7,234 matches
-
Nicăieri nu vezi cărare,/ [...] La temei de codri deși/ Nu-i cărare ca să ieși154. Dovada cea mai clară a comuniunii profunde a omului cu pădurea (organism viu și prieten nedespărțit) este aceea că la moartea cuiva apropiat se "smulge" din codru un arbore drag pentru a-l resădi, ca veșnică aducere-aminte, la căpătâiul celui pierdut: Iar când am auzit/ Că bărbatul mi-au murit,/ Teiu-acesta am sădit,/ Crește teiul și-nflorește/ Și viața mi-o umbrește./ Și în umbra-i cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
pierdut al copilăriei este pentru Eminescu pierderea supremă. Natura este singurul absolut. George Gană observă cu justețe că această afirmație a poetului exprimă o valorizare superlativă a naturii, dând o formulare aforistică unor îndelungate raporturi sufletești și spirituale cu ea157. Codrul, simbol plenar al naturii, concentrează sevele absolutului. În Fiind băiet păduri cutreeram 158 se revarsă nu puține dintre acestea: Un freamăt lin trecea din ram în ram, miresmelee veneau adormitor./ [...] Pe câmpi un văl de argintie ceață,/ Sclipiri pe cer
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
cântă tainic cu dulceață, prin naltul ierbii/ Părea c-aud[e] venind în cete cerbii, crăiasa ieșită din teiul vechi ce se deschide vine Ca-n somn încet-încet pe frunze, ca un înger blând cu fața radioasă 159. În proză, codrul apare sporadic, iar descrierea lui este similară celei din poezie: codrii bătrâni trosneau amorțiți de iarnă 160; Fluviul lat se adâncea în păduri întunecate, unde apa abia mai clipea din când în când atinsă de câte-o rază: trunchii pădurilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
venind în cete cerbii, crăiasa ieșită din teiul vechi ce se deschide vine Ca-n somn încet-încet pe frunze, ca un înger blând cu fața radioasă 159. În proză, codrul apare sporadic, iar descrierea lui este similară celei din poezie: codrii bătrâni trosneau amorțiți de iarnă 160; Fluviul lat se adâncea în păduri întunecate, unde apa abia mai clipea din când în când atinsă de câte-o rază: trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra râului și formau bolți nalte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
lacului este un bogat izvor de translații în domeniul existențialului: Și privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe/ Clipe dulci se par ca veacuri 166. La fel se întâmplă și-n Freamăt de codru; lacul este prezent în primele două versuri Tresărind scânteie lacul/ Și se leagănă sub soare 167 -, după care se focalizează povestea iubirii. Rolul lui de oglindă nu scapă nici versurilor de inspirație folclorică, prilej de întrebări retorice transferate codrului: Ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de codru; lacul este prezent în primele două versuri Tresărind scânteie lacul/ Și se leagănă sub soare 167 -, după care se focalizează povestea iubirii. Rolul lui de oglindă nu scapă nici versurilor de inspirație folclorică, prilej de întrebări retorice transferate codrului: Ce mi-i vremea, când de veacuri/ Stele-mi scâteie pe lacuri,/ Că de-i vremea rea sau bună,/ Vântu-mi bate, frunza-mi sună168. În Diana, toate acestea sunt retopite în meditația poetului însuși: În cea oglindă mișcătoare/ Vrei să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
mișcătoare/ Vrei să privești un straniu joc,/ O apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc?169 Lacul este în ultimă instanță un creuzet de imagini și de culori, care își schimbă înfățișarea în funcție de cer, de lună, stele și codru, de lumină sau de întuneric: Lâng-un lac pe cari norii/ Au urzit o umbră fină/ Ruptă de luciri de unde/ Și de bulgări de lumină,// Stând privește-n apa clară/ De lumina mea muiată/ Și aruncă roză roșă/ Peste unda fermecată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci/ Părea că vede zâne cu păr de aur roș -, cât și al unora quasirealiste: În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce,/ [...] trestia cea naltă vuind de vânt mai tare/ [...] Când rețele din codru pe creții apei clare,/ Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi 174. Permanența vie a suferinței, dusă de undele timpului până la maturitate, se manifestă pregnant într-un florilegiu stilizat cu numele-pecete Floare de tei, concepută prin 1880: Floare de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Se strecurau în cântul meu cu flori 145. Atât în sufletul poetului, cât și în toată armonia universului ipoteștean, până și Vara cânta din arfa [...] de aur/ Vara cu flori cu-al basmelor tesaur 146. Acolo, În valea viselor erau codri de cânturi/ Und-arfe arbori suspinau în vânturi 147. Muza poetului îi inspiră sunete melodice, fiind și ea o prezență prin pădurile de basme, pe unde trece fluviul cântării 148: Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Și prin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
cântă tainic cu dulceață,/ Sunând din ce în ce tot mai aproape 154... De altfel, în noianul intuițiilor poetice, totul prinde glas: uraganul, tunetul, valul, buciumul, cornul, izvorul, râul, clopotul, vântul, albinele, undele, Orfeu însuși: Vântul c-o suflare plânsă codrii negri îi pătrunde/ Și vrăjește lin din frunze, și vorbește aiurind 155. Toate culminează cu armoniile mozartiene din finalul poemului Dorința: Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri156. În ciuda a tot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
buciumul, cornul, izvorul, râul, clopotul, vântul, albinele, undele, Orfeu însuși: Vântul c-o suflare plânsă codrii negri îi pătrunde/ Și vrăjește lin din frunze, și vorbește aiurind 155. Toate culminează cu armoniile mozartiene din finalul poemului Dorința: Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri156. În ciuda a tot ceea ce se crede de obicei, poezia lui Eminescu este greu de rostit tocmai pentru concurența în care intră cele două lumi armonice: pe de o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Dar sunetul cornului emite unde în cercuri învăluitoare, dând senzația omenescă altfel, că moartea ca și iubirea sunt imprevizibile. Alteori, sunetul cornului ia proporții mitice, în așa fel încât totul pare bulversat în natura întreagă; animalele au presimțiri apocaliptice: Din codri singurateci un corn părea că sună./ Sălbatecele turme la țărmuri se adună./ Din stuful de pe mlaștini, din valurile ierbii/ Și din poteci de codru vin ciutele și cerbii,/ Iar caii albi ai mării și zimbrii zânei Dochii/ Întind spre apă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
mitice, în așa fel încât totul pare bulversat în natura întreagă; animalele au presimțiri apocaliptice: Din codri singurateci un corn părea că sună./ Sălbatecele turme la țărmuri se adună./ Din stuful de pe mlaștini, din valurile ierbii/ Și din poteci de codru vin ciutele și cerbii,/ Iar caii albi ai mării și zimbrii zânei Dochii/ Întind spre apă gâtul, la cer înalță ochii 189. Buciumul, în polifonismul său, deține și el o magie întreagă. E ca și cum, în Trecut-au anii..., un poem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
tânguiosul glas de clopot 196 sau urcă în impalpabile rezonanțe religioase: Vântu-ngreunat cu miros trezea-n clopot glas de sfinți 197. Comuniunea dintre sufletul poetic și glasul clopotului este dată de elementul comun amândurora tânguirea, ce aparține melancoliei: Lin din codri se coboară/ Melancolic glas de corn198. Faptul că buciumul și clopotul au valențe echidistante în rezonanțele auditive și sentimentale ale poetului este exprimat de apariția lor simultană: S-aud din bucium cânt/ Să sune talanga 199. Mai mult, ele se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
S-aud din bucium cânt/ Să sune talanga 199. Mai mult, ele se asimilează comuniunii cu natura: Am auzit a stelelor cântare/ Al mării glas, al râurilor grai/ A frunzelor umilă suspinare/ Mișcate-n freamăt de-al vântului vai!/ În codrii cei adânci și nalți în zare/ De tânăr auzeam păsări din rai/ Cu glas de aur aerul tremurând/ Din iarbă florile-auzeam crescând 200. Asociat cu sunetul clopotului, îngerul iubirii urcă spre cer, generând senzații muzicale prin excelență: Iar prin cerul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
se derulează într-un cadru natural izolat: Vom visa un vis ferice/ Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratece izvoare,/ Blânda batere de vânt256. Fericirea celor doi îndrăgostiți își găsește împlinirea în spațiul oniric: O, priviți-i cum visează/ Visul codrului de fagi !/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei își sunt așa de dragi !257 Singurătatea petrecută în visare pare a fi idealul eminescian de căutare a liniștii râvnite. În Luceafărul se simte mai pregnant decât în restul operei starea de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
plâng de tine/ Căci nu voi să-ntunec zâmbirile-ți line. Înfățișând plânsul ca efect al unei suferințe mistuitoare, Eminescu îl va proiecta asupra întregului cosmos, așa încât aproape nimic nu va ramâne neatins de el: munții, soarele, văile, stelele, izvoarele, codrii, marea, zeii etc. Pe coordonate distincte și cu intensități adecvate, plânsul uman și plânsul elementelor întrețin o pulsație fraternă, plecată din aceleași obârșii neștiute și năzuind spre același liman 299. O mitologie întreagă, preluată creator, va fi fructificată în Memento
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
bolnavă, își răzima din cînd în când undele sclipitoare de țărmii adormiți 307. Comparând cele două atitudini, cea a tinereții și cea a erosului sublimat din Cezara, până într-un punct lacul și insula par a fi identice celor din codru: El s-apropie de lac și, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul și tânărul împărat al raiului.308 În această ipostază, Ieronim/Eminescu aduce aminte de copilul din poeziile tinereții, când dărâma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
după cum observa în mod just Lucian Blaga, realitatea ei se construiește dincolo de limbaj; realitatea operei este o realitate revelatorie. Astfel, insula lui Euthanasius din Cezara preia și adâncește în misterul cosmosului insula din lacul încărcat cu flori de nufăr din codrii Ipoteștilor, după cum iubita de la Ipotești se constituie în arhetip al femeii din poezia erotică eminesciană. Crescând odată cu timpul, opera lui Eminescu reînvestește cu noi sensuri însuși spațiul-matrice al creatorului. S-a încercat să se demonstreze prin cercetarea totalizantă a istoriei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
al Filarmonicii "Moldova", Bujor Prelipceanu un adevărat senior al vânătorii, cu nedesmințite succese "în ramură", posesor de câine importat și cartușe mofturoase, aduse de prin cele Americi, unde concertează în afara sezonului, cu ochii la partitură și cu gândul la cotloanele codrilor României. Cum vedeți, Sardino a solicitat și o consemnare din partea unui fost director de teatru ceea ce înseamnă că, instinctiv, orânduiește vânătoarea prin preajma artei. Asta fiind generoasă temă de eseu; păi, numai Odobescu, în "Pseudokinegheticos", să "bată câmpii cu grație" (cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
până-n... Irak, bătând mai ales pădurile Sucevei. Întâlnesc, în aceste pagini, și prieteni comuni, evocați în ipostaza de oameni-cu-pușcă, dar mai ales, peisaje pe care, în tinerețe, le voi fi "gustat" și eu, din aceeași irepresibilă dorință de bejenire în codru. Care a rămas să dospească ascunsă-ntr-un fund de gând, spre a da în clocot la fiecare început de mai... Sardino, cum bine îl știu, slobozește focul rar și chibzuit, fiindcă (citez) "nu numai vânatul s-a rărit, s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
lume și de poftele lumești, în pustiu numai, spre a lui Dumnezeu laudă se închisese, la acel loc, zic, necălcat de urme omenești, în mijlocul pădurilor, în culcușul fiarelor sălbatice, către acel săhastru, Ștefan au năzuit și plecând armele patriarhului din codri, căută și adusă biruință în tabere..." Desigur, nu poate fi vorba de un text contemporan cu sfârșitul lui Ștefan, și, în consecință, nu-i necrolog. Nici testament n-are cum fi, câtă vreme a fost redactat (la persoana III-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
cântec, Doina dorurilor noastre, Roiu de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre. Limba noastră-i graiul pânii, Când de vânt se mișcă vara; În rostirea ei, bătrânii Cu sudori sfințit-au țara. Limba noastră-i frunza verde, Sbuciumul din codrii veșnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeșnici. Limba noastră-s vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Și, citindu-le-nșirate Te-nfiori adânc și tremuri. Limba noastră-i limbă sfântă Limba vechilor cazanii Care-o plâng și care-o cântă
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
septembrie 2013, dându-ne explicații și la versurile pe care ni le alătura epistolei sale: Cerbul cu stea în frunte A fost odată-ntr-o pădure Un om bătrân cu baba lui, Trăiau săraci ca vai de lume În adâncimea codrului. Moșneagul nu mai vrea nimic Ci numai moartea și-o dorea; Iar baba ar fi vrut să aibă Un suflet tânăr lângă ea. Să fie un copil cuminte, Un cățeluș sau un pisoi. Dar vreau s-aud și eu cum
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
nu mai vrea nimic. Ce-mi trebuie o viață nouă, Sunt prea bătrân, și prea calic!. Dar Domnul se-ndură de babă Și-un pui de cerb i-a dăruit. Un pui de cerb cu steaua-n frunte Gonit din codri și rănit. Săgeata-i străpunse-se gâtul Din rană sângele-i curgea. Și lacrimi mari curgeau din ochii Rotunzi, frumoși ca o mărgea. L-a mângâiat pe frunte moșul Sărmana babă l-a spălat, L-a îngrijit cu grijă nouă
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]