5,849 matches
-
nu prea mare cu bani de argint și-i urase drum bun. Apoi visul se tulbura ca oglinda unei ape În care ai aruncat pietre. Unda limpede se Înroșea Încet, Încet. și nu mai erau decât sânge și țipete de groază. * * * Călărise zi și noapte spre miazănoapte. Trecuse Dunărea pe podul umblător și neliniștea Începuse să-l cuprindă ca o boală. Pe la popasuri, oamenii povesteau Îngrijorați: alte puhoaie de barbari năvăliseră jefuind și distrugând totul În calea lor. Se știa de la
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
De câte ori ajungea cu visul lui În acest punct, deschidea ochii ca să nu mai vadă. Dar visul continua aievea. Maria lui zăcea Într un colț de grădină, cu hainele sfâșiate și smulse de pe trup, cu fața Înțepenită Într-un rictus de groază. Din sânul gol și vânăt ieșea un ciot de suliță. Peste drum, pe gardul de lemn al bisericii, un șir Întreg de bătrâni cu pletele Însângerate atâr nau pironiți În cuie. Îl descoperise și pe tatăl lui, cu fruntea găurită
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
și au tras cu săgeți aprinse În acoperișul de paie. și râdeau, blestemații... Eu eram În pădure să aduc lemne. Am auzit caii și urletele lor de fiare și m-am ascuns Într-o scorbură. Am stat acolo nebun de groază. Nu știu cât am stat, o zi, două... Mai mult am zăcut leșinat de groază și de slăbiciune. N-am avut apă să-mi ud buzele... mai târziu am ieșit. Apucasem să văd cum au ars copiii, cum... Bătrânul Își mușcă buzele
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Eu eram În pădure să aduc lemne. Am auzit caii și urletele lor de fiare și m-am ascuns Într-o scorbură. Am stat acolo nebun de groază. Nu știu cât am stat, o zi, două... Mai mult am zăcut leșinat de groază și de slăbiciune. N-am avut apă să-mi ud buzele... mai târziu am ieșit. Apucasem să văd cum au ars copiii, cum... Bătrânul Își mușcă buzele și tăcu. — Ce-ai mai văzut? Întrebă Simeon. Ce-ai mai văzut? Povestește
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cum au ars copiii, cum... Bătrânul Își mușcă buzele și tăcu. — Ce-ai mai văzut? Întrebă Simeon. Ce-ai mai văzut? Povestește tot... Dar cantorul nu mai deschisese gura. Rămăsese așa, În cremenit, cu ochii larg deschiși, ca și cum priveliștile de groază Îl urmăreau și În moarte. Simeon căută o lopată. Cu grijă, ferind din calea lui rămă șițele Însângerate, fără să se gândească la nimic altceva decât că Îi trebuia o lopată. Apoi Începu să sape, făcu o groapă mare, mare
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cu el peste tot. Stătuse mulți ani la Konstanz. Cioplise flori de piatră, chipuri de femei, care, toate, semănau cu Maria lui. Dar un neastâmpăr bolnav Îl goni și de acolo. În fiecare zi Îi răsunau În urechi țipetele de groază ale victimelor mă celărite. și nopțile lui erau și ele pline de aceleași sunete Înfiorătoare, ascuțite ca niște vârfuri de lance, care-i sfâ șiau sufletul... Petrecu deci noaptea cu coșmarurile lui, Încăpățânându-se să doarmă, deși de fapt era
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
seama că se aflau de fapt pe un pinten de munte, despărțit de cel din zare de o prăpastie. „Dumnezeule, se Îndreaptă spre stânci. O să cadă În prăpastie, cine știe cât e de adâncă!“ Începu să alerge gâfâind, alături de calul Înnebunit de groază, către golul care se ghicea acolo‚ la câteva sute de pași distanță. Auzea din ce În ce mai distinct răsuflarea lui zgomotoasă. Când fu destul de aproape, se destinse ca o săgeată eliberată din arc și brațele lui musculoase prinseră ca Într-un clește gâtul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
care-i pustiiseră locurile natale și viața. Un instinct sigur Îi spunea că toate acestea sunt nepri mejdioase. În schimb, ultimii doi ani din viață puteau să-l coste capul. Se strădui să-și dea seama, În timp ce descria Întâmplările de groază prin care trecuse, cine ar putea fi călugărul cel rotofei, bogat Împodobit, care se Întâlnise cu un nobil cavaler ce nu părea un Înger al nevinovăției, tocmai aici, În acest colț uitat al Pădurii Negre. Se strădui să-și amintească
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
ca pe un sac, prin toată curtea. Adelheid văzu cu lacrimi În ochi cum slujitoarea ei credincioasă dispare În spatele unei uși grele de lemn, trântită cu violență și-i auzi Îngrozită țipetele, din ce În ce mai depărtate. Ceilalți slujitori, care rânjeau batjocoritor, urmărind groaza de pe chipul prizonierei, o poftiră să-i urmeze. Când Încercă să se Împotrivească, unul dintre ei, desigur căpetenia, se răsti: — Vreți să vă târâm ca pe slujitoare? Nu ne siliți să vă tratăm cu mai puțin respect decât vi se
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cu spaimă că i se aduseseră apă proaspătă, fructe noi. O bucată de pâine mirosind Îmbietor o ademenea de pe o farfurie de argint. Prin urmare, cineva intrase În temnița ei În timp ce dormea. Așadar, erau tot timpul cu ochii pe ea. Groaza ei creștea și odată cu ea slăbiciunea, osteneala, foamea. Odaia Începu să se Învârtă În jurul ei, la Început mai Încet, apoi din ce În ce mai repede. „Am să mor“, Își spuse. „Am să mor Înainte ca Bodo să poată ajunge la mine.“ Gândul că
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
de aici. Bodo mi-a trimis semn. Visul meu a fost un semn. Va veni să mă elibereze și eu trebuie să trăiesc pentru el.“ Se strădui să-și recapete puterile și să recâștige noțiunea timpului. Își spuse că disperarea, groaza prelungiseră orele, făcând-o să creadă că era de mult prizonieră, când, de fapt, era prizonieră doar de câteva zile. „Bodo n-a știut de Îndată unde sunt. Acum a aflat și o să pună În mișcare cerul și pământul ca să
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
se poată vedea. Era un luminiș. În mijlocul lui mai sclipeau câteva resturi de tăciuni aprinși. Deasupra, Într-o crăcană uriașă, se făcuse scrum o pulpă de mistreț, Împrăștiind un miros neplăcut de carne arsă. De jur Împrejur, o priveliște de groază. Trântite În iarbă se vedeau cinci cadavre din care sângele se scursese abundent, Înroșind zăpada și dând locului o Înfățișare de coșmar. Vână torii, toți În slujba Casei princiare, fuseseră sur prinși toc mai când, liniștiți, pregăteau mâncarea. Din pieptul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cultarea mea și pentru că vorbesc astfel. Cei prezenți ciuliră urechile și bătrânul continuă: — Bunicul meu a fost slujitor al lui Mathilde, strămoașa lui Adalbrecht, la fel de câinoasă și fără inimă ca și el. Toți oamenii din această vale Își amintesc cu groază de fărădelegile ei, ca atunci când a pus să-i pardosească drumul până la biserică cu pâini, ca să nu-și murdărească picioarele. și asta În timp ce șerbii ei mureau de foame... Am auzit și eu despre povestea asta, spuse Conrad nerăbdător. Povestește mai
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
se Împiedică de un morman negru, prăvălindu-se deasupra. Îngrozit, simți sub el un corp omenesc și-l strigă cu voce Înceată pe slujitorul cu facla. Când se aplecară asupra mormanului, la lumina ce pâlpâia șters văzură trăsăturile Împietrite de groază ale seniorului de pe Stouff. Era În armură, ca și cum s-ar fi pregătit de luptă. Coiful și-l ținea În mâna Înțepenită și la gât avea o tăietură adâncă ce aproape Îi retezase capul. — și-a scos coiful pentru că se sufoca
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cei care fu seseră odinioară de față nu mai era În viață... Cu puțin timp Înainte ca Bertold să fie condus la groapă, avu loc În piața din Freiburg execuția conjuraților. Întunecat și cu fața Împietrită, Conrad urmări scena de groază fără să scoată un cuvânt. Spre uimirea trădătorilor, alături de el se afla Giancarlo Spada, „prietenul“ lor de odinioară, pe care Îl cunoscuseră la Curtea imperială. Cavalerul nesăbuit, gata de toate isprăvile nebunești, privea cu seriozitate și ră ceală cumplita execuție
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
turistic. Chiar înainte de a intra în Onești, la un local, am mâncat ceva (un cârnaț de porc), după care, înainte! Prin oraș mergeam mai mult fără frână, din cauza zgomotului îngrozitor al torpedoului, când pedalam. La vale, mai ales, era de groază. La ieșire, aproape de Brătila, am găsit un alt local unde am mâncat bine. Cât așteptam ciorba, am telefonat acasă, am spus unde sunt și că, probabil voi ajunge a doua zi la Roman (era o măsură de precauție, starea tehnică
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
erau vinovați. Alții erau! Pe lângă noi treceau căruțe cu cai, pline cu fel de fel de obiecte și hăinăraie, ba și scaune și mese și dulapuri. Printre mulțimea de lucruri aruncate claie peste grămadă în căruțe, vedeam figurile descompuse de groază și neputință ale unor bătrâni și bătrâne care-și luau din priviri rămas bun de la locurile în care se născuseră și pe care o mare parte din ei nu aveau să le mai revadă niciodată. Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
familiile din localitățile care nu aveau gară. Prin urmare, afluxul de oameni era puternic. Fiecare familie ridicată de acasă și prezentată în fața comisiei respective era însoțită de militarii care o aduseseră. Puhoi de lume. Dar peronul era gol. Ordine și groază. Ordine și spaimă. Ordine și teroare. Am fost opriți cam la 20 de metri distanță de punctul de control. Ne-am dat jos de pe umeri desagile improvizate, punându-le înaintea noastră. În sfârșit, respiram mai ușor, mai puțin sacadat, eram
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
bătaie de joc... Și iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viață, și tot ce este pe pământ va pieri. (Facerea 6:17) O pisică înnebunită de groază se agățase, deznădăjduită, de capătul unui hambar și acum executa, împreună cu întreaga schelărie de lemn, dansul macabru al valurilor dezlănțuite. Pluteau într-un iureș amețitor care cu boi înjugați ce se aflaseră în drumul șuvoiului dezlănțuit, stâne de oi cu tot cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
rar și mai anevoios de sub prispă. Iar noaptea, de pe dealul livezii din vârful căruia își cânta iubirea și dragostea de viață când era mai tânăr -, slobozea acum urlete jalnice, persistente, care-ți induceau o stare de frică, de nesiguranță, de groază. Ce se întâmpla cu Haiduc? Erau aceste urlete nocturne un soi de rămas bun? Erau "cântecul lui de lebădă" și poate un "Memento mori"? Erau o trecere în revistă a propriei sale existențe și un adio luat cu ură și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
miasmă imposibil de suportat, mai ales în zilele toride, când stratul de necurățenie de pe el, din cauza căldurii mari, se evapora, răspândind în jurul lui vapori otrăviți. Dacă nouă ne era greu să-l vedem fără să ne cutremurăm de scârbă, de groază și de milă, oare el Haiduc înțelegem noi cât de atroce era suferința lui? Prin ce chinuri cumplite trecea? Însă ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Într-o dimineață ca de obicei am ieșit pe prispa casei și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
am desfigurat chipul? Pruncul se strânsese și mai mult la pieptul Mamei, îngrozit de actul profanator pe care tocmai îl comisesem. Gestul meu incriminator și incalificabil a trecut neobservat de membrii familiei. Doar eu am receptat dureros și desfigurat de groază privirea Sfintei Fecioare, îndreptată cu o incredibilă milă și iertare spre trupul meu pipernicit și dizgrațios. Vezi ce mi-ai făcut? Nu te-ai gândit c-o să mă doară și pe mine? Eu ce rău ți-am făcut, copile?... "O
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
și inutilă. Și mă întreb acum, la apusul existenței mele ticăloase, nedumerit și înfricoșat: Unde am greșit, Doamne? Și cu ce? Când? Eram șase copii nevinovați, lipsiți de apărare, ca puii de prepeliță ai lui Brătescu-Voinești, alături de mama, cuprinsă de groază la gândul că ni s-ar putea întâmpla ceva și mai rău: să ne despartă și să nu ne mai vedem niciodată! Ne aflam la cheremul unui regim totalitar, ce anulase ideea de personalitate umană, de ființă rațională, conștientă și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
frică, mândru de statutul meu de om, trăind în armonie și deplină fericire alături de ceilalți oameni și de tot ce mă înconjură. Așteaptă-mă să vin la Tine mânat de un resort interior, spontan, radiind de bucurie, și nu cu groază în suflet. Cum îți imaginezi, Doamne, că aș putea veni la Tine în patru labe, ca o rumegătoare nețesălată, inconștientă și stupidă, iar nu ca o ființă rațională și demnă în alcătuirea ei?? Nu, Doamne, eu așa ceva nu pot, " Că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
întorcea la cuibul ei sărăcăcios, cu sacoșa cu pâine și mâncare pentru copilași. Da. Era bucuroasă. Copiii erau sănătoși, cuminți și ascultători. Aveau ce mânca. Era liniște și pace. Spre dimineață, în zori, zâmbetul mamei s-a metamorfozat brusc în groază, iar copiii înspăimântați se trăseseră îngroziți în spatele mamei pentru a fi apărați, protejați, salvați. Ce se întâmplase? Din "rânduiala" Ta, Doamne, veniseră "lupii" înarmați cu pistoale-mitralieră să pedepsească pentru păcatele și fărădelegile lor "oile" Tale. Și-i voi arunca pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]