8,628 matches
-
să-i dicteze lui Petruș cu cine are voie și cu cine nu să vorbească. Într-una din zile, îi urmăream cu privirea de pe banca mea. Erau în fața internatului, lângă intrarea de la fete. Nu deslușeam ce-și vorbesc, dar Petruș pășea nervos ca un cocoș, gesticulând excesiv și ea îi striga isterică. La un moment dat el se întoarse și o lovi peste față. Șocul fusese atât de mare pentru biata Creață Lîncât picioarele i se muiaseră și dădu să cadă
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
un cer înainte de ploaie. Eu o mângâiam. Ce puteam să fi făcut ca să-i treacă? Nu aveam cum să impunem sorții propriile noastre dorințe și să ne așteptăm să schimbăm prezentul după bunul plac. Fiecare aveam un drum și toți pășeam nesiguri spre o destinație necunoscută. Mă întrebam dacă Sini m-ar fi putut iubi, dar cum să o facă dacă eram așa de nepotriviți? Gândul ăsta mă făcea să mă simt josnic. Pentru mine ea reprezenta idealul de fată spre
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
viața văzută prin ochi de adolescent. Într-o zi mi-a întins jurnalul ei. Am înțeles gestul ca pe un act de încredere și pentru prima oară în viață, versul mi s-a părut calea cea mai sublimă de a păși peste gânduri. Scria pe înțelesul meu și sufletul reușea să mi se înalțe mult mai ușor peste monotonia zilelor gri din internat, când o citeam. O admiram și-o respectam pentru ceea ce este. Nu puteam să fac mai multe pentru
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
lupi pe aici și-or să mă atace sau poate urși sau vreo pisică sălbatică? Nici n-am să apuc să văd când mă mușcă. Stăteam încordat să pricep tot ce auzeam în jurul meu și ploaia aceea, care părea că pășește pe vreascuri uscate, se distra pe seama mea. Lumina după care mergeam nu se mai zărea. Cred că aveam un deal în față sau poate că pădurea devenise prea deasă. La ce bun să mă tem? Dacă așa mi-este scris
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
iubește... Poate că tocmai de asta îmi era teamă, că nici de data asta mama nu va ști cum să-mi arate dragostea ei, că își va fixa privirile în pământ și va asculta umilită cum ceilalți mă vor ponegri. Pășeam rar și legănat, fără să văd în jur, încercând instinctiv să amân contactul cu ea și cu ceilalți. Nu i-am fost niciodată un fiu bun și nici ea o mamă adevărată. La duș apa se încăpățâna să se încălzească
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
școala cu fruntea sus, altfel ai să simți pe propria piele cum e soarta unui ratat! Viața e ca urcatul pe munte... Uneori ajunge un singur pas greșit ca să te nenorocești și ar fi păcat să nu fii atent cum pășești pe cărarea pe care singur ți-ai ales-o. Eu nu m-am opus niciodată hotărârilor tale. Le-am respectat chiar dacă uneori nu am fost de acord cu ele. Acum aștept să-mi demonstrezi că tu ai avut dreptate când
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
am simți la un moment dat alături de unele persoane, viața are nevoie și de singurătate căci doar atunci sufletul poate să decanteze faptele noastre și să simtă ce mai e de făcut. Am oftat, am râs cu ceilalți și am pășit mai departe pe drumul meu. Îmi lăsam prietenii pentru rude și grijile toate pentru ziua de mâine...
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
spusese ei Însăși - atunci, pe parcursul acestor treizeci și doi de pași, pe EL Îl așteptase ceva neprevăzut și ciudat, drept care nu numai că nu s-a mai dus la Întîlnirea de la stația S, dar faptul respectiv l-a determinat să pășească cu vitejie și ireversibil În abis, Întorcînd lumii spatele... — Bine, bine! CÎnd imaginația prinde aripi, te poți gîndi la orice. De exemplu - dar te rog să nu interpretezi greșit - nu știi pe nimeni care să fi vrut să-l șantajeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
În bătaie de joc... Deodată, fratele... mușchii gîtului i se Încordară teribil. Vroia parcă să-și Întindă gîtul ca o pasăre de pradă, iar mîinile țineau strîns ceașca de saké Încă neterminată. O luă cu pași mari În direcția focului. Pășea pe vîrfuri ca să nu se Împiedice de pietre, iar spatele lui, Înghițit de Întuneric, nu mai arăta acum ca un zid. — Ce pun ăia la cale ? — Nu e om rău, spuse bucătarul, dînd din cap ca de obicei și Întinzîndu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
buzunar, am strîns ziarul, mi-am băgat blocul de foi și stiloul În servietă și m-am ridicat ca și cum nu s-ar fi Întîmplat nimic. M-am Îndreptat fără să mai arunc nici măcar o privire În urmă, spre bibliotecară. Am pășit repede și apăsat pe pardoseala supralăcuită, demnă de o adevărată bibliotecă. Am returnat ziarul și am aruncat o privire În direcția fetei. Nu se ridicase Încă, dar mă urmărea de-acolo cu privirea. I-am făcut un semn ușor cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
fugari prefăcuți care, oricît și-ar calcula viteza, tot n-ar reuși să se Îndepărteze cu mai mult de trei metri de străinii pe care nu-i cunosc... exerciții simulate pentru festivalul etern ce se repetă În fiecare seară. Am pășit la marginea trotuarului ca să opresc un taxi. Tashiro Îmi tăie calea și-mi șopti, precipitat, stropindu-mi urechea: — Vă rog, ascultați-mă! E un secret teribil. L-am zărit... L-am văzut pe domnul Nemuro. Nu mint. De ce nu vreți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
frecventat de mine, Încît treceam pe-acolo fără să-mi dau măcar seama În cazul În care nu-mi atrăgea atenția nimic deosebit... Drumul Îmi devenise teribil de familiar după ce l-am călcat de atîtea sute de ori... Și iar pășeam, la fel cade obicei și mă Întorceam acasă. M-am oprit fără să vreau... acționat de resortul din aer. M-am oprit și m-am dat Îndărăt datorită impresiei ciudat de clare pe care mi-o lăsase de data aceasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
cu ochii minții Întreaga Întindere a drumului ce ducea la baia publică din capăt... mijlocul labirintului. Strada Îndrăgită de bătrînii ce-și fumau, liniștiți, țigările În fața băii publice, așteptînd să le vină rîndul... strada pe care, după ora trei, femeile pășeau grăbite cu prosoape și săpun În mînă... Și drumul ocolit de la marginea stîncii pe unde mergeau și veneau camionetele Încărcate cu combustibil... unde, Îmi amintesc că odată zăcea la margine de șanț o grămadă mare de minere și rame de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
Cluj, să stăm iar pe terasă...” Mergeam la Cluj și ne așezam la „Croco”, pe scaune. Ore întregi ne uitam la studente, urmărindu-le ca niște boschetari libidinoși cum treceau între universitate și bibliotecă. Le știam deja după pași. Unele pășeau elastic și încrezător; simțeai arcuirea pulpelor în rochiile lor strâmte și bucuria de a fi femei, femei adevărate. Altele țopăiau, într-o adolescență întârziată, treceau în gașcă cu alți studenți și erau mai gălăgioase. Încă nu se descoperiseră, încă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
sunt pierdute pentru societate. O femeie tandră e o femeie care iar iubește după ce a suferit. Suferința i-a adâncit sufletul.” Și când spunea asta, Tămaș se uita la cer, nu se mai uita pe stradă. „Nii, bă, țoapele!” Țoapele pășeau apăsat, râdeau zgomotos, se îmbrăcau fără gust, aveau puține idei, dar fixe. „Astea vin la facultate numai ca să se mărite mai bine. Sunt ca găinile alea care, alergate de cocoș, se gândesc că dacă fug sunt proaste, dacă stau, zice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
Astea vin la facultate numai ca să se mărite mai bine. Sunt ca găinile alea care, alergate de cocoș, se gândesc că dacă fug sunt proaste, dacă stau, zice lumea că sunt curve, și atunci se împiedică. Nii la ele, cum pășesc, ce mers împiedicat au!” Ore întregi stăteam cu Tămaș pe terasă, dar la sfârșit nu mai vorbeam de femeile pe care le vedeam, ci despre Adel, femeia care ne făcea să visăm, cea mai frumoasă pe care am cunoscut-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
vezi, frate? Începe la ăla să-i scadă bărbăția, măi tată, adică nivelul de testosteron, de la o zi la alta. Îl bagă înapoi în cârd, dar între timp altul îi luase locul, era șef, îi crescuse ăluia testosteronul, iar ăsta, pășea supus, printre femele. De aici ce învățăm noi, copii? Învățăm că socialul reglează hormonalul; cu cât sunt mai mulți supușii, cu atât mai falic tiranul. Au frecat ăia experimentul pe toate părțile, l-au repetat, tot așa a ieșit. Așa că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
după o nuntă pariziană. Am întrebat-o cum s-a îmbrăcat la nuntă, cum a pupat lumea pe sub pălărie, că doar nu era să vâr cuțitu-n rană cu întrebarea despre ultimul rezultat al biopsiei. Mi-o imaginez neumbrită de boală, pășind apăsat pe pământ, ca o femeie deplin conștientă și de inteligența, frumusețea și de farmecul ei. Și mă rog pentru o minune. Ieri am fost la două cursuri, unul la undergraduates și altul la graduates. Toate lumile seamănă. Ce am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
bun-simț: dacă atunci când ai un termen final la o lucrare nimic nu îți priește fiindcă își amintești de acel termen, dar dacă ți se pune termenul final al temei numită: viața ta, cum trăiești până atunci? Am plecat de la I. pășind pe cuie. A urmat o seară specială și ea. În primul rând printr-un tip de spectacol greu de imaginat în România, în educația mioritică, inclusiv la bărbații feminiști. Eu nu mi-l imaginez pe Adi să facă asta nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
Și ceva ce nu poate fi niciodată redus la ele. A fost și Autobiografie și Curriculum Vitae. Ba chiar mai mult decât atât. În acest sfârșit de august, trăiesc înconjurată de șantiere, auzind zgomot de casă care se ridică. Mai pășesc în noroaiele de pe ulița noastră, bucuroasă că sunt vie și că îmi mângâi din priviri grădina în fiecare dimineață. O femeie răscoaptă. Mi-am început viața într-un sat din Transilvania, în finalul „obsedantului deceniu” proletcultist, când comuniștii torturau oameni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
mai avut nici măcar posibilitatea de a spune "Nu", asemeni lui Eugen Ionescu, societății postbelice. Noi am fost nevoiți să ne ferecăm glasurile ca să nu cădem pradă opresiunii ocupanților roșii și apoi rămășițelor lor comuniste. Cea mai mică tentativă de a păși pe alte căi decât cele indicate de partidul unic era aspru sancționată și, poate, cei mai buni dintre noi au plătit pentru toți cei ce au acceptat obediența. Mi-am amintit încercarea infantilă din 1955, când, proaspăt absolvent al Liceului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
-
decât cele indicate de partidul unic era aspru sancționată și, poate, cei mai buni dintre noi au plătit pentru toți cei ce au acceptat obediența. Mi-am amintit încercarea infantilă din 1955, când, proaspăt absolvent al Liceului "Andrei Șaguna", am pășit, cu un bun prieten, peste pragul de la miliția Capitalei, hotărâți să cerem un pașaport pentru Argentina. Acolo, prietenul meu avea un unchi, fost ofițer în garda regală, care reușise, cu sprijinul regelui Mihai I, să plece în America Latină. Se stabilise
[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
-
zvon de viață nu se simțea. Am umblat multă vreme pe miriști, prin mlaștini, am sărit pâraie mâloase care curgeau pe sub sălcii neclintite, m-am încurcat într-un făgițel tufos, apoi am dat de fânețe cosite, pe care înnoia otava. Pășeam drept înainte, la întâmplare. Lumina scădea; negurile se întunecau. Și tocmai când însera, într-o tăcere de moarte, deodată izvorî din neguri, ca din pământ, o clădire mare înaintea mea și un pâlc de copaci. După înfățișare, am cunoscut că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pătrundea întunericul serii de toamnă. Pe tejghea stăteau, bine rânduite, măsurile, ulcelele și paharele; un scaun era în dosul tejghelei; în rafturi, câteva sticle - și atât. Am căutat în ulcele apă, vin sau rachiu. N-am găsit. Prin întuneric, am pășit în altă odaie. Laviți, scaune, o masă de brad. Dar nimeni înlăuntru. În a treia încăpere, păreții erau îmbrăcați cu scorțuri de lână; lângă horn, pe un pat lat, erau clădite perne, lăvicere și plapome, iar deasupra, pe culme, erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
avut auzind zvoană de glasuri. Și vreau să mă ridic, vreau să întreb, inima pornește bătăi grăbite - când, scurt, luntrea intrată în stuf se oprește într-o coșcovă. Marin se înalță - și, izbit întăi îndărăt, mă ridic și eu și pășesc pe pământul plutitor, între plante de apă cunoscute, lângă un culcuș cunoscut... E locul întâlnirii! Și deodată o lumină mă orbește, mă face să închid ochii, amețit. Am înțeles! —Ai înțeles? zise greu Marin, răsărind lângă mine. Ochii rotunzi mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]