KorAP: Find »[drukola/base=interfață & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...196 197 198 ...218 >

5,432 matches

Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238

fie pentru a demonta clișeul imaginii, fie pentru a face tangibilă irealitatea bazelor de date, fie pentru a intra în paradigma globală a „videologiei”, ca să folosim terminologia lui Manolescu (2003Ă. Mai degrabă decât să fie reprezentat, trupul este construit la interfață, este simulat atât ca interioritate, cât și ca exterioritate, atât ca întreg, cât și ca părți-organe destructurate. Prin urmare, numeroși artiști încearcă să adreseze modul de relaționare a corpului organic (împreună cu noțiuni precum piele, bătrânețe, moarte, boală, durere, plăcere, afectă

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
moarte, boală, durere, plăcere, afectă la cyberspațiul nemuririi și al ubicuității cibernetice. Aceștia încearcă să scoată la iveală implicațiile biotehnologiilor, nanotehnologiei și realității virtuale asupra trupului. În primul rând, vor să întrebe unde sunt limitele corpului în contextele implantelor, transplantelor, interfețelor sau protezelor și în condițiile extinderii simțurilor în spațio-temporalitatea medială. În al doilea rând, doresc să surprindă relația paradoxală dintre interesul crescând pentru corporalitatea viscerală și preocuparea pentru aparenta dematerializare a acestei corporalități în imaginea digitală. Joncțiunea dintre materialitatea trupului

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
care mixează șapte iconuri de frumusețe feminină, create de artiști de-a lungul istoriei artei. De pildă, în 1993, își efectuează a șaptea intervenție chirurgicală la New York, „Omniprésence”, un implant siliconic în ambele extremități ale frunții pentru a intra în interfață cu chipul (androgină al Mona Lisei lui Leonardo Da Vinci. Acest icon este ales nu numai datorită standardului de frumusețe atribuit, ci și faptului că este considerat un autoportret feminin al artistului. În același timp, operația este transmisă prin satelit

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
transformării la întâlnirea cu alteritatea, cu celălalt, fie că e vorba de interregnuri, fie de multietnii, fie de tehnoculturalități. 2.5. Virtualitatea ca virulență. Baudrillard și critica identității la interfațătc "2.5. Virtualitatea ca virulență. Baudrillard și critica identității la interfață" La polul opus acestor puncte de vedere, teoretice sau artistice, care ilustrează pozitivitatea identității avatarice se situează vocea critică, negativistă și cvasiapocaliptică a lui Baudrillard, care poate fi criticată, la rândul ei, din interiorul manifestării corporealității în spațiul virtual. Filosoful

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
lui Baudrillard, care poate fi criticată, la rândul ei, din interiorul manifestării corporealității în spațiul virtual. Filosoful francez se adreseasă identității virtuale cu tonul bine-cunoscut, pe de o parte nostalgic, pe de altă parte catastrofic. În perspectiva sa, identitatea de la interfața computerului este una reciclată și accelerată până la dispariția simțului de sine, al istoriei și al sensului. Internetul este considerat a transforma traficul uman în risipă sau în reziduu, pe când tehnologiile geneticii implementează sfârșitul umanului și al umanității într-un soi

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
viscerale (vezi Baudrillard, 1990Ă. Conducând la transparentizarea cibernetică a omului, acest proces echivalează cu o nouă virulență, computațională, cu patologiile și cu disfuncțiile mașinii, de la greșelile sau accidentele de programare la virușii electronici. Pentru criticul francez, sofisticarea protezelor și a interfețelor digitale crește proporțional cu pierderea umanității, a metodelor de apărare și de conservare specifice trupului și minții naturale. Terminologia și imaginarul din științele naturale și din medicină este, de data aceasta, preluat în tehnocultură cu semnul „regimului nocturn”. Filosoful reciclează

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
în mod pragmatic, sau dacă transumaniștii își închipuie oportunitățile pozitive deschise prin nemurirea și omnisciența cibernetice, criticul virtualității socotește evoluția uman-tehnologică ca fiind un punct non-retour, al imposibilității de distanțare și de alegere. De la excrescențele tehnologice ale protezelor și ale interfețelor la identitățile spectrale și banalitățile sintetice, condiției virtuale a subiectului din cyberspațiu nu i se recunoaște diferența și distanța prospectivă, vivacitatea și evenimențialitatea, materialitatea și întruparea. Dimpotrivă, și în perspectiva compatriotului său, Virilio (vezi capitol al treileaă, virtualizarea identității este

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
conlucrare de realități contingente și cotidiene în cadrul unui uman relucrat în mod tehnocultural. Specifice concretizărilor iconic-spațiale ale virtualității sunt entitățile cyborgice, identitățile avatarice online, organismele vieții artificiale, agenții cognitivi, conștiințele și trupurile transumane. Punând bazele unei ontologii virtuale constituite la interfața dintre spațiul fizic și spațiul computațional, aceste ființe sunt definitorii pentru postumanitate, după cum se va putea observa în capitolul următor. Întrupări ale virtualității, ființele (postăumane sunt deopotrivă ilustrări ale fenomenologiei, cu corolarele experiențelor perceptive și senzoriale ale corpului situat în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
și încorporare: „În postuman nu există diferențe esențiale sau demarcații absolute între existența trupească și simularea computerizată, între mecanismul cibernetic și organismul biologic sau între teleologia robotică și țelurile umane” (Hayles, 1999, p. 3Ă. Informația tehnologică care virtualizează umanul la interfața computerului nu poate fi într-adevăr separată în mod ontologic de substratul material al corporalității. Dacă transumanismul (vezi mai josă privilegiază „patternul informațional asupra instanțierii materiale”, menține ideea conștiinței umane drept centru al identității și promovează corpul ca pe o

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
că specia umană, departe de a întruchipa faza finală a evoluției, reprezintă începutul unei noi etape evolutive, evoluția artificială, etapă denumită fie neodarwinism fie postdarwinism. Acest tip de tehnodarwinism (vezi Hill, 2000Ă se structurează în jurul sintagmei „selecție artificială” și denumește interfața hibridă a interacțiunii om-artificiu, învecinându-se cu înțelesul de fizică artificială a spațiului virtual (vezi Seaman, 2000Ă, înțeles discutat în primul capitol. De asemenea, este caracterizat de principiile unei etici care ia în serios posibilitatea transgresării limitelor umane și oportunitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
capabilă de autoprogramare și de autocontrol, descriu subiectul postuman în contextul perpetuării legilor fizice, ale barierelor sociale, economice, politice. În cadrul acestei orientări există în principal două tendințe. Prima dintre acestea pune în balanță posibilitățile augmentării umanului prin nanotehnologie sau prin interfețe neuronale, în moduri în care mintea umană nu poate să-și imagineze în momentul de față, valorificând în același timp abilitățile umane. Cea de-a doua se referă la posibilitatea prin care oamenii creează ființe post-/transumane cu ajutorul tehnologiei genetice

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
proceselor biologice, posibilitate care legitimează analogia dintre genetica corpului și cibernetică. Opera de artă transgenică, precum „KFP Bunny” (2000Ă, chestionează noțiunile interactivității informaționale, ale eticii și ale biologiei în contextul tehnoartistic al rețelei Internet, hibridizând privitorul sau participantul uman cu interfața digitală. Creaturile artistului pot fi considerate „ființe intermediare” sau „cvasiființe” (vezi Quéau, 1989, pentru aceste sintagmeă, ființe aflate în stadiul metamorfozei și al evoluției și în vecinătatea autonomiei vieții artificiale. Arta genetic-digitală este „vie” grație interacțiunii dintre privitor și mașină

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
o identitate umană într-un moment al ivirii posibilității științifice de combinare a speciilor. Artistul atrage atenția asupra faptului că, în contextul tehnoștiinței, omul poate deveni nu doar cyborg prin implanturi și proteze electronice sau avatar prin intermediul reprezentărilor computaționale de la interfață, ci și o creatură transgenică prin dezvoltările geneticii, un organism care poate avea material genetic străin în propriul corp. Prin urmare, intervenția asupra viului înseamnă, în arta transgenică, hibridarea ființelor, mai degrabă decât melanjul imaginilor. În acest context ontologico-științific, arta

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
intenționalitate și activitate în spațiul virtual. A fi în lume este în continuare o sintagmă plină de înțeles și poate atribui postumanului statutul existențial și cognitiv al prezenței și al acțiunii spațiale, temporale (istoriceă și senzoriale. Existența și interacțiunea de la interfața tehnologiilor comunicaționale pot dobândi, astfel, sensul de experiență trăită, de viețuire concretă care însoțește semnificația de mediere tehnologică și de simulare în spațiul virtual. Înrădăcinarea condiției umane în trup și materialitatea senzorială ca o conlucrare dintre minte și carne sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
pragmatic. Astfel, prin influență fenomenologică, subliniem relevanța corporalității trăite în mod senzorial-motric și situate în spațiul virtual al cyborgului, al avatarului și al individului transgenic, atât în accepția de trup protezat sau alterat genetic, cât și de corp poziționat la interfața liminală a tehnologiilor comunicaționale. Conștiința cyborgică, cea avatarică sau cea transgenică nu este o conștiință purificată sau una transformată în obiect, ci este o conștiință întrupată a subiectului-corp care percepe lumea virtuală cufundându-se în ea, experimentând-o în mod

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
acesteia. Spre deosebire însă de subiectul uman situat în spațiul realității fizice și care are acces imediat, direct la acesta, subiectul postuman, situat în spațiul virtualității (ca întrepătrundere între realitatea fizică și cea computaționalăă, are acces mediat, prin proteză, prin interfață sau prin transgenă, la acesta din urmă. În ultimă instanță, corpul postuman devine un agent al experienței în lumea virtuală și fundamentul existențial al acesteia. Chiar dacă „a fi în lumea” virtuală denotă mediere sau simulare ontologică, experiența virtuală este trăită

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
acest tip propun o estetică corporal-vizuală a realității virtuale, estetică bazată pe utilizarea mecanismelor de producere a transparenței și a ambiguității optice, spațial-tridimensionale, și pe generarea procesului de imersie corporal-senzorială a participantului într-o lume a virtualității, în special prin interfața respirației și a balansării trupului. Imaginea întrupată și spațializată este explorată, în aplicațiile artistei, prin procesul optic al contemplării interactive a lumii și prin navigarea virtuală cu ajutorul întregului corp în spațiul simulat (vezi Hansen, 2001, pentru o interpretare a modului

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
care înconjoară și întrupează în mod senzorial-motric privitorul, folosind reprezentarea vizuală ca modalitate de sugerare artistică a echivocului, mai degrabă decât ca o simplă ilustrație. Utilizarea imaginilor virtuale își propune de fapt să reafirme prezența corpului în spațiul artistic simulat, interfața însăși ținând de corporealitate, de intuiție și de visceralitate: Mediul spațiului virtual imersiv nu este doar un spațiu conceptual, ci, în mod paradoxal, un spațiu fizic în sensul că este extins, tridimensional și învăluitor. În acest mod, este în totalitate

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
natura (elemente vegetale, acvatice, terestre și cosmice precum pădurea, luminișul, heleșteul, abisul oceanic, pământul subteran și norulă, codul (liniile softului utilizate ca marcă a prezenței tehnologieiă și textul (scrieri proprii și fragmente poetice sau filosofice din Heidegger, Bachelard ori Rilkeă. Interfața lucrării poartă emblema experiențelor proprii de scuba diving ale artistei: prin respirație sau mai precis prin controlarea inspirației și a expirației se produce înălțarea sau coborârea imersantului în spațiul virtual, iar prin schimbarea centrului de echilibru al trupului se concretizează

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
ale artistei: prin respirație sau mai precis prin controlarea inspirației și a expirației se produce înălțarea sau coborârea imersantului în spațiul virtual, iar prin schimbarea centrului de echilibru al trupului se concretizează schimbarea direcției. Așadar, artista nu recurge la o interfață care implică mâna utilizatorului (de tipul unui joystick, al mănușilor, al bagheteiă din dorința de a evita sugerarea masculină a ideii de control și de stăpânire a lumii create. Această concepție poate constitui un argument în interpretarea lucrărilor sale ca

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
1998 și prezentată în Australia și San Francisco, Canada și Mexic. Artista utilizează principiile digital-artistice și tehnicile virtualizării, de exemplu, în „Osmose”: imagini ale transparentizării și ale dizolvării lucrurilor în spațiu, vizualizate prin dispozitivul head-mounted display, imersia și plutirea participantului, interfața respirației și a balansului corporal, raportarea senzorială a trupului la lume, spațializarea subiectivității umane și învăluirea corpului perceptiv de natura exterioară. În același timp, adaugă elemente noi, și anume amplificarea sentimentului de perisabilitate umană în lume, conștientizarea dimensiunii temporale a

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
lucru nu înseamnă că postumanismul vine în serviciul tehnologismului, a mecanologiei menite să „dezumanizeze” subiectul uman. Într-adevăr, în numeroase cazuri, identitatea și corporalitatea umane ajung să depindă de suportul tehnologic, de o proteză, de o genă sau de o interfață pentru a se defini pe sine și ca alteritate, astfel încât problema delimitării limitelor om-mașină/rețea nu mai este clar rezolvată. Totuși, ființa umană își păstrează atât caracterul întrupat, cât și senzorialitatea și dorința, chiar dacă acestea sunt mașinice și conective în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
cu demersul umanist, Virilio critică anexarea percepției, a identității și a corporalității la viteza și la automatizarea mașinilor numerice. Astfel, dacă pentru Negroponte (1999Ă, sistemele de calcul „tind” să semene tot mai mult cu oamenii, să fie dotate cu o interfață multimodală ale cărei componente să fie exprimarea vorbită, indicarea și privirea, să înțeleagă idiosincrasiile umane ca niște adevărați „majordomi” digitali, pentru Virilio umanul devine, în aceste condiții, un „handicapat”, incapabil de a acționa, decide și interveni în mod direct în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
o postdirecție (postbiologie, postevoluție etc.Ă care recuperează în noi dimensiuni ceea ce este uman, de la senzorialitate și afectivitate la cunoaștere și socialitate. Securizarea umanului în cadrul postumanismului nu este însă un proces închis, ci unul permeabil și tolerant, situat permanent la interfața cu mașinalul, la granița cu alte specii și sisteme. Acest tip de postumanism este un amestec de afectivism și raționalism, de fenomenologie și tehnicism, un hibrid (uneori monstruosă între sensibilitatea corporală postmodernistă și raționalitatea științifică modernistă. Postumanismul temperat critică idealismul

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
a forțelor puterii (tehnoștiințifice, sociale, politiceă, dar și a modalităților de rezistență și de subiectivitate, de la operațiuni ale dorinței biologice și culturale la construcții ale emoției artistice. Entitățile postumane reprezintă, pe de o parte, procesele de subiectivizare a protezei, a interfeței ori a transgenei și, pe de altă parte, obiectivizarea sau artificializarea corporalității biologice și a eului uman. Pentru o mare parte a oamenilor, tehnologiile computaționale au devenit o componentă a ceea ce obișnuim să numim natura umană, deopotrivă o experiență corporală

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]