5,438 matches
-
Cine e fără păcate? Totuși, de data aceasta am fost bine sfătuit În netreb nicia mea, pentru că am văzut leșuri, cai răpuși, sânge curgând, mă rog, bătălie pe viață și pe moarte. Tânărul cavaler luptase cu vitejie, căci lângă el zăceau nu puțini tâlhari pe care-i doborâse. Am crezut că frumosul tânăr murise și el și mă pregăteam să-l Îngrop creștinește, când am vă zut că mai răsufla Încă. Într-adevăr, dintr-o rană adâncă din piept Îi curgea
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
un mare număr de slujitori Înarmați, care le Înconjurară pe cele două fete. La lumina făcliilor aprinse pe dată, fură trase cu repeziciune de pe cai și târâte peste podeț În curtea castelului. VIII Planul ministerialului Eglord reușise pe deplin. Bodo zăcea grav rănit, aproape mort, la mânăstirea Sfântul Petru. și iată, acum fusese capturată și frumoasa Adelheid. Fără Îndoială, numai cu ajutorul unei minți iscusite ca a starețului Otto fuseseră puse lucrurile la cale astfel Încât amândoi să ajungă În această stare nefericită
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Deși ar fi trebuit să fie foarte mulțumit, avea inima grea. Se gândise tot timpul la soața sa, Wilfriede, care mai avea câteva săptămâni până când Fericita Ana, mama Sfintei Fecioare, avea să-i ajute a se izbăvi de suferință. Zürichul zăcea sub zăpadă. De pe malul lacului pe jumătate Înghețat, Urs ghici unde se afla casa lui, mai Înaltă decât toate celelalte, și se minună că toate geamurile erau luminate. Bancherul dădu pinteni calului și, odată ajuns la poarta cea mare, văzu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
se Întoarse spre aceasta, repe tând Întrebarea. Doica Începu să plângă și mai tare. Fără să mai aștepte, Urs urcă cele câteva trepte care duceau la ia tacul lor, cu certitudinea că se Întâmplase ceva Înspăi mân tător. Soția lui zăcea pe pat, nemișcată, Înțepenită În somnul morții, Încă tânără și frumoasă, cu o grimasă de durere Întipărită pe obraz. Pe brațul ei drept se afla o mogâldeață fără viață, Înfășurată Într-o sumedenie de giulgiuri albe. Doctorul, chemat degrabă, nu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
preț pe lume. Urmară zile Întunecate. Urs nu mai era el Însuși. Cu simțurile amorțite, se lăsă condus la cimitir. Fără să Înțeleagă, stătu În fața gropii deschise și auzi cum cădeau bulgării de pământ Înghețat pe capacul sicriului În care zăcea viața lui. Întors acasă, voi să fie singur. Își goni ajutoarele, Închise comptoarul și se Încuie În odaie, fără să simtă foame sau sete, sau durere, cu creierul gol și trupul sleit. Numai doica rămase, punând din când În când
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
făină, care rămase neatins. A treia zi, În zori, Urs Își aduse aminte de groapa În care se odihnea Wilfriede, Împreună cu mogâldeața fără nume pe care o ura fiindcă-i răpise soția. I se strânse inima gândindu-se că femeia zăcea acolo În frig, În pământul Înghe țat, și un gând nebunesc Îi trecu prin cap. Voia s-o dez groape și s-o aducă acasă... Plecă cu capul descoperit și ochii goi, cu straiul cernit pe care nu-l lepădase
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
de toți. Disperată, se trânti pe pat și hotărî să nu se mai ridice, să moară de foame și de istovire, pentru a sfârși odată cu spaimele și necazurile. Astfel mai trecu o noapte. Dimineața se ridică de pe patul pe care zăcuse Într-o letargie plină de visuri Înspăimântătoare. Era atât de slăbită, Încât de-abia putu să se apropie de cana de apă și să soarbă o Înghițitură. În acea clipă se auziră pași pe scară. Pași grei care se apropiau
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
-și Încheie viața aceasta, cu toate grijile ei. Nutrea pentru binefăcătorul lui un devotament nețărmurit, iar pe Bodo Îl iubea ca pe copilul lui. Urs Îi povesti În puține cuvinte ceea ce tocmai aflase: Bodo căzuse Într-o capcană și acum zăcea grav rănit la mânăstire la Sfântul Petru. — Nu pricep de ce treaba asta trebuie să rămână se cretă, spuse el. Curierul m-a conjurat să nu spun nimănui nimic. În același timp, părintele stareț mă roagă să mă duc acolo, În
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
În acest timp, părintele Urban Îi povestea tot ce se Întâmplase. Dar jupânul Urs nu se atinse de nimic și dori doar să-l vadă de-ndată pe fiul său, astfel că fu condus neîntârziat la căpătâiul acestuia. Cel care zăcea pe patul Îngust, Învelit În pânze albe pătate ici și acolo de sânge, era doar umbra frumosului Bodo. Își recă pătă cunoștința pentru câteva clipe și Încercă cu buzele Învi ne țite să-i zâmbească tatălui său. Bancherul se cutremură
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
se purtase părintele Urban ca un novice oarecare. Îndată, numai o scurtă convorbire, avem lucruri importante de spus. — Nu, mai Întâi vreau să-l văd pe rănit. După aceea știu ce e de făcut. Fu condus În chilia În care zăcea Bodo, Îl privi o clipă dând din cap și apoi Îl urmă pe stareț În bibliotecă. Ceilalți așteptau acolo și, după ce se Înclină scurt, se așezară În jilțurile pregătite. — Deoarece toți cei care avem de-a face cu Întâmplarea aceasta
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
loc, În aștep tarea veștilor de la iscoadele lui, iar părintele Bernhard se Întoarse la castel, nădăjduind că, așa cum promisese Conrad, În scurtă vreme vor afla și oamenii lui unde se afla prizoniera. Bancherul Îl urmă pe pustnic până la chilia unde zăcea Bodo. — Părinte, spuse el, aș vrea să vă vorbesc Între patru ochi. Pustnicul Încuviință pe tăcute, apoi se apropie de patul ră nitului. Scoase dintr-o desagă veche o mână de frunze proas pete pe care le așternu peste răni
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
mătase cu flori albastre și-și spuse că tre buie să-l Încunoștințeze pe fratele lui de tot ce se Întâm plase cu Adelheid. Să-i spună că, după câte se părea, dom nița fusese răpită de Eglord, că Bodo zăcea grav rănit sus la mâ năstire, la Sfântul Petru, și că se lupta cu moartea. Că, mai mult ca sigur, În spatele acestor Întâmplări Îngrozitoare se ascundea ceva mai grav decât o intrigă amoroasă. știa că mânia lui Bertold va fi
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
să atace. Dar Împotriva mulțimii dezlănțuite nu era nimic de făcut. În puțină vreme apărătorii conacului fură făcuți una cu pământul. Bătălia lor era pierdută. Conrad cercetă cu oamenii săi toată curtea presărată cu cadavre. Îl căuta pe Hildebrand, care zăcea sub un morman de leșuri. Avea o crestătură urâtă pe frunte, din care sângele Îi șiroia peste fața aspră până și În moarte. Spada o mâ nuise În cele din urmă cu stânga, fiindcă dreapta Îi atârna neputincioasă, sfâșiată de
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
și pe cei de neam nobil. Îi vreau vii pe toți! Se lumina de ziuă. Curtea, conacul, câmpurile de jur Împrejur până departe la marginea pădurii erau roșii de sângele care se amestecase cu zăpada și cu noroiul. Peste tot zăceau trupuri sfârtecate, arme sfărâmate, bucăți de scuturi. Muriseră mare parte dintre oamenii lui, dar și dintre trădători. Muriseră și mulți țărani. O clipă Conrad Își plimbă pri virea Înnegurată peste câmpul roșiatic și și aminti cuvintele lui de odinioară, când
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
moarte i se așternuse pe față. — Unde-i ducele, trădătorule, popă viclean și fără Dumnezeu? Unde l-ați dus? Cu mână tremurătoare, Otto arătă spre dosul curții unde se găseau acareturile. Acolo Îl găsiră Într-o șură goală. Pe paie zăcea cadavrul Însângerat al ducelui Bertold, mânjit de mâzga prin care Îl târâseră. Fața lui bărbătească era Încremenită Într-o expresie de uluire. Fusese Într-adevăr luat prin surprindere și ochii lui deschiși priveau fix spre un anu me punct, undeva
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
slab, care-i Înfioră pe toți, căci priviră spre stăpânul lor mort ca și cum s-ar fi așteptat să-l vadă ridicându-se. Dar vaietul venea din altă parte, de sub un morman de paie, unde, legat cu lanțuri de un stâlp, zăcea, Însângerat și cu căluș În gură, Neidhard, stăpânul conacului. Îl dezlegară și-i șterseră sângele de pe fața tumefiată și stropită cu noroi. Lacrimi grele i se prelingeau din ochi. Abia mișcându-și membrele Îndurerate, bătrânul castelan se Închină În fața stăpânului
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
tânăr și puternic și pe mâini bune. Credeți-mă, va trăi, chiar și numai de dragul Înălțimii Voastre. Veniți, pe drum vă voi povesti totul. O ajută să-și tragă zdrențele peste cap și-o conduse afară din temniță. Pe trepte zăcea paznicul, cu un pumnal Înfipt În spinare. — Tu l-ai omorât? Credeam că mânuiești numai dalta și ciocanul, nu și spada! Deci ești și războinic? — Nu știu, domniță, nici nu mai știu ce sunt. N-a bănuit nimic, credea că
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
potrivite. Un vuiet amenințător se ridica din mulțimea care se apropia, strângând cetatea În cercuri tot mai strânse, ca Într-un inel de fier. Părea vuietul mării pe timp de furtună și răz bătea până jos, În adâncul temnițelor unde zăceau pri zonierii. „În sfârșit, au venit“, Își spuse Simeon. „Trebuie să fie Conrad cu oamenii lui. Numai că până la noi n-au cum să ajungă. Înainte de-a străpunge ei porțile, o să ne omoare temnicerii. Cine știe ce taine ascund firidele astea
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Necunoscutul scoase o legătură de chei și Încercă mai multe, până o nimeri pe cea care se potrivea. Deschise ușa și Începu să pilească lanțurile cu o pilă uriașă ascunsă sub manta. Ieșiră În vârful picioarelor. Trecură pe lângă paznicul care zăcea nemișcat la pământ. Necunoscutul Îl dezbrăcă pe acesta de pelerină și i-o aruncă lui Simeon: — Îmbrac-o și Încearcă să te strecori fără să te recunoască vreunul. De afară se auzeau din ce În ce mai lămurit zgomote Înă bușite, chemări, porunci scurte
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Încăperile. Toate erau goale. Găsiră o singură ușă Încuiată. Johannes o descuie cu degetele lui dibace: Ce vrei, meseria e meserie. Nu există ușă să n-o pot deschide! spuse el rânjind Într un dinte. Pe patul Îngust, În mijlocul Încăperii, zăcea Adelheid cu mâinile și picioarele legate de stâlpul baldachinului. Hai nele Îi erau sfâșiate, pătate de sânge și fața tumefiată. Nu-l recu noscu pe Simeon și, când cei doi bărbați Începură să-i dez lege legăturile, Încercă să țipe
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
un sentiment de plăcere, se bucură privind locatarul încarcerat, nebănuind nicio clipă zbuciumul și lacrimile lui. Și ne mai numim creștini! Ne-am oprit. În fața noastră, după grilaj, câțiva castori își făceau de lucru în fața unui bazin rotund în care zăcea o apă jegoasă și putredă. Le picaseră mustățile tot așteptând să se bălăcească într-o apă limpede și proaspătă. Cu un aer blazat, loveau din când în când cu labele apa mocirloasă din scăldătoare, tânjind după vremuri mai bune, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
judecători. Mă feresc de scriitorii de mare talent deveniți slugi în casa răului, dar bine plătiți, îngrășați, gălăgioși, incapabili să vadă murdăria produsă de ei, din abundență, împrejur. Un porc, în coteț, păstrează un loc curat, unde îi place să zacă de plăcere, spre deosebire de spurcații în cuget și simțiri. A.B.Nu doresc încă să ne luăm rămas bun, vă rog să îmi citiți un poem... V-aș ruga să mă scuzați, v-aș îndemna să citiți "Testamentul din strada Nisipuri
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1456_a_2754]
-
cel mai comod mijloc de a alege un titlu. Un alt exemplu: am avut o carte tradusă special pentru acel eveniment, monografia primei reviste a exilului românesc, Luceafărul, din 1948-1949, editată de Mircea Eliade. Cartea a ajuns la Paris, dar... zăcea în cutii, mult timp nedesfăcute de către "armata" de delegați ai ICR-ului. Mai mult: ICR-ul plătește traducerea unor cărți, dar mai ales a unor autori, ca și apariția acestora în țări din Apus ... Și atunci? Părerea mea că este
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1456_a_2754]
-
B.În încheiere, v-aș ruga să ne oferiți un poem. Cu plăcere, iată "Norul Interior", o poezie care deschide volumul cu același nume (în formă digitală): "Trupul îi era înconjurat de pleoape cărțile o încercuiau până la grindă în jurul patului zăceau leșinuri povești de ceară, scâncet și cuțite așa dormea sâmbetele cu cărți grele uitate pe piept cu sânii striviți de carete de bronz trase de lei ce mușcau din carnea ei tânără și muștele de cuvinte zumzăindu-i în coada
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1456_a_2754]
-
evaluați după câte nașteri aveau în dispensarul respectiv, iar pentru mortalitatea infantilă puteai ajunge la pușcărie. În ce mă privește, având o situație școlară foarte bună, doream să fiu psihiatru. Numai că propunerea de reținere în învă‑ țământul superior a zăcut vreo doi ani, fiindcă doamna Ceaușescu nu mai aproba niciun fel de numire în învă‑ țământul superior. V.A. : De aceea după Revoluție a venit un val de ridicări în grad universitar. A.M.P. : Exact. Totul era înghețat. Nu știu
TranziȚia: primii 25 de ani / Alina Mungiu‑Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian by MUNGIU‑PIPPIDI, ALINA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/862_a_1581]