6,323 matches
-
șase luni... În fond, lucrul care-mi lipsește este trupul și condițiile fizice ale existenței." Totuși, în alte pagini, același om reia marele strigăt al speranței care a străbătut atâtea secole și a însuflețit atâtea inimi, în afară de aceea a omului absurd. "Dar pentru creștin moartea nu-i câtuși de puțin sfârșitul tuturor lucrurilor și ea implică infinit mai multă speranță decât viața, chiar plină de sănătate și de forță." Reconcilierea prin scandal rămâne tot reconciliere. Ea îi îngăduie poate omului, după cum
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
îndepărtează pe om de Dumnezeu. Absurdul, care este starea metafizică a omului conștient, nu duce la Dumnezeu. Poate că noțiunea va deveni mai limpede dacă voi risca următoarea enormitate: absurdul este păcatul fără Dumnezeu.5 Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Știu pe ce se întemeiază ea, pe acest spirit și pe această lume ce se încruntă clipă de clipă, fără să se poată îmbrățișa. Eu caut regula de viață cerută de această stare și tot ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
lucrurilor, celor mărețe și celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde hăul fără fund pe care nimic nu-l poate umple, ce-ar fi viața altceva decât disperare?" Acest strigăt nu-l va putea opri din drum pe omul absurd. A căuta ceea ce e adevărat nu înseamnă a căuta ceea ce ai dori să găsești. Dacă, pentru a scăpa de întrebarea înspăimântată: "Ce-i oare viața?", trebuie, ca și măgarul, să te hrănești cu trandafirii iluziei, spiritul absurd, decât să se
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
drum pe omul absurd. A căuta ceea ce e adevărat nu înseamnă a căuta ceea ce ai dori să găsești. Dacă, pentru a scăpa de întrebarea înspăimântată: "Ce-i oare viața?", trebuie, ca și măgarul, să te hrănești cu trandafirii iluziei, spiritul absurd, decât să se resemneze la minciună, preferă să adopte fără să ezite răspunsul lui Kierkegaard: "disperare". La urma urmei, un suflet hotărât o va scoate la capăt chiar și așa. Îmi iau aici libertatea să numesc sinucidere filosofică atitudinea existențialistă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
învăța din nou să vezi, să-ți dirijezi conștiința, să faci din fiecare imagine un loc privilegiat. Altfel spus, fenomenologia refuză să explice lumea, dorindu-se doar o descriere a experienței trăite. Ea se întâlnește în această privință cu gândirea absurdă, care afirmă inițial că nu există un adevăr, ci numai adevăruri. Fiecare lucru își are adevărul lui, vântul serii ca și această mână pe umărul meu. Conștiința este aceea care-l luminează prin atenția pe care i-o acordă 7
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
este caracterizată tocmai prin această "intenție". Dar cuvântul nu implică nici o idee de finalitate; el este utilizat în sensul de "direcție", neavând decât o valoare topografică. La prima vedere, s-ar părea că nimic din cele arătate nu contrazice spiritul absurd. Această aparentă modestie a gândirii care se mărginește să descrie ceva ce își refuză să explice, această disciplină voluntară din care decurge, în chip paradoxal, îmbogățirea profundă a experienței și renașterea lumii în toată prolixitatea ei, sunt tot atitea demersuri
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Această aparentă modestie a gândirii care se mărginește să descrie ceva ce își refuză să explice, această disciplină voluntară din care decurge, în chip paradoxal, îmbogățirea profundă a experienței și renașterea lumii în toată prolixitatea ei, sunt tot atitea demersuri absurde. Cel puțin la prima vedere. Căci metodele de gândire, în acest caz ca și în altele, comportă întotdeauna două aspecte: unul psihologic și altul metafizic. În acest fel, ele închid două adevăruri, dacă tema intenționalității nu pretinde să ilustreze decât
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
psihologic și altul metafizic. În acest fel, ele închid două adevăruri, dacă tema intenționalității nu pretinde să ilustreze decât o atitudine psihologică, prin care realul ar fi epuizat în loc de a fi explicat, nimic într-adevăr nu o separă de spiritul absurd. Ea vrea să enumere ceea ce nu poate transcende. Ea afirmă doar că, în absența oricărui principiu unificator, gândirea poate totuși să se bucure descriind și înțelegând fiecare aspect al experienței. Astfel, adevărul de care e vorba pentru fiecare din aceste
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
și de a o învia pentru spirit. Dar, dacă vrem să extindem și să fundamentăm rațional această noțiune de adevăr, dacă pretindem să descoperim astfel "esența" fiecărui obiect al cunoașterii, înseamnă să restituim experienței întreaga ei profunzime. Pentru un spirit absurd, lucrul e de neînțeles. Or, în atitudinea intențională se vădește tocmai această pendulare între modestie și certitudine și sclipirile schimbătoare ale gândirii fenomenologice vor ilustra cum nu se poate mai bine raționamentul absurd. Căci Husserl vorbește totodată de "esențe extratemporale
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
experienței întreaga ei profunzime. Pentru un spirit absurd, lucrul e de neînțeles. Or, în atitudinea intențională se vădește tocmai această pendulare între modestie și certitudine și sclipirile schimbătoare ale gândirii fenomenologice vor ilustra cum nu se poate mai bine raționamentul absurd. Căci Husserl vorbește totodată de "esențe extratemporale" pe care intenția le scoate la iveală și atunci ni se pare a-l auzi pe Platon. Nu ni se mai explică toate lucrurile printr-unul singur, ci prin toate. Între aceste două
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Unu. Aici, gândirea se cufundă într-un politeism abstract. Mai mult decât atât: halucinațiile și ficțiunile fac și ele parte din "esențele extratemporale". În noua lume a ideilor, categoria de centaur colaborează cu aceea, mai modestă, de metrou. Pentru omul absurd, există un adevăr și totodată o amărăciune în această opinie, pur psihologică, că toate chipurile lumii sunt privilegiate. A spune că totul e privilegiat înseamnă a spune că totul este echivalent. Dar aspectul metafizic al acestui adevăr îl duce atât
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
în sine; adevărul e unul; identic cu el însuși, oricare ar fi ființele care-l percep, oameni, monștri, îngeri sau zei". Astfel, Rațiunea triumfă și se face auzită prin această voce. Ce poate însemna o asemenea afirmație într-o lume absurdă? Percepția unui înger sau a unui zeu nu are sens pentru mine. Acest loc geometric unde rațiunea divină o ratifică pe a mea îmi este pentru totdeauna de neînțeles. Și aici descopăr un salt și, chiar dacă e făcut în abstract
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
un instrument al gândirii și nu gândirea însăși. Gândirea unui om este, înainte de orice, nostalgia sa9. Așa cum a știut să liniștească melancolia plotiniană, rațiunea dă astăzi spaimei moderne putința de a se calma, oferindu-i decorurile familiare ale eternității. Spiritul absurd e mai puțin norocos. Pentru el, lumea nu-i nici chiar atât de rațională și nici chiar atât de irațională: ea nu-i decât absurdă. Pentru Husserl rațiunea nu mai are, în cele din urmă, limite. Absurdul, dimpotrivă, îi fixează
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
astăzi spaimei moderne putința de a se calma, oferindu-i decorurile familiare ale eternității. Spiritul absurd e mai puțin norocos. Pentru el, lumea nu-i nici chiar atât de rațională și nici chiar atât de irațională: ea nu-i decât absurdă. Pentru Husserl rațiunea nu mai are, în cele din urmă, limite. Absurdul, dimpotrivă, îi fixează limitele, de vreme ce ea este neputincioasă să-i calmeze spaima. Kierkegaard, pe de altă parte, afirmă că o singură limită e de-ajuns pentru a o
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Kierkegaard, dorința de claritate trebuie să renunțe la ea însăși, dacă se vrea satisfăcută. Păcatul nu constă atit în a ști (sub acest raport toată lumea e nevinovată), cât în a dori să știi. Este și singurul păcat pe care omul absurd îl poate simți ca însemnând culpabilitatea și totodată nevinovăția sa. I se propune un deznodământ în care toate contradicțiile trecute nu mai sunt decât jocuri polemice. Dar nu astfel le-a simțit el. Adevărul lor, acela de a nu fi
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
totodată nevinovăția sa. I se propune un deznodământ în care toate contradicțiile trecute nu mai sunt decât jocuri polemice. Dar nu astfel le-a simțit el. Adevărul lor, acela de a nu fi niciodată satisfăcute, trebuie păstrat până la capăt Omul absurd refuză învățătura. Raționamentul meu vrea să rămână credincios evidenței care i-a dat naștere. Această evidență e absurdul. E divorțul între spiritul care dorește și lumea care dezamăgește, nostalgia mea după unitate, acest univers dispersat și contradicția care le înlănțuie
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
n-a inspirat acorduri mai emoționante ca acelea ale gândirii lui Kierkegaard. Dar, dacă neputința își are locul său în peisajele indiferente ale istoriei, ea nu are ce căuta într-un raționament a cărui intransigență ne este acum cunoscută. LIBERTATEA ABSURDĂ Principalul a fost făcut. Dețin acum câteva evidențe la care nu pot renunța. Pentru mine are însemnătate ceea ce știu, ceea ce e sigur, ceea ce nu pot nega, ceea ce nu pot nesocoti. Pot să neg totul în legătură cu acea parte din mine însumi
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
și magnific al inimii omenești. Nici unul nu e soluționat. Dar toate sunt transfigurate. Vom muri, vom scăpa făcând saltul, vom zidi o casă de idei și de forme pe măsura noastră sau, dimpotrivă, vom susține rămășagul sfâșietor și minunat al absurdului? Să facem, în această privință, un ultim efort spre a trage toate consecințele. Trupul, iubirea, creația, acțiunea, noblețea umană își vor regăsi atunci locul în această lume fără sens. Omul va afla, în sfârșit, aici vinul absurdului și pâinea indiferenței
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
și minunat al absurdului? Să facem, în această privință, un ultim efort spre a trage toate consecințele. Trupul, iubirea, creația, acțiunea, noblețea umană își vor regăsi atunci locul în această lume fără sens. Omul va afla, în sfârșit, aici vinul absurdului și pâinea indiferenței, din care se hrănește măreția lui. Să insistăm din nou asupra metodei: important e să perseverezi. Ajuns într-un anume moment al drumului, omul absurd este solicitat. Istoria nu duce lipsă nici de religie, nici de profeți
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
în această lume fără sens. Omul va afla, în sfârșit, aici vinul absurdului și pâinea indiferenței, din care se hrănește măreția lui. Să insistăm din nou asupra metodei: important e să perseverezi. Ajuns într-un anume moment al drumului, omul absurd este solicitat. Istoria nu duce lipsă nici de religie, nici de profeți, chiar fără Dumnezeu. I se cere să facă saltul. El nu poate răspunde decât că nu înțelege bine, că lucrul nu este evident; căci nu vrea să facă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
fără Dumnezeu. I se cere să facă saltul. El nu poate răspunde decât că nu înțelege bine, că lucrul nu este evident; căci nu vrea să facă decât ceea ce înțelege bine. I se spune că săvârșește păcatul orgoliului, dar omul absurd nu înțelege noțiunea de păcat; că la capătul drumului îl așteaptă poate Infernul, dar el nu are destulă imaginație spre a-și înfățișa acest ciudat viitor; că pierde nemurirea, dar aceasta îi pare fără însemnătate. I se cere să-și
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
a omului în fața lui însuși. Nu este aspirație, căci e lipsită de speranță. Această revoltă nu-i decât certitudinea unui destin copleșitor, dar fără resemnarea care ar trebui s-o întovărășească. Aici se vede cât de mult se îndepărtează experiența absurdă de sinucidere. S-ar putea crede că sinuciderea urmează revoltei. E inexact. Căci ea nu reprezintă concluzia logică a revoltei. Sinuciderea este exact contrariul revoltei, prin consimțământul pe care-l presupune. Sinuciderea, ca și saltul, este acceptarea la limita ei
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
se alieze cu o morală a renunțării. CONȘTIINȚA ȘI REVOLTA SUNT REFUZURI CONTRARE RENUNȚĂRII. DIMPOTRIVĂ, LE ÎNSUFLEȚEȘTE TOT CE-I IREDUCTIBIL ȘI PASIONAT ÎNTR-O INIMĂ OMENEASCĂ. TREBUIE SĂ MURIM NEÎMPĂCAȚI ȘI NU DE BUNĂVOIE. SINUCIDEREA ESTE O IGNORARE. OMULUI ABSURD NU-I RĂMÂNE DECÂT SĂ EPUIZEZE TOTUL ȘI SĂ SE EPUIZEZE. ABSURDUL ESTE ÎNCORDAREA LUI EXTREMĂ, ACEEA PE CARE O MENȚINE NEÎNCETAT PRINTR-UN EFORT SOLITAR, CĂCI EL ȘTIE CĂ PRIN CONȘTIINȚA ȘI PRIN REVOLTA SA DE FIECARE ZI DEPUNE
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
și mai cu seamă sclav fără speranța unei revoluții eterne, lipsit de arma disprețului. Și cine poate rămâne sclav fără revoluție și fără dispreț? Ce libertate poate exista în deplinul ei înțeles fără certitudinea eternității? Dar, în același timp, omul absurd înțelege că până atunci fusese legat de acel postulat al libertății din a cărui iluzie trăia. Într-un anumit sens, aceasta îl stânjenea. În măsura în care își imagina că viața sa are un scop, se conforma exigențelor acelui scop care trebuia atins
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
ne-am ține de orice prejudecăți, morale sau sociale, tot ne lăsăm în parte influențați, ba chiar, întrucât privește cele mai bune din ele (căci există prejudecăți bune și prejudecăți rele), ne conformăm lor prin întreaga noastră viață. Astfel, omul absurd înțelege că nu era cu adevărat liber. Pentru a fi mai limpede, în măsura în care sper, în măsura în care sunt în căutarea unui adevăr propriu mie, a unui mod de a fi sau de a crea, în sfârșit, în măsura în care îmi orânduiesc existența, dovedind prin
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]