KorAP: Find »[drukola/base=ofta & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...196 197 198 ...201 >

5,006 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

Nu-s cetitor în stele să deslușesc tainele destinului potrivnic. Ticăloase vremuri petrecem prin veacul aista, oftează Vlaicu. Când nu e război, e molimă, când sunt amândouă, e și foamete. Cătăm și noi un port, fie și cu catartele rupte, oftează și Ștefan. Noroc că cel ce ține cârma o ține cu mână vajnică, spune Duma. Aiasta numai la sfârșit se poate spune, vere. Încerc... Caut... Nu pot zălogi Moldova veacului de întuneric. Am auzit vorbind pe mulți dintre cei care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să moară, nu te lasă să trăiești", filozofează Vlaicu. Noroc de nobila șleahtă poloneză și de îngerul nostru păzitor, monseniorul Dlugosz, care au protestat că e samavolnic ceea ce vor să săvârșească împotriva Moldovei-prietene, spune Ștefan. Prea mulți ne-au jinduit, oftează Vlaicu. În cancelariile "Marilor Puteri" împărățiile a fiert, fierbe și va fierbe cazanul Satanei, cuvântă Țamblac. Acolo, la masa verde se hotărăște împărțirea Lumii pe procente, o hăcuiesc după pohte, interese și chiar pentru că le-au căzut greu icrele la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
am tras câte o scatoalcă, să ne țină minte... Aiasta ne-a hărăzit soarta aici, la Porțile Europei, înconjurați de împărății vrăjmașe ce se bat în capete, ca munții din poveste -, și noi, la mijloc, tot cu sabia, apărându-ne... oftează Duma. ...Au închinându-ne, când n-am mai putut, precizează Stanciu. Apără, Doamne, pe cei singuri și fără putere, se roagă Vlaicu. De nu erau Carpații să ne țină legați, ca o șiră a spinării, nu știu, zău, ce s-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-mi cum a fost. Povestește-mi, Ioane... Dar ți-am povestit de trei ori! protestează el. Sunt amintiri ce dor! Scutește-mă! Povestește-mi și a patra oară!... Te rog, Ioane!... Te rog! Aprindem o lumânare și pentru Constantin... Țamblac oftează, se reculege, apoi, impresionat de amintirile ce-l copleșesc, începe, cu îndârjire: Apusul ne părăsise! Asediați, pe ziduri, rezistam; de săptămâni luptam, rezistam... Noi, nici zece mii câți mai rămăsesem, ei, poate, peste două sute de mii. Era o luptă disperată, fără

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Țamblac să scape. Nimic... O moarte poate să fie un început. Uneori, "Nemurirea". Te rog, Ioane... -Ți-am povestit. Doar știi ce a urmat... De ce mă chinui? Mă doare, se tânguie Țamblac. Te rog, spune până la capăt... Te rog! Bine, răule! oftează el și continuă. Mahomed îl căuta cu disperare. A pus mare răsplată pe capul lui. Îl voia viu sau mort; mai cu seamă viu, pentru că dorea să-l cetluiască într-o cușcă și să-l dea prin împărăție, ca orice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Țamblac sfârșit. Păcat. L-au batjocorit, pentru... pentru niște încălțări... Să fi încălțat și el, acolo, niște opinci, niște obiele, ceva... Și... și mai departe? Ajunge!! Gata!! strigă Țamblac violent. Nu-ți ajunge?! Nu mai vreau!! I-au tăiat capul, oftează cu durere Ștefan. Și... și mult s-a mai întristat "Slăvitul Comediant" în fața tăvii cu capul însângerat al ultimului "Împărat al celei de-a doua Rome". Ba, chiar a făcut puțină filozofie despre nimicnicia omului și a vieții. Și a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Rex"... Taler cu două fețe "Sfântul" aista... Ne duce cu șosele și momele... Își răcește gura în amvonul Sfântului Petru, propovăduind la cruciade... "Vox clamantis in deserto!" încheie Țamblac. După cum vedeți, cu Sfântul Scaun i-am pus cruce, spune Ștefan oftând. Mateiaș, totuși, merge cu noi. Cu toată "demnitatea lui regală"... Avem nevoie unu' de celălalt ca aerul avem nevoie... E singurul care mai mișcă. A dovedit-o. De curând chiar, a cucerit de la turci cetatea Sabacz... Și-a trâmbițat de-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să iasă din coșciuge, salcia în noi cât stânjenul... și tot la fofoneață ne stau gândurile. Dracu' s-o ia de fofoloancă; cât îi de mică o aia și te bagă-n draci afurisita, de parc-ar fi "Regina Lumii"... oftează cu năduf Alexa. Isaia se apropie pe alee; e înfășurat într-o pelerină neagră. Vine?! îl întreabă într-un glas, și Alexa și Negrilă. N-a mușcat. Și pe aista l-o îmbrobodit Vodă! De-l trăgeam pe bătrân de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în Moldova!... Altceva! Altceva! Ce mai pohtește?! Că multe mai pohtește și "Catapeteasma" aiasta?! Tăutu, cu ochii în pământ, se foiește, se codește și tace... Ce pohtește?! Ești surd?! Te-am întrebat! Te-am... Ștefan bănuiește și nu mai întreabă. Oftează... Bea... Ce pohtește? întreabă el încetișor. Po... pohtește, îngână Tăutu, pohtește pe voievodul Alexandru ostatic... zălog... chezaș de credință la Înalta Poartă... În tăcerea ce se lasă, nu se aud decât niște suspine înăbușite. Și, deodată, ca o furtună, izbucnesc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pacea noastră, pentru pacea Europei. De s-ar uni mai micile și mai marile Puteri ale Europei, teroarea otomană ar fi o amintire urâtă a istorie. Chinuită țară... Clipă de tihnă n-am avut... Ticăloase vremi petrecem prin veacul aista, oftează Țamblac. Nu ni le-am ales noi, spune Ștefan. Ne-au fost date de Dumnezeu. Ce să facem? Să ne mutăm în altă țară? Bună-rea, a noastră e și trebuie s-o apărăm! Cătăm și noi un liman, fie și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
coif mândria lui -, amărât-amărât, se lasă moale pe o buturugă din fața cârciumii. Lasă, moș Dumitre, îl consolează Niculai. Ț-a ajunge... Ți-ai făcut datoria, cu vârf și îndesat. Du-te cu baba la codru. Mergem împreună. Ce să facem? oftează el. Parcă eu n-aș vrea? spune cu tristețe și flutură mâneca goală. Mi-a luat coifu'! se căinează Dumitru. Muierea dracului! Fără coif nu se poate! Să-mi fi lăsat osmanlâu', la Podul Înalt, măcar să-mi fi lăsat dreapta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
plecat?! Țăranii se îmbulzesc de plecare, uită să se mai ploconească. Se grăbesc, nu care cumva Măria sa să se răzgândească. Ștefan a rămas singur, cu boierii... E istovit, pustiit, simte că i se taie picioarele, se sprijină de țeava tunului, oftează mai-mai să-și dea duhul și încet, răgușit, întreabă: Ei, acu că mi s-a zburătăcit oștirea, ce-i de făcut, boieri dumneavoastră? V-ați înghițit limba? îi întreabă văzându-i că stau tăcuți, cu privirile în pământ. Într-adevăr

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Îți mulțumesc Stanciule... Vă mulțumesc, vouă, tuturor... Om face ce-om face... Deși, mărturisesc, adaugă Stanciu, mi-i teamă, mi-i teamă Doamne... Cu atât mai mult îți mulțumesc... Și... și crezi că mie nu mi-i teamă? spune Ștefan oftând ștergându-și broboanele de sudoare. Zarurile au fost aruncate. Ne-am ars corăbiile. Pentru noi nu se află drum de întoarcere. Înapoi nu pot și nu voi da. Și-apoi, nu suntem singuri... Ei... ei se vor întoarce, îi cunosc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mult aer în piept, o strânge pe după umeri pe Maria, mângâie creștetul Olenei, iar Petru i s-a și cocoțat în spinare... Ștefan privește în jur, cu bucurie și durere totodată, îngână: Acasă... Și războiul aista... se întunecă el și oftează. Alexandru se luptă cu somnul și cu un vrăjmaș nevăzut, pe care, harcea-parcea, îl taie cu latul palmei: Mamăăăă!! Ce-am mai spârcuit la tătărâme, harști-harști, din goana calului! "Și ei lepădau armele, șeile, veșmintele și goi, goi, fugeau înspăimântați

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
zâmbet ironic. Suntem doar ,,Oștenii lui Hristos"! hohotește el batjocoritor. Că mult îi arde lui Mateiaș de război, de "Creștinătate"... E obosit, ca mirele după nuntă în luna de miere, hâhâie Mihail cu subînțeles. Încă un pumnal înfipt în spate, oftează Ștefan. Am crezut... M-am bizuit... Barem să-mi fi spus cinstit că mă lasă baltă. M-au înșelat! M-au înșelat!" De-aș fi știut, închipuiam altfel, făceam într-un chip... "Ferește-mă Doamne de prieten, că de dușman

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
undeva, departe. Cum... cum spunea Constantin? "Dacă nu te lași și nu te lași..." Mă obsedează cuvintele aiestea. Spune Ioane... Povestește... Dar... dar ți-am povestit de patru ori! protestează Țamblac. Povestește-mi și a cincea oară! Te rog! Țamblac oftează și începe, în silă: Dacă nu te lași și nu te lași"... Să știi că mă doare povestea asta. Ștefan continuă, curgător, febril, pătimaș: "...Dacă lupți și lupți până la moarte, nu poți fi înfrânt..." Și... și mai departe?... Vom muri

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
caseta și spune cu tristețe: Unchiule, bijuteriile... resturi... rămășițe... Țamblac deschide capacul și contemplă odoarele cu durere, cu nostalgie. Asta îmi amintește de balurile de la Curte. Câtă splendoare... Cu câtă măreție le purtau domnițele din neamul Paleologilor... A fost odată... oftează el. Maria ridică o splendidă diademă bătută numai în diamante, o contemplă lung, apoi o pune la loc și oftează: "Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni"... Cu mișcări line, își scoate cerceii, inelele, colierul, până și vulturul bizantin cu două capete

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
îmi amintește de balurile de la Curte. Câtă splendoare... Cu câtă măreție le purtau domnițele din neamul Paleologilor... A fost odată... oftează el. Maria ridică o splendidă diademă bătută numai în diamante, o contemplă lung, apoi o pune la loc și oftează: "Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni"... Cu mișcări line, își scoate cerceii, inelele, colierul, până și vulturul bizantin cu două capete. Le pune în casetă și i-o întinde. A rămas pe piept numai cu o cruce simplă, de aur. Ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
unul altuia, iertare... Iartă-mă Voichițo... și o îmbrățișează. Altfel nu se poate... Ai grijă de tine... Voichița se repede, sărută mâna Mariei, bolborosește: Iartă-mă Doamnă... Iartă-mă Ștefane... Și, hohotind în plâns, fuge pe ușa de taină... Ștefan oftează, o cuprinde pe Maria pe după umeri: Să mergem Maria... Să mergem... Pleacă împreună. Lumânările pâlpâie... Câinele urlă a pustiu... Pe ușa de taină, intră grăbit, gâfâind, mitropolitul Teoctist, bocănind cu cârja pontificală într-o mână, cu Sfântul Potir al Împărtășaniei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
am semănat atunci în turcime!" Dar și vitejii mei, au 'nălbit poiana cu trupurile lor", adaugă cu glas frânt. Dumnezeu să-i ierte... Ștefan respiră, respiră; nu-i mai ajunge aerul: Eram stropșiți! Ca să nu-i dau pe toți morții, oftează el, am poruncit să buciume retragerea la codru... Gata! S-a sfârșit, îngână Daniil sleit. Da... S-a sfârșit, îngână Ștefan cu voce spartă. Două sute de viteji, cu Mihail în frunte -, deși știau că sunt sortiți morții, au cerut,singuri

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
au cerut -, să rămână acolo, ca să acopere retragerea... Am vrut să rămân cu ei, împreună, cu sabia, acolo, la Valea Albă... Nu m-au lăsat!... M-au târât! Răcneau: "De piere Ștefan, piere Moldova!!! Pleacă!!! Fugi!!! Fugi!!!"... Și am fugit! oftează istovit, răgușit. Ca un șobolan! Am fugit!... Și ei... ei, apărându-ne... au căzut, acolo, cu sabia în mână... au pierit acolo, până la unu' au pierit... cu sabia... Floarea oștirii mele... îngână Ștefan, sleit, lac de sudoare, cu ochii în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

amintesc că mă aflam în încăperea ce separa cele două birouri ale conducerii revistei, sprijinit de tăblia de marmură a ferestrei. M-am pomenit alături cu Nicolae Manolescu. Am spus: deci au făcut-o și pe asta! M-a aprobat, oftând. Părea mâhnit. Nicolae Manolescu s-a solidarizat cu noi printr-o vagă mâhnire. Bună și ea, mâhnirea. Alți colegi (Iorgulescu, de pildă) nu s-au obosit nici măcar să o mimeze. * La înmormântarea lui mamaie, în iulie 1975, lui Marius făcându

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
oboseală, să-și liniștească cutremurul membrelor, să-și lingă rănile și să se vaiete discret de durere. Somnul se capătă mai ieftin decât hrana și deocamdată i-e mai trebuincios; truditul trup se încolăcește binișor, închide ochii triști și adoarme oftând greu din afund”. Dumirit acum de ce îl citea pe Caragiale și ce anume citea din el, închid volumul și îl depun înapoi pe bancă, fără nici un comentariu. — Cât mai rămâi în spital? — Nu știu. Boala mea... Apropo, ți-au spus

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382

cei străini La masa noi am stat Odihnă bună am luat, Slăvind pe Dumnezeu Că darnic e “Creștinul” Sau! Ziua începi cu rugăciune, Completezi cu fapte bune, Dorești să miluiești, Pe cale sa-ntalnesti, Vezi un copil plângând, Și-o mama oftând, Cauți să-i potolești. Cu ispite te-ntalnesti, Te trag la alte fapte, Și te duc mai departe, Unde-i muzică și joc, Și cărți de noroc. Mai departe tu pornești, Si cu alte te-ntalnesti, Vezi un frate silitor

Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu (2005) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487

ca de obicei, la bunici la Corbeni, tanti Florica, însoțită de frații Ștefan și Costică, au luat o pâlnie mare de gramofon, s-au dus la casa unde dormea moș Dumitru, care se culca totdeauna devreme, și a început să ofteze sub fereastră. Moșul s-a trezit năucit, dar până să ajungă afară, trubadurii au dispărut tăvălindu-se de râs. Aceasta era o distracție, atunci, acolo, în condițiile pe care le aveau. Tanti Florica a absolvit Școala Normală la Brăila, s-

A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE (2014) [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]