5,714 matches
-
Neumayr în 1873, Vadász în 1915, Jekelius în 1921. Ulterior au apărut lucrări ale unor autori români, cum ar fi D. Patrulius, M. Pelin, C. Grasu, D. Grigore, I. Preda. Mai recent, în perioada 2007 - 2010 s-a desfășurat în arealul Munților Hășmaș - incluzând teritoriul parcului, proiectul "Geo-biodiversitatea Parcului Național Cheile Bicazului - Hășmaș" ("GEOBIOHAS"), de reevaluare a situației actuale a întregului patrimoniu natural existent în acest areal. Acesta s-a concretizat prin: inventarierea stării actuale a siturilor din masiv și din
Parcul Național Cheile Bicazului - Hășmaș () [Corola-website/Science/311820_a_313149]
-
D. Grigore, I. Preda. Mai recent, în perioada 2007 - 2010 s-a desfășurat în arealul Munților Hășmaș - incluzând teritoriul parcului, proiectul "Geo-biodiversitatea Parcului Național Cheile Bicazului - Hășmaș" ("GEOBIOHAS"), de reevaluare a situației actuale a întregului patrimoniu natural existent în acest areal. Acesta s-a concretizat prin: inventarierea stării actuale a siturilor din masiv și din ariile limitrofe acestuia, cartari și studii geologice (petrografice, mineralogice), geotehnice, paleontologice și hidrogeologice, schițarea unui "Catalog al siturilor paleontologice din masivul Hăghimaș" și propuneri privind crearea
Parcul Național Cheile Bicazului - Hășmaș () [Corola-website/Science/311820_a_313149]
-
fost intens vânată, în urma cărui fapt acesta a scăzut până la doar 1-2.000. Ulterior, includerea speciei în lista de animale pe cale de dispariție și în mai multe documente ce prevedeau conservarea speciei, cu precădere în Cartea Roșie a statelor din areal, a ridicat populația vidrelor de mare la o cincime din cea inițială. Acest fapt a fost considerat un succes al organizațiilor de protecție a mediului și o contribuție majoră la împiedicarea degradării ecosistemului marin. Oricum, "Enhydra lutris" rămâne o specie
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
de mare pe subspecii a apărut din cauză că cercetarea vidrelor de mare a fost făcută un timp îndelungat de părți separate: specialiștii sovietici cercetau malurile estice ale Rusiei de astăzi, iar americanii malurile vestice ale Alaskăi, Canadei și Californiei. Hotarul dintre arealul vidrei de mare obișnuite și al celei nordice, însă, urmează exact linia hotarului dintre SUA și Rusia. Probabil, cercetările viitoare comune pe malurile insulelor Comandorului vor clarifica acest subiect. Vidra de mare este un animal relativ mare: lungimea sa atinge
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
mare în toate statele în care trăiesc acestea, populația lor a crescut semnificativ, în comparație cu începutul secolului XX. În afară de aceasta, în SUA, în Canada și în URSS, în anii 1950-60 s-au luat măsuri de repopulare cu vidre de mare pe arealul inițial. Eforturile respective au avut un succes regional, regiunile populate de vidre de mare rămânând intermitente, pe alocuri sporadic populate. Cu toate acestea, s-au păstrat exemplare de vidre de mare în Extremul Orient, pe țărmurile Alaskăi și ale Californiei
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
mare. Acestea au fost foarte prețuite în Europa, iar vânzarea lor a compensat toate cheltuielile expediției. Unele dintre ele au ajuns să fie chiar licitate la Londra. Atunci a început exterminarea masivă și necontrolată a vidrelor de mare în toate arealele sale de viață - insulele Comandorului, Kamceatka, insulele Kurile și Alaska. În anul 1799, în scopul intensificării vânătorii și controlării veniturilor de pe urma vânzării blănurilor, a fost creată o companie ruso-americană specializată în dobândirea acestora. Compania a luat în exploatare ca teren
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
de bani prin vânzarea blănurilor. Astfel, în vânarea vidrelor de mare s-au implicat englezii și americanii. În goana după blana vidrelor de mare s-au implicat rușii, englezii, americanii și japonezii, și în 100 de ani practic au pustiit arealele lor. De exemplu, la sfârșitul secolului XIX, în peninsula Kamceatka nu se mai găsea niciun exemplar, iar toponimele "Marea Biberilor" și "Kalanka" au ieșit din uz. Către începutul secolului XX numărul de indivizi a scăzut atât de mult, încât capturarea
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
a interzis vânarea vidrelor de mare în 1926, iar Japonia în 1946. În anul 1972 a fost adoptată Legea privind protecția mamiferelor marine, care a asprit pedepsele pentru vânarea lor. Astfel vânarea vidrelor de mare a fost interzisă în toate arealele ei de supraviețuire. Datorită măsurilor luate, populația vidrelor de mare a crescut anual cu 15%, atingând în 1990 o cincime din populația inițială. În perioada anilor 1990-2007 nu s-a observat nicio creștere în populația vidrelor de mare. Cu toate că au
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
Aleutine, în regiunea - , în anii '60-'70 ai secolului XX. După fiecare test mortalitatea vidrelor de mare creștea brusc. Indivizii afectați sufereau de dereglări în funcționarea plămânilor, inimii, creierului. Triburile de camceadali, aleuți și ainu, care trăiesc de la începuturi în arealele de viețuire a vidrelor de mare, au inclus acest animal în cultura și folclorul lor, deseori atribuindu-le evoluția de la oameni. Drept exemplu poate servi legenda din folclorul aleutin, conform căreia doi îndrăgostiți s-au aruncat în mare și s-
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
naturii, numărul actualmente scăzut de indivizi fiind datorat tăierii lemnului valoros. Adeseori, tisa este plantată în parcuri și grădini din motive ornamentale. Tisa este un arbore care poate ajunge până la 6-15 m în înălțime și 1,5-6 m în diametru, arealul acesteia întinzându-se din Eurasia, Marea Britanie până în Caucaz, nordul Iranului, Africa de Nord-Vest. În România, acesta crește prin păduri de fag, pe substrat calcaros. Se aseamănă cu bradul, de care se deosebește prin frunzele de o culoare mai verde, iar
Taxus baccata () [Corola-website/Science/311958_a_313287]
-
walah" în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). La rândul său, "walah" duce la cuvintele Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de "vloh" în legătură cu toate popoarele romanice inclusiv strămoșii românilor. Mai târziu, forma cuvântului a evoluat: de exemplu, Italia în limba poloneză este numită
Vlahi () [Corola-website/Science/311317_a_312646]
-
vulgaris" și "Pinguicula alpina"), trifoi de baltă ("Menyanthes trifoliata"), ranunculus ("Ranunculus thora"), omag vânăt ("Aconitum toxicum"), țâța-vacii ("Primula elatior ssp. leucophylla"), degetăruț ("Soldanella hungarica ssp. hungarica"), ochiul găinii ("Primula minima"), laptele-stâncii ("Androsace chamaejasme"), splină ("Chrysosplenium alpinum"), paroinic ("Orchis ustulata"). În arealul parcului a fost redescoperită după mai bine de 100 de ani o planta rară cunoscută sub denumirea de păiușul lui Porcius ("Saussurea porcii" - endemism pentru Munții Rodnei), element floristic colectat aici ultima dată în anul 1902 de botanistul Florian Porcius
Parcul Național Munții Rodnei () [Corola-website/Science/311373_a_312702]
-
scrofa"), veveriță ("Sciurus vulgaris"), șoarecele de Tatra ("Microtus tatricus"), șoarecele săritor de pădure ("Sicista betulina"), șoarecele de pământ ("Microtus agrestis"), șoarecele de câmp ("Microtus arvalis"), cârtiță ("Talpa europaea"), liliacul cu urechi de șoarece ("Myotis blythii"), liliacul comun ("Myotis myotis"). În arealul parcului se află mai multe specii avifaunistice (de migrație și pasaj) enumerate în anexa I-a a "Directivei Consiliului European" 147/CE din 30 noiembrie 2009 (privind conservarea păsărilor sălbatice); printre care: acvila de stâncă ("Aquila chrysaetos"), potârniche de tundră
Parcul Național Munții Rodnei () [Corola-website/Science/311373_a_312702]
-
ul (denumire științifică "aria veșca"), numit popular "agrange", "buruiana de fragi", "căpșuni de pădure", "fragi de pădure", "frăguța sălbatică", "frunză", "vărăguțe" și "fragi-de-câmp", este o plantă perena din genul "Fragaria", familia Rosaceae, care are fructe comestibile. Specie cu un areal mare de răspândire, cuprinzând Europa, Nordul Africii, America de Nord și de Sud. Plantă mezotermofită, helio-sciadofită eutrofa care crește îndeosebi în zona pădurilor de stejar - etajul molidului, la marginea pădurii, în ochiuri de pădure, poieni și fânețe recente. Ele se pot găsi
Frag () [Corola-website/Science/311461_a_312790]
-
mediteranene, daco-balcanice, pontice sau panonice; dintre care unele protejate la nivel european prin "Directivă C.E." 92/43/ CE din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de fauna și floră sălbatică). Printre speciile de plantele semnalate în arealul Măgurii Priei se află: laptele cucului ("Euphorbya amygdaloides"), osul iepurelui ("Ononis spinosa"), pătlagina ("Plantago major"), clopoțel ("Campanula serrata"), plămânărica ("Pulmonaria officinalis"), vinarița ("Asperula odorata"), sănișoara ("Sanicula europaea"), pâștița ("Anemone nemerosa"), frag ("Fragaria veșca"), găinușe ("Isopyrum thalictroides"), brebenei ("Corydalis solidă"), ciclamen
Vârful Măgura Priei, Munții Meseș () [Corola-website/Science/311474_a_312803]
-
crearea limbii române literare. Cea mai fecundă perioadă din istoria mănăstirii rămâne totuși sfârșitul secolului al XVIII-lea, când, sub păstorirea Sf. stareț Gheorghe de la Cernica (canonizat în 2005), aceasta devine unul din principalele focare de duhovnicie și cultură ale arealului românesc. În 1834, tipografia Ungrovlahiei de la București va fi mutată la metocul Cocioc al Mănăstirii Căldărușani, împlinindu-se astfel dorința Sf. Mitropolit Grigore Dascălul (canonizat în 2006), nevoitor un timp în această mănăstire. În 1778 a fost înființată o școală
Mănăstirea Căldărușani () [Corola-website/Science/312348_a_313677]
-
partea estică (1000 m) și cea vestică (500-600 m). În partea vestică este o umbră de precipitații cu influențe foehnice, cu temperaturi mai ridicate și precipitații scăzute. Partea estică este expus favorabil în fața maselor de aer. Se pot distinge două areale biopedoclimatice: 2,6 mil de locuitori (11% din populația României). Densitatea medie este de 100 loc/km² cu diferențe între centru (mai mică) și margini (peste medie). Agricultura este o acțiune foarte răspândită în Depresiunea Transilvaniei.Cultura plantelor: cereale, plante
Depresiunea colinară a Transilvaniei () [Corola-website/Science/312480_a_313809]
-
Munții Apalași. Ulterior, acea hotărâre de natură politică, a constituit un motiv major al declanșării Revoluției americane pentru că a convins coloniștii americani, printre multe altele, că Angliei nu-i păsa de interesele majoritare ale subiecților săi din coloniile nord-americane. Acest areal era văzut drept foarte dezirabil pentru întemeierea de așezăminte în primii ani de existență ai Statelor Unite, ceea ce a făcut ca zona să fie subiectul pretențiilor teritoriale ale mai multor state. Aceste pretenții teritoriale își aveau originea în așa numitele „Colonial
Ohio Country () [Corola-website/Science/312884_a_314213]
-
majoritate, bazinul superior al Răutului. În componența învelișului de sol predomină cernoziomurile tipice moderat humifere și levigate, formate pe argile lutoase. Eroziunea solurilor este slab dezvoltată . În comparație cu alte regiuni și raioane pedogeografice ale Republicii Moldova, aici sunt slab răspândite pajiștile (pășunile), arealele de soluri intrazonale, alunecările de teren. Pe alocuri, pe părțile inferioare ale unor versanți, apar la suprafață straturi de argile, inclusiv salinizate. Pe versanți apar câteva pânze de ape freatice cu diferit grad de salinizare. Acestea modifică esențial atât regimul
Stepa Bălților () [Corola-website/Science/310928_a_312257]
-
p. Vegetația naturală practic nu s-a păstrat. Pe fragmentele înțelenite, nevalorificate, degradate prin pășunat, predomină păiușul și diferite ierburi de protostepă; pe versanți cu soluri erodate predomină comunitățile de bărboasă. Pe fondul vegetației zonale de stepă foarte frecvente sunt arealele cu vegetație palustră, hidrofilă și halofită. Asemenea fragmente sunt răspândite nu numai în lunci și văi, dar și pe pante, pe culmile dealurilor, îndeosebi, ale Ciulucului. Această mozaicitate se datorează neomogenității structurii geologice, regimurilor hidrologice și structurii învelișului de sol
Stepa Bălților () [Corola-website/Science/310928_a_312257]
-
cu hramul “Nașterea Sfanțului Ioan Botezătorul”, este una dintre mânăstirile Țării Românești, fiind ctitorie a lui Matei Basarab între 1637-1651. Mănăstirea se află în Sud-Estul României, în cadrul Episcopiei Dunării de Jos din Mitropolia Munteniei și Dobrogei, în arealul comunei cu același nume din județul Brăila, la 9 km Nord-Nord-Est de satul Măxineni și 35 km Nord-Vest de municipiul Brăila, chiar lângă confluenta râului Buzău cu Șiretul. Accesul se face de pe DN23 pe sensul Focșani - Brăila, la stanga pe DC56
Mănăstirea Măxineni () [Corola-website/Science/309506_a_310835]
-
de cultură agricolă și plante medicinale care se regăsesc extrem de rar în zona Europei Centrale. Pe câmpii sunt nenumărați pomi fructiferi. Multe parcele de teren au fost definite drept rezervații naturale. Suprafața calcaroasă semiuscată este de o importanță deosebită pentru arealul vital al fluturelui de zi din familia papilipnpidea și al fluturilo de noapte din familia zygaenidae. Aceste specii se pot gasi în special în zonele limitrofe văii râului Diemel. În conformitate cu Directiva habitatului florei și faunei orhideele aparținând sortului sarac în
Warburg () [Corola-website/Science/309524_a_310853]
-
și nucleul viitoarei aristocrații denumită, "boierime". Florin Curta (Brătianu și alți istorici) resping această supoziție a lui Vásáry privind un presupus blazon heraldic valah de inspirație cumană Se spune că familiile Basarabilor și Văcăreștilor își trag prin tradiție rădăcinile din arealul Făgărașilor Numele dinastic Basarab (cu o probabilă origine tracă conform lui O. Densușianu și S. Paliga sau cumană conform lui Djuvara) a fost întâlnit înainte de Basarab I (vezi Familia Basarabilor și Xenopol despre Bazaram-bam ) și a supraviețuit în numele lui Neagoe
Cumani și pecenegi în Țara Făgărașului () [Corola-website/Science/309513_a_310842]
-
neagră). Ocazional, berindeii au fost asociați de unii istorici cu varegii (sau varangienii), adică vikingii, care au migrat în Evul Mediu pe cursul inferior al fluviului Volga și al Niprului pînă vărsarea acestora în Mările Caspică respectiv Negre. Teritoriul corespunde arealului locuit de berindei în acea epocă istorică. Rămâne incert dacă cele două grupuri etnice au interacționat, știindu-se că varegii au fost șiei, ca gărzi militare, în solda împăraților bizantini la Constantinopole. Pe teritoriul României, berindeii sunt semnalați în Teleorman
Berindei () [Corola-website/Science/309710_a_311039]
-
de Câmpeni. Atestat documentar pentru prima oară în 1733, sub numele de "Râul Mare", Albac a fost sediul unei comune care cuprindea așezări din amonte, pe o întindere apreciabilă. Cu timpul, crescând populația așezărilor componente, Albac și-a restrâns treptat arealul, luând naștere alte noi comune. Populația comunei a evoluat de-a lungul timpului astfel: Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Albac se ridică la de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră de locuitori. Majoritatea
Comuna Albac, Alba () [Corola-website/Science/310085_a_311414]