5,154 matches
-
fertilitate relevantă, reconfirmând mereu teoria maioresciană care anticipa sursele eminesciane ale liricii românești. Ideea relecturii o întâlnim de altfel la majoritatea poeților reprezentativi. Semnificative în acest sens sunt câteva direcții ale reflectării catalitice eminesciene în modernitatea românească: neoromantismul bacovian, metaforismul ontologic blagian, cristalizările hermetice barbiene, alchimizările lexicale argheziene, romantismul permanent al lui Philippide, vocația autohtonismului tradițional la Voiculescu sau Pillat, până la ceea ce am numit periheliul eminescianismului, reprezentat de Nicolae Labiș și mai ales de Nichita Stănescu, în mod paradoxal acesta fiind
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
a motivelor de natură metafizică". Influența eminesciană se resimte aici la nivelul "intrapoetic" și, nu mai puțin, "prin retorica specifică tipului de romantism naiv sentimental", una dintre "modalitățile majore de asociere Bacovia-Eminescu" putând fi aceea a asumării critice a "semnificației ontologice a metaforei" ca expresie a "limitării acestuia întru mister și revelare". Prin poezia lui Al. Philippide, ca și prin intervențiile teoretice ale acestuia, i se relevă "reevaluarea modernă a romantismului". La nivelul "praxisului poetic" al lui Philippide, apare cu limpezime
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
ca știință ("Eminescolog este un critic consacrat și bine orientat în fenomenul receptării lui Eminescu, al cărui reper este opera sau biografia eminesciană, în jurul cărora propune un construct critic fundamentat teoretic și aplicat la obiectul său"), făcând observația că "eminescologia ontologică" în calitatea sa de fundament critic, ideologic și metodologic al eminescologiei de sinteză, pare să aducă în momentul de față suflul nou care să revigoreze întreaga cercetare a scrisului eminescian". Urmând firul istoric al eminescologiei, Cornel Munteanu e de părere
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
Munteanu, canonul criticii literare actuale reflectă "o criză de metodă", și căutând să sintetizeze fenomenul ca știință despre Eminescu, el compartimentează demersurile efectuate de-a lungul timpului în: eminescologia non-literară, eminescologia literară, eminescologia estetică, eminescologia impresionistă, apoi: eminescologia de sinteză, ontologică, modelară, formalistă, eminescologia izvoarelor și cea consacrată biografiei. Discuția în cadrul acestei sistematizări îi are în obiectiv pe D. Popovici, Rodica Marian (cu Luminile Luceafărului), Dan Mănucă, Constantin Amăriuței, Doru Scărlătescu, Mariana Neț, Cristian Tiberiu Popescu, Gheorghe Glodeanu, Mihai Cimpoi, Theodor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
În Glossă, analizează ironia și adevărul paradoxului ("Comedia aceasta cu măști care se schimbă /.../ spectacolul absurd al agitației lumii care trece"), și comicul metafizic ("satira aceasta fără obiect e absorbită de ironia totală, al cărei obiect e omul, condiția sa ontologică, universul în întregime"), ironia satirică în Mureșanu, grotescul în Demonism ("grotesc cosmic"). Etc. Într-un alt capitol, de dimensiuni ample, se stăruie asupra Funcțiilor comicului în proza eminesciană. Un prim text este Contra-pagină, care îi permite autorului a discuta despre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
a criticilor și istoricilor literari și care acum, prin demersul domniei sale, primește condiția unei hermeneuticii a "sensului în text". Ce vrea să însemne aceasta ne lămurește ea însăși:"Elementul principal al acestei noi interpretări îl realizează argumentarea tezei că cenzura ontologică între cele două lumi ale poemului, nu se legitimează, așa cum au presupus majoritatea eminescologilor de până acum, la granița dintre "o lume pământească" (a "fetei de împărat" și a lui Cătălin), pe de o parte, și lumea cealaltă, a Luceafărului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
în text, în opoziție cu lumea Luceafărului și a celor doi pământeni care constituie, în ultimă instanță, un singur "câmp" semantic omogen, a unei lumi hyperionice sau transcendentale, ce figurează un cu totul alt tărâm, de statut semantic și substanță ontologică radical diferite" (Dedublarea nemuririi și a Luceafărului-Hyperion). Că demonstrația este lungă, dificilă dar pasionantă, ne-o dovedesc toate cărțile ce au urmat, scrise sub semnul Luceafărului: Mihai Eminescu. Luceafărul. Text poetic integral (1999), Dicționarul Luceafărului eminescian (2000), Luna și sunetul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
în corelație sau nu cu metafore (idei, mituri, concepte etc.) ale înțelegerii și/sau cunoașterii. Corelația dintre ele se activează și funcționează cu maximum de intensitate atunci când creația și cunoașterea sunt omologabile pe baza identității lor comune, aceea de acte ontologice". Nuanțele de semnificație ale acestor verbe, în diferitele contexte utilizate de Eminescu, marchează, de fapt, "registrul stilistic" specific creației acestuia. Exemplele sunt luate din La moartea lui Neamțu, Andrei Mureșanu, Povestea magului călător în stele, Icoană și privaz etc., pentru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
acest orizont, discuția privind "amurgul zeilor", denunțat de Nietzsche, face casă bună în gândire cu eminesciana exprimare metaforică: "E apus de zeitate ș-asfințire de idei" (Memento mori), numai că pentru poetul român "pierderea divinilor" se înfățișează "ca un scandal ontologic doar în latura văzută a lumii, nu și pe traiectoria ei sacră, care rămâne ascunsă și inaccesibilă omului, ca însăși existența lui Dumnezeu". Abordarea problemei credinței lui Eminescu, într-o atare perspectivă, arată că ea "reprezintă pe latura sa apofatică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
imperative în studiul sociologic al realităților românești". La rândul său, Religia, e considerată în sensul că "substratul religios al creației lui Eminescu nu se limitează doar la precreștinismul și creștinismul ei, ci este văzută într-o raportare specifică, de natură ontologică, la Divinitate". Cât privește ideile pedagogice (Pedagogia) promovate de Eminescu, acestea "derivă din organicismul său doctrinar", astfel încât modul în care concepe persoana și personalitatea, "ne trimite la paradigma postmodernă în educație care "formulează ca obiectiv esențial dezvoltarea integrală a personalității
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
estetice, apoi a deplinătății culturale și mai larg a exponențialității identitare, deopotrivă naționale și universale", relevându-se ca o "cuprindere a Ființei în tot Întregul ei de către un poet care caută adevărul, acesta ducând la ființare", adevărul fiind "un adevăr ontologic". Eminescu se constituie ca "paradigmă a Totului românesc, a unui summum ontic". Dedus de aici, lirismul eminescian oferă în primul rând muzicalitatea, concepută "ca mijlocul cel mai eficient de a coborî în zonele abisale ale ființei". Sunt trecute în revistă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
diferitele excerpte, transcrieri diverse etc. Corspondența constituie la rându-i un subiect de tratare descriptiv ("Scrisorile lui Eminescu se axează pe o atare structură sufletească labilă, pe ștergerea nietzscheană a imaginilor vechi de pe tabloul ființei sale, pe o cumpănire / descumpănire ontologică / deontologică"). Cel mai interesant capitol este acela intitulat Odiseea receptării, în care sunt comentate pe larg toate meandrele discuțiilor pro sau contra, încă din perioada studenției și până în actualitatea noastră ("Odiseea receptării cunoaște două căi distincte:cea deschisă de Titu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
în epoci diferite, dialectica relației sacru - profan în mit, ritual integrând triada hierofanie, cratofanie, ontofanie serie accesibilă gândirii omului medieval, dar nu și omului de azi , pentru care ocultarea semnificațiilor simbolurilor arhetipale și interdicția accesului la mit provoacă marea criză ontologică a lumii moderne (Noica identifică sase tipuri de maladii culturale și ontice : Catholita, lipsa generalului și a principiilor sub amenințarea ideologiilor, Todetita, adică nevoia de-a regăsi individualul, Horetita, adică absența determinațiilor și falsificarea valorilor, Ahoretia, Atodetia, Acatholia - adică refuzul
Supoziţii pe colţul unui blazon. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Luminiţa Crihană () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1429]
-
sufletul românului. Diminutivul, în general, spune foarte multe despre români. De unde folosirea asta abuzivă? De ce? De ce atâția Costică, Mitică? Oameni cu o identitate infantilizantă. Care au o relație specială cu lucrurile, o gingășie, o tandrețe anume, dar și un statut ontologic imperfect. Incomplet. Nu ai dreptul să fii pur și simplu Mihai. Doar Mihăiță. Mișu. Ca și cum ai exista și tu acolo, fără ca prezența ta să o pună în pericol pe a celorlalți. Nu ești deloc o amenințare. Doar un tolerat. Noica
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
grădinițe și școli primare, rămâne de văzut. Asupra palierului educațional al învățământului primar vom insista în cele ce urmează, cu scopul de a atrage atenția asupra unor erori ce se pot produce sau se produc. Învățământul primar acoperă în evoluția ontologică a ființei umane cea de-a doua etapă a copilăriei, cu o importanță capitală în conturarea personalității. Dacă în segmentul precedent al dezvoltării copilului jocul ocupă locul predominant, în școala primară activitatea cu ponderea cea mai mare o are învățătura
Ediţia a II-a revizuită şi îmbogăţită. In: CHEMAREA AMINTIRILOR by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/504_a_769]
-
Multă vreme se mai văzu încă, micșorându-se treptat: să trăiești asta în vis: un puț fără fund, oblic întunecat, în care ceva luminos și difuz dispare în adânc. Încet, hotărât, fără întoarcere.” Personajul pare a duce foarte departe experiență ontologica, până la programarea propriei extincții.Thanatofil , comunica ușor cu morții. Dualitatea să este fundamentală : mort și viu în același timp:,,Antipa s-ar putea arăta oricând în spatele meu și m-ar putea îmbrânci fără veste în adâncurile unde aud un vuiet
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
2). În mod evident, În acest caz, pierderea și revenirea vederii neofitului (precum „moartea” și „Învierea” acestuia, trecerea lui „de la Întuneric la lumină”) mar chează simbolic o experiență inițiatică profundă. Schimbarea numelui și botezul fixează definitiv această modificare de statut ontologic și teologic. Odată devenit apostol (singurul dintre cei doisprezece care nu l-a cunoscut pe Isus viu), Pavel poate provoca el Însuși orbirea necredincioșilor. Este drept, nu cu puterea sa proprie, ci tot cu cea a lui Dumnezeu. Așa a
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
un drum pînă la Multiplex ; ce pot să afirm este că, dacă la un moment dat, într-o seară cu ploaie și televizor, voi avea de ales între a revedea cum accede Keir Dullea, cu asistența extratereștrilor, la un nivel ontologic superior și a revedea cum se descurcă patru cosmonauți să treacă de pe o navă pe alta, cu un singur costum, știu ce voi alege. (Bine, hai să blasfemiez : problema cu cei patru cosmonauți e pur și simplu mai interesantă decît
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
și a revedea cum se descurcă patru cosmonauți să treacă de pe o navă pe alta, cu un singur costum, știu ce voi alege. (Bine, hai să blasfemiez : problema cu cei patru cosmonauți e pur și simplu mai interesantă decît nivelul ontologic al lui Dullea.) Calitățile noului film al lui Boyle (ca și ale incursiunii sale precedente în SF, După 28 de zile) sînt calitățile bunului film de serie B : o anumită expeditivitate care nu lasă loc pentru bombasticism, un casting mai
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
au fost în mare parte uitate, iar altele devine jenant să fie reamintite. Dintr-un al treilea tip de utilizatori fac parte cei care încearcă să-l vindece pe Caragiale de el însuși, adică de caragialism înțeles ca minorat deopotrivă ontologic și estetic sub specia provincia- lismului, al bufoneriei și al farsei ca genuri minore ale comicului, al superficialității și zeflemelei, al relelor moravuri și deprinderi. În sensul cel mai nobil, Radu Stanca și Ion Negoițescu încearcă reabilitarea dramaturgului căutând în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
numi situații‑Caragiale. De aici până la forjarea unui ter- men pentru acest raport de identificare care ne situează în contemporaneitate nu mai e decât un pas. „Caragialesc” a devenit mai mult decât un atribut al operei, el a dobândit semnificație ontologică, și chiar mai mult decât atât a intrat în chimia complexă a acelor identificări esențiale care configurează un complex identitar românesc. Mai mult chiar, în afirmația cu valoare de concluzie, „identitatea românească este o identitate de tip personaj Caragiale”. Horia-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o echidistanță care nu este nici cea colonistului, nici cea metecului, de genul „persanilor” Usbek și Rica. Există o emancipare a metecului care survolează critic atât Cen- trul cât și Periferia din care provine, plasat într-un fel de liminalitate ontologică în care se decantează o reflecție amară. Semnele provinciei sunt decelabile în contrastul dintre emblemele afișate ale Centrului, preluarea în fran- ceză a denumirii unor locuri publice, „Confiserie”, „Grand „Hôtel” etc. și reflexul mentalitar, necenzurarea curiozității în fața noului, spre exemplu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
vizionarism politic, s-ar fi opus chiar Caragiale, însă piesele mecanismu- lui sunt asamblate la nivelul unui dispozitiv comprehensibil și exagerarea retorică oricât de rizibilă prezidează la edi- ficarea unui lider politic. Însă nu toate glumele proaste au același parcurs ontologic în istorie ! Din perspectiva discursu- lui îndrăgostit sau doar delirant al ziaristului pe care-l citează prob naratorul avem o mostră de megalografie. O scurtă paranteză ne poate edifica asupra deformării care survine la lectură dintr-un exces de intepretare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
recuperabilă la nivelul unei reto- rici în spațiul căreia sunt listate imprecațiile redundant- tautologice, situate și ele într-o progresie : nerușinat, canalie, mișel, zbir, sălbatic, călău, antropofag. Individul nu există, la polul opus Coriolan și Drăgănescu se află însă nivelați ontologic, deformarea îi extrage anonimatului, retorica îi confirmă. Însă nu există cu adevărat un Coriolan Drăgănescu, cel puțin nu din perspectiva circumscrierii sale într-un cadru realist, ci doar un efect Coriolan- Dră- gănescu care ne proiectează un film al unor
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cizma acestui tată statuar, cizmă care la rândul ei îi pare uriașă, metonimie pe care o facilitează deformarea orizontului perceptiv și care îl înscrie pe tatăl autoritar în economia simbolică a puterii. Este clar că în noua stare de agregare ontologică percepția lui Gregor Samsa a fost dereglată și raporturile cu lumea s-au schimbat. Ce anume face ca acest funcționar, captiv în rețeaua servituților birocratice să devină un gândac ? Kafka lăsa deoparte răspunsul la cea mai tulburătoare întrebare pe care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]