7,054 matches
-
aproape în șoaptă. De cum mă întorc astăzi acasă, mă culc imediat... peste două săptămâni, după cum am aflat, o să mor... Săptămâna trecută mi-a spus-o chiar B-n49 cu gura lui... Așa că, dacă-mi permiteți, v-aș spune două cuvinte înainte de despărțire. — Ce-i cu tine, ți-ai ieșit din minți? Prostii! Trebuie să te tratezi, acum nu mai e loc de discuții! Du-te, du-te și te culcă!... strigă speriată Lizaveta Prokofievna. — Dacă mă culc, nu mă mai ridic din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
l-ar fi așteptat aici. El tresări și rămase locului, femeia îi apucă mâna și i-o strânse cu putere... „Nu, nu e o vedenie!“ Și, iată, ea stătea, în sfârșit, față în față cu el, pentru prima dată după despărțirea lor; îi spunea ceva, însă el o privea tăcut; inima îi era prea plină de durere și începuse să geamă. O, niciodată după aceea n-a putut uita această întâlnire cu ea și și-o amintea mereu cu aceeași durere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
au venit nici un fel de oaspeți de seamă, că toți sunt „de-ai casei“, că și el le era parcă de mult prieten devotat, că le împărtășește opiniile în întregime și că s-a întors printre ei după o scurtă despărțire. Farmecul manierelor elegante, al simplității și aparentei francheți era aproape o vrajă. Nici prin cap nu-i putea trece că toată această franchețe și noblețe, tot acest spirit și toată această înaltă conștiință a propriei demnități nu reprezintă decât o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
seama. În invitația de a veni „ca și altădată“ și în cuvintele „al meu, cel puțin“ se făcuse iarăși auzită un fel de prevestire. Prințul începu să și-o amintească pe Aglaia, care îi zâmbise minunat la intrare și la despărțire, dar nu-i spusese nici un cuvânt, nici măcar atunci când ceilalți îl încredințau de prietenia lor, deși îl privise insistent de vreo două ori. Chipul ei era mai palid ca de obicei, ca și cum n-ar fi dormit bine peste noapte. Prințul se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
avusese sfoară de moșie la viața lui. Trecu o oră, ceaiul fusese băut și, în sfârșit, după ceai, musafirilor li se făcu jenă să mai rămână. Doctorul și domnul cărunt își luară un călduros rămas-bun de la prinț; de fapt și despărțirea de ceilalți a fost înflăcărată și zgomotoasă. Se rostiră urări și opinii de tipul că „n-are rost să-i pară rău, că poate e mai bine așa“ și altele. Ce-i drept, s-au făcut și tentative de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
casă plecă ultimul. Se despărțiră cu căldură. Kolea nu se întinse cu vorba despre incident, dar promise că va veni a doua zi mai devreme. Mai târziu avea să mărturisească faptul că prințul nu-l prevenise cu nimic la ultima despărțire. Curând în casă nu mai rămase aproape nimeni: Burdovski se duse la Ippolit, Keller și Lebedev plecară și ei undeva. Numai Vera Lebedeva mai întârzie câtva timp pentru a reda în pripă camerelor aspectul obișnuit, întrucât fuseseră decorate ca pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
este crima comisă de un prieten Beat, Kerouac și Burroughs fiind condamnați pentru complicitate: And the Hippos Were Boiled in Their Tanks. Prietenia cu Neal Cassady va însemna însă mai mult pentru evoluția carierei literare a lui Kerouac. Întâlnirile și despărțirile, legăturile lor cu diferite alte personaje, feminine sau masculine, dar mai ales exprimarea în forme noi a spiritului picaresc în narațiuni tipic americane ale momentului postbelic vor contribui la succesul cărții sfinte a generației Beat, On the Road, care, alături de
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
albumul de concept" (concept album), un grup de creații muzicale apărând pe un album comun, având aceeași temă și producând o atmosferă specifică, precum foarte melancolicul For Only the Lonely, 1958 (doar pentru cei singuratici), titlu justificat și de recenta despărțire de frumoasa actriță Ava Gardner. Pe coperta albumului se vede fața fardată a unui clown trist, care nu e altul decât artistul însuși. În anii următori, Sinatra și-a asociat cariera cinematografică și muzicală cu o serie de figuri celebre
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
pentru soarta Ierusalimului (Luca 19, 41) ; Dumnezeu‑Omul plânge impresionat de suferința umană ; plânge, dar oferă și mijloace pentru Înlăturarea ei. O emo‑ ționantă mărturie de iubire din partea Domnului Hristos 68 Suferința și creșterea spirituală este cuprinsă În cuvântarea de despărțire adresată uceni‑ cilor Săi, Înainte de Sfintele Lui Pătimiri (Ioan 15, 16, 17). Pe toți i‑a iubit până la sfârșit (Ioan 13, 1). Domnul acționează cu mare tact, cu multă discreție și delicatețe În relația directă cu cei suferinzi. Dragostea și
SUFERINŢA ŞI CREŞTEREA SPIRITUALĂ, Ediţia a II‑a, revăzută by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/168_a_136]
-
necorespunzând „ritmului vremei” și exigențelor „ordinii-sinteză, clasice, integrale”, pentru a-și orienta atenția către promisiunile stării de vis și „semitrezie” - cum scrie el însuși, în numele întregii grupări, în pamfletul Coliva lui Moș Vinea. În sfârșit, ruptura cu unu va însemna despărțirea de programul strict avangardist și afirmarea unei alte angajări a poeziei, larg umanitaristă, pe care creația sa de limbă franceză o va afirma (după 1933) cu și mai multă fermitate. Cum această primă perioadă din istoria avangardei românești nu trece
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
vârste lirice, reluate în volumul Restriști din 1923. O simplă cercetare a sumarului cărții e de natură să indice registrul tematic și atitudinea lirică dominantă: Tristeți, Neliniști, Sfârșiri, Preumblări bolnave, Primăvară tristă, Elegie, Amurguri, Restriști, Desfrunziri, Toamnă târzie, Parcuri vechi, Despărțiri, Încă o toamnă etc. Dacă poemul de debut (nereluat în volum) putea trimite la tablourile de puternică plasticitate din provincia stagnantă a lui B. Fundoianu („Ferestrele cernite și streșinile roase / prin care curge brumă tăcerea nopții joase / (ca un tavan
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
o strofă sintetizează expresiv această atmosferă dezagregantă, generatoare de melancolice rememorări: E pustiu șie frig în odăi stinse Toată viața o regăsești ca pe un ceasornic oprit Auzi sufletul căzând, poate sunt frunze, Pásul tău prin amintire sângerat și rănit. (Despărțiri) „Rătăcirile”, „preumblările bolnave” sunt de asemenea variante ale periplului bacovian (cu rădăcini în romanța eminesciană), fără, însă „nevrozele”, „delirul” din Plumb. „Personajul” lui Voronca are mai degrabă ceva din fizionomia palidului „elev singuratic” suferind de cenușiul existenței, rostindu-și în
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
toate acestea se contopesc. Și ca desfășurare în timp, și ca închegare a unor formule specifice, creația poetului se suprapune aproape perfect experiențelor acestei prime „avangarde istorice”, rămânând semnificativă și prin distanțele pe care le va lua treptat, până la definitiva despărțire de ele, la vârsta franceză a scrisului său. Încât, dacă formula integralistă a „sintezei moderne” a fost găsită, pe drept cuvânt, definitorie pentru ansamblul demersurilor avangardiste românești din acei ani, ea se aplică, mai mult decât la oricare alt reprezentant
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
materială, ci chiar nimicul. Deci postmoderniștii se pot revendica simultan din materialismul marxist, prin pariul concretului și din existențialism, prin asumarea nimicului, pe care nu-l ocolise, evident, nici Heidegger, deși el a fost un existențialist de o factură nonsartriană. Despărțirea postmodernismului de existențialism se produce, totuși, prin eliminarea efectelor acestui tip de "transcendență vidă" angoasa. Omul postmodern, în perspectiva "noului antropocentrism", se consideră fericit, cu adevărat liber de orice "povară" transcendentală, fie ea de nuanță spiritualistă sau materialistă. La existențialiști
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lumea fără lumen, totul e scindat și dezbinat. Trăim în haosmos. Ca și Bacovia, Părintele Stăniloae vede în lumea modernă (implicit postmodernă) "forța descompunerii, a coruptibilității"27. Este o lume a sfâșierii: "Orgoliul, lăcomia, mânia, pofta nemăsurată sunt factorii acestor despărțiri și sfâșieri în firea umană și piedicile în calea comunicabilității deschise și depline între oameni"28. Dacă ne gândim bine, este comportamentul "omului concret" sau al "omului recent", cum l-a numit Patapievici, produsul mentalității postmoderne. Sfâșierea, atrage atenția Părintele
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lumina Treimii, cu dispariția distanțelor. De aceea, iubirea este întotdeauna de aproape. Nimeni n-a surprins mai grăitor aceste treceri "oximoronice" ca Eminescu, acel zbor ca gând purtat de dor al ființei hyperionice, alternând cu sentimentul copleșitor al îndepărtării din Despărțire sau din De câte ori, iubito... Trăirea angoasei îl duce pe Părintele Stăniloae la următorul raționament impecabil: Angst e semn că timpul vieții pământești nu-și este suficient sieși și că ni s-a dat întru eternitate, într-o lume-lumen: "aceasta atestă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
à la Giordano Bruno, după o mărturie manuscrisă. Hyperion e menit să descopere că a străbătut distanțele cosmice nu pentru sine, ci pentru cei doi îndrăgostiți din codru, care acum sunt aproape unul de altul, dar în perpetuă primejdie a despărțirii fără lumina de sus. Distanța pare o dimensiune a timpului, iar nu invers cum ne învățase Einstein, la începutul secolului al XX-lea. Obstacolul dintre noi și Dumnezeu e chiar timpul, fiindcă, de fapt, noi suntem oricând aproape de Hristos: " Distanța
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Altfel spus, ethosul postmodern a biruit în constituția europeană, deși conștiința europeană comună, câtă este, nu-i decât opera fundamentului creștin. În orice caz, decreștinarea Europei era privită de Eminescu ca pe cea mai mare catastrofă istorică de la căderea Bizanțului. Despărțirea lui de Nietzsche pare aici vădită: "Ireligiozitatea, abstracție făcând de dogme, se întinde într-un mod înspăimântător în secolul nostru"97. Și: " Disparițiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni"98. Dimpotrivă, lui Nietzsche ireligiozitatea modernă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
definitiv, o atitudine transmodernă, pe care o susține și Virgil Nemoianu. Urmează, însă, o lovitură de teatru, fiindcă, în pofida propriei teorii, Virgil Nemoianu îl etichetează pe Eminescu de "reacționar", în sensul cel mai rău al cuvântului, și ne somează la despărțirea de Eminescu!138. Oare de ce o asemenea contradicție în termeni? E vorba de o lepădare de propria doctrină și de o cădere în ideologie, prin definiție partizană? Așa ar fi, dacă, în realitate, teoria nemoianiană n-ar musti, din capul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Liviu Ioan Stoiciu, care a evoluat spre zona kynică a postmodernismului. Respingând discursul tot mai obscen al ultimilor postmoderniști, Stoiciu îi recuză, în deja citatul interviu din revista Feed back: "M-am despărțit de <<fracturiștii>> bucureșteni, de <<golăneala>> lor afișată". Despărțirea lui Liviu Ioan Stoiciu e și de gălăgioasa modă a "demitizărilor" valorilor naționale. Iată cum evocă o expoziție bucureșteană deschisă în zilele Crăciunu-lui 2004: "o expoziție <<de artă>> de o rară impostură, plină de falusuri în formă de cruce, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
progres, așa cum s-a iluzionat utopia postmodernistă a postistoriei. Fred W: Riggs reproșează postmodernismului că în loc să-și îndrepte cugetarea și eforturile creatoare spre viitor, a preferat o zăbavă parodică asupra trecutului. Cu mult mai necesară, crede Riggs, nu este o despărțire de modernism, ci, dimpotrivă, concentrarea atenției spre efectele paramoderniste, în măsură să submineze și să distrugă cuceririle benefice ale modernizării. Consecințele negative paramoderniste s-ar datora tendințelor de autonomizare, până la autarhie, a celor trei elemente constitutive ale modernității: industrializarea, democrația
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
tradițional al metafizicii, trionticitatea având drept corolar în starea T afectivul. Filosoful vorbește de ecuația Dumnezeu-afectivitate, de un misterios orgasm divin, erosul uman nefiind altceva decât o "ebrietate ontologică a orgasmului"312. Interesant că și la Eminescu, semn cert al despărțirii sale de rațiunea pură kantiană, afectivitatea devine centrul ființei, de unde alt enunț fundamental eminescian: "Și eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om". Dacă admitem teoria cosmogonică a Big-Bang-ului, spune Lupașcu, energia primordială explodândă nu putea fi decât
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
spusa biblică la început a fost cuvântul ține de stratul ontologic profund. Corespondența strictă dintre o moleculă sau un atom și versul total din oda eminesciană nu-i o simplă metaforă: "Orice ruptură fundamentală, orice traumă, orice alienare provoacă o despărțire de tine însuți, o distanțare de tine însuți, iar instrumentul cel mai precis care efectuează această despărțire este, fără nici o îndoială, cuvântul. Cuvântul, în cazul de față, nu este numai un instrument de ruptură, dar se substituie uneori amintirii, lăsând
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sau un atom și versul total din oda eminesciană nu-i o simplă metaforă: "Orice ruptură fundamentală, orice traumă, orice alienare provoacă o despărțire de tine însuți, o distanțare de tine însuți, iar instrumentul cel mai precis care efectuează această despărțire este, fără nici o îndoială, cuvântul. Cuvântul, în cazul de față, nu este numai un instrument de ruptură, dar se substituie uneori amintirii, lăsând amprente pe memorie, uneori atât de lizibile, încât putem deduce, pe o hartă imaginară a sentimentelor, locul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe Nietzsche să spună că eterna reîntoarcere e cea mai grea povară a gândirii ființei (das schwerte Gewicht). Am spune că e grea ca lespedea de pe mormântul Mântuitorului, crucea de purtat a teologiei și a filosofiei. Aici se și produce despărțirea radicală a lui Kundera de postmodernism, căci repetiția ca simulacru elimină greul ființei și se depărtează, fatalmente, de stratul profund al eternei reîntoarceri a identicului. Kundera îl citește altfel pe Nietzsche decât filosofii diferenței. Lectura lui consonează, într-un anumit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]