațiune profundă. Omul virtuos ilustrează prin această replică antinomia definitivă care există între actul pe care i-l atribui eu și principiile întregii sale vieți. "E absurd" înseamnă

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
între actul pe care i-l atribui eu și principiile întregii sale vieți. "E absurd" înseamnă "e cu neputință", dar și "e contradictoriu". Dacă văd un om atacând cu baioneta un grup de mitraliere voi socoti că fapta lui e absurdă. Dar ea nu-i astfel decât în virtutea disproporției care există între intenția sa și realitatea care-l așteaptă, în virtutea contradicției pe care o surprind între forțele sale reale și scopul pe care și-l propune. Tot astfel, vom considera că

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
raționament cu realitatea logică pe care vrem s-o instaurăm. În toate aceste cazuri, de la cel mai simplu până la cel mai complex, absurditatea va fi cu atât mai mare, cu cât va crește distanța între termenii comparației mele. Există căsătorii absurde, sfidări, resentimente, tăceri, războaie și păci absurde. În fiecare din aceste cazuri, absurditatea se naște dintr-o comparație. Sunt deci îndreptățit să spun că sentimentul absurdității nu ia naștere din simpla examinare a unui fapt sau a unei impresii, ci

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
s-o instaurăm. În toate aceste cazuri, de la cel mai simplu până la cel mai complex, absurditatea va fi cu atât mai mare, cu cât va crește distanța între termenii comparației mele. Există căsătorii absurde, sfidări, resentimente, tăceri, războaie și păci absurde. În fiecare din aceste cazuri, absurditatea se naște dintr-o comparație. Sunt deci îndreptățit să spun că sentimentul absurdității nu ia naștere din simpla examinare a unui fapt sau a unei impresii, ci că el țâșnește din comparația făcută între

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
primul nnd să nu escamotez prin cniar această soluție unul din termenii problemei. Unicul dat este pentru mine absurdul. Problema este de a ști cum se poate ieși din el și dacă sinuciderea se deduce în chip necesar din acest absurd. Prima și, în fond, singura condiție a căutării mele este de a păstra tocmai ceea ce mă strivește, de a respecta, în consecință, ceea ce socotesc eu esențial în acest ceva, pe care l-am definit ca o confruntare și ca o

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
căutării mele este de a păstra tocmai ceea ce mă strivește, de a respecta, în consecință, ceea ce socotesc eu esențial în acest ceva, pe care l-am definit ca o confruntare și ca o luptă neîncetată. Ducând până la capăt această logică absurdă, trebuie să admit că lupta aceasta presupune absența totală de speranță (ceea ce nu are nici o legătură cu disperarea), refuzul continuu (care nu trebuie confundat cu renunțarea) și insatisfacția conștientă (ce nu poate fi asimilată neliniștii juvenile). Tot ceea ce distruge, escamotează

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
care pare cu totul moral, și anume acela că omul este întotdeauna prada propriilor sale adevăruri. O dată ce le-a cunoscut, nu se mai poate desprinde de ele. Căci trebuie întotdeauna să plătim. Un om care a devenit conștient de existența absurdului este legat de el pentru totdeauna. Un om fără speranță și conștient de acest lucru nu mai aparține viitorului. Și e firesc să fie așa. Dar e firesc, de asemenea să se străduiască să scape din universul pe care și

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
precede nu are sens decât tocmai în funcție de acest paradox. Nimic nu poate fi mai instructiv în această privință decât o cercetare a felului în care și-au tras concluziile oamenii care au recunoscut, plecând de la o critică a raționalismului, climatul absurd. Or, pentru a nu mă referi decât la filosofiile existențialiste, văd că toate, fără nici o excepție, îmi propun evaziunea. Printr-un raționament ciudat, plecați de la absurd pe ruinele rațiunii, într-un univers închis și limitat la uman, ei divinizează ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
cu cât chipul Lui este mai hâd. Măreția Sa stă tocmai în inconsecvența sa. Dovada existenței sale este tocmai inumanitatea Sa. Trebuie să facem saltul în El și, prin aceasta, să ne eliberăm de iluziile rațiunii. Astfel, pentru Șestov, acceptarea absurdului este contemporană cu însuși absurdul. A-l constata înseamnă a-l accepta și tot efortul logic al gândirii sale constă în a-l pune în evidență pentru a face astfel să țâșnească speranța imensă pe care o aduce cu sine

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
al unui act de credință. Pentru asta am înainte întreaga viață. Știu că gânditorul raționalist este iritat de atitudinea șestoviană. Dar simt, de asemenea, că Șestov are dreptate împotriva gânditorului raționalist și vreau doar să știu dacă rămâne credincios exigențelor absurdului. Or, dacă admitem că absurdul este contrariul speranței, vedem că, pentru Șestov, gândirea existențială presupune absurdul, pe care însă nu-l demonstrează decât spre a-l spulbera. Această subtilitate de gândire nu-i decât o figură patetică de scamator. Când

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
spulbera. Această subtilitate de gândire nu-i decât o figură patetică de scamator. Când Șestov, pe de altă parte, opune absurdul moralei curente și rațiunii, el îl numește "adevăr" și "mântuire". Există deci la bază și în această definiție a absurdului o aprobare. Dacă admitem că toată forța acestei noțiuni rezidă în modul în care ea intră în conflict cu speranțele noastre elementare, dacă simțim că absurdul pretinde, pentru a exista, refuzul nostru de a consimți, vedem atunci că la Șestov

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
joint, o face cu un fel de speranță sălbatică despre care se poate vorbi mai cu seamă la el. Căci nu astfel rostește Hamlet acele cuvinte și nu astfel le scrie Shakespeare. Beția iraționalului și vocația extazului abat de la contemplarea absurdului un spirit clarvăzător. Pentru Șestov, rațiunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de rațiune. Pentru un spirit absurd, rațiunea este zadarnică și nu mâi există nimic dincolo de rațiune. Acest salt poate, cel puțin, să ne lămurească și mai bine asupra adevăratei

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
la el. Căci nu astfel rostește Hamlet acele cuvinte și nu astfel le scrie Shakespeare. Beția iraționalului și vocația extazului abat de la contemplarea absurdului un spirit clarvăzător. Pentru Șestov, rațiunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de rațiune. Pentru un spirit absurd, rațiunea este zadarnică și nu mâi există nimic dincolo de rațiune. Acest salt poate, cel puțin, să ne lămurească și mai bine asupra adevăratei naturi a absurdului. Știm că absurdul constă într-un echilibru, că-l aflăm, înainte de orice, într-o

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
clarvăzător. Pentru Șestov, rațiunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de rațiune. Pentru un spirit absurd, rațiunea este zadarnică și nu mâi există nimic dincolo de rațiune. Acest salt poate, cel puțin, să ne lămurească și mai bine asupra adevăratei naturi a absurdului. Știm că absurdul constă într-un echilibru, că-l aflăm, înainte de orice, într-o comparație, și nu în termenii acestei comparații. Șestov însă mută toată greutatea asupra unuia din termeni, distrugând astfel echilibrul. Setea noastră de a înțelege, nostalgia noastră

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
ilegitimă, la aceea a preeminentei iraționalului. Dar trecerea nu este evidentă. Căci aici pot interveni noțiunile de limită și de plan. Legile naturii pot fi valabile până la o anumită limită, care, o dată trecută, se întorc împotriva lor însele, dând naștere absurdului. Sau, de asemenea, ele pot fi legitime pe planul descrierii, fără ca aceasta să însemne că sunt adevărate pe planul explicației. Totul este sacrificat astfel iraționalului, și exigența de claritate fiind escamotată, absurdul dispare o dată cu unul din termenii comparației. Omul absurd

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
absurdului. Sau, de asemenea, ele pot fi legitime pe planul descrierii, fără ca aceasta să însemne că sunt adevărate pe planul explicației. Totul este sacrificat astfel iraționalului, și exigența de claritate fiind escamotată, absurdul dispare o dată cu unul din termenii comparației. Omul absurd, dimpotrivă, nu procedează la această nivelare. El recunoaște lupta, nu disprețuiește câtuși de puțin rațiunea și admite iraționalul. Cuprinde astfel cu privirea toate datele experienței, nefiind cituși de puțin dispus să facă saltul înainte de a ști. Știe numai că în

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
reziduu al experienței din această lume. "Pentru credincios, spune Kierkegaard, eșecul său este și triumful său." Scopul meu nu este să mă întreb de care emoționantă învățătură se leagă această atitudine. Eu nu am a mă întreba decât dacă spectacolul absurdului și caracterul său propriu o îndreptățesc. În această privință, știu că răspunsul este nu. Dacă examinăm din nou conținutul noțiunii de absurd, înțelegem și mai bine metoda care-l inspiră pe Kierkegaard. El nu menține echilibrul între iraționalitatea lumii și

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
propriu o îndreptățesc. În această privință, știu că răspunsul este nu. Dacă examinăm din nou conținutul noțiunii de absurd, înțelegem și mai bine metoda care-l inspiră pe Kierkegaard. El nu menține echilibrul între iraționalitatea lumii și nostalgia revoltată a absurdului și nu respectă acel raport care constituie de fapt sentimentul absurdității. Având certitudinea că nu poate să se sustragă iraționalului, vrea cel puțin să se salveze din această nostalgie deznădăjduită care-i pare sterilă și zadarnică. Dar dacă asupra acestui

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-i zădărnicie (când vorbește, de pildă, despre el însuși, ca și cum nici teama de Dumnezeu, nici pietatea n-ar fi fost în stare să-i aducă pacea inimii). Astfel, printr-un subterfugiu chinuitor, el dă iraționalului chipul, iar Dumnezeului său atributele absurdului injust, inconsecvent și de neînțeles. La el numai inteligența mai încearcă să înăbușe revendicarea adâncă a inimii omenești. De vreme ce nimic nu e dovedit, totul poate fi dovedit. Kierkegaard însuși ne dezvăluie drumul pe care l-a urmat. Nu vreau să

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]