KorAP: Find »[drukola/base=păși & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...197 198 199 ...346 >

8,628 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

al căsuței prăjina lungă cu vârf de fier la capăt, o puse pe umăr și porni cu pași îndesați pe malul năsipos, în susul apei. Înțelesese în urmă și grădinarul despre ce e vorba. Ridicându-și șalvarii cafenii și opincile mari, pășea cu luare-aminte peste straturi și venea după noi. Dintr-o înfundătură de mal, din când în când, doi flăcăuași ridicau până la piept trupurile. Ne făceau semne cu mâna, își tot întorceau capetele spre apă; dispăreau și iar se arătau. La

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. Ne duceam încolo, la vale, zise repede unul din flăcăuandri, și l-am văzut că vine... Moș Gheorghe Cucu nu zise nimic. Păși repede la marginea apei și întinse prăjina. Cu gheara de fier, cu luare-aminte, întoarse în apă pe înecat, până ce apucă subsuoara. Atunci începu a trage - pe când noi priveam neliniștiți îndărătul lui. La țărm se opri un trup vânăt, umflat de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pâcâind din lulea. Grădinarul, de la înecat își purtă ochii cu lumina de milă spre mine; apoi, cu brațele puse pe genunchi, cu bărbia rezemată de brațe, rămase un timp uitându-se la podar. Se sculă după aceea și se îndreptă pășind rar, spre zarzavaturile lui. Rămăsei cu bătrânul și cu mortul. Soarele se scufundase; la asfințit crescuse o întinsă roșață purpurie. Prin lumina aceea, prin singurătatea țărmurilor, venind pe lângă lunca tăcută, apa trecea într-o liniște și într-o tăcere de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
urce. Îl privi cu luare-aminte și-l întrebă: De mult te-a apucat? — Dă vreun ceas... gemu țiganul, grămădindu-sepe scânduri, cu genunchii la gură. Auleu! tare mă arde!... - Și de unde ești? —Dă la Ciohorani... mormăi omul, ghemuit. Carul porni. Băieșu pășea pe lângă boi. Hazu se așezase iar pe draghină. Din când în când țiganul gemea, și el întorcea capul și cobora ochii spre el. — La Tupilați să bei niște rachiu cu piper, zise el; poate te-a mai slăbi... Țiganul deschise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
din când în când atingea boii cu sfârcul biciului și atuncea i se vedeau ochii, apoi părea că-și închide obrazul în sprâncenele-i stufoase și-n barba-i zbârlită. Câțiva soldați, cei mai slăbiți de drum, despovărați de greutăți, pășeau în urma chilnei de dinapoi, domol, cu capetele plecate, prin roirea pulberei deșteptate. La ambulanța noastră, pe lângă caii regimentului, erau înhămați și doi căiuți care se zbăteau în ștreanguri și trăgeau cu încordare, îndemnați din când în când de glasul stăpânului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
zise țâncul cu părul zbârlit, cu un glas pe care cerca să și-l îngroașe. Și pe tine cum te chiamă? —Dumitru! răspunse el cu nepăsare. Și, fără să se mai uite la noi, își căută de treabă cu boii, pășind mărunt prin pulberea fierbinte. Pornirăm pe un drum îngust, plin de făgașuri. Ne cumpăneam la dreapta și la stânga, cădeam c-o lature, scurt, ca-ntr-o groapă, și ne opream o clipă, apoi caii se opinteau după glasul gros al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
într-un ceas... —Bun! oftă cu veselie doctorul. Hai înainte... Caii porniră; săteanul își puse pălăria în cap și rămase sprijinit în băț, în umbra pădurii... Acuma adieri răcoroase treceau. Ne dădurăm jos. Băiețelul în durligi vorbea cu boii. Noi pășeam în urma ambulanței, apoi rămaserăm mai în urmă. Moșneagul sta neclintit în car. Soldatul negricios îndată își duse mânile în deșerturi și se făcu covrig. Ceilalți cinci-șase oameni umblau domol, cu mânile atârnate, cu capelele pe ceafă. În pădurea de stejari

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
întoarse cu fața-i tristă la carul lui; băiatul se alătură nepăsător de boi. Doctorul zise scurt: —Mână!... Și pornirăm iar pe drumul lung, fără sfârșit, pe sub văzduhul plin de vârtejuri de foc. După noi, venea băiatul zbârlit. Lângă el, pășea pe gânduri moșneagul. Amândoi, eu și doctorul, ne gândeam la același lucru, dar nu ziceam nimic. Dispăruseră curțile și lanurile cu umbrele care se aplecau și se ridicau, nu se mai auzea murmurul adânc al batozei. Și într-un târziu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
am gătit dulcețul... Am făcut două ocă, de mure... A ieșit foarte bine... Zâmbi bucuroasă. Dacă vi-i sete, pot s-aduc; a ieșit foarte bine... A ieșit un dulceț tare frumos... Când se întoarse cu apa și cu dulceața, pășea încet și cu fereală prin odaie. Era o femeie simplă, o femeie ca toate femeile, n-avea nimic deosebit în mișcări, nimic deosebit în glas. Nu simțeam nimic la apropierea ei, nici nu-mi închipuiam că trebuie să-i spun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Și dintrodată am văzut-o, mi-am înfățișat-o în gând: sta lângă mine cu ochii neclintiți care mă atrăgeau, cu zâmbetul ei, și încercai din nou o înfiorare de plăcere. Târziu, când am ieșit, era întuneric. Mergeam încet, parcă pășeam la întâmplare. Așa am mers, până ce pe cerul întunecos se deslușiră aripile înălțate și neclintite ale morilor. Și sub două speteze ardea o luminiță, care clipea din când în când ca un ochi somnoros. Spre lumina aceea m-am urcat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
întâlnit cu dânsul? — Da, în prisacă... Păru că se gândește un timp, apoi zise cu glas scăzut: —Hm! cine știe ce avea să-mi spuie... Mă uitam la dânsul cu coada ochiului. Cumpănindu-și ușor într-o parte și-n alta trupul, pășea liniștit ca de obicei; obrazu-i ars de vânturi, cu mustața de cărbune, avea blândețea și liniștea tristă de totdeauna. Nu putea să fie nimic. Ce putea să fie? Omul era liniștit. Ș-așa mă duceam eu des în Prisaca lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bine și îi luceau numai ochii, când se întorcea spre ferestre. Voinea îmi ascultă liniștit dorința, își luă dintr-un colț, din întuneric, pușca, și ieșirăm. Cele din urmă frunze cădeau încet, fluturând, din fagii uriași și prin grămezi galbene pășeam; foșneau grămezile, și pașii noștri tăiau cărări prin ele. Ca o oftare aspră trecea pe sub ramurile goale; și pustii și triste se deschideau adâncurile, tot mai pustii, cu cât mai mult răzbăteam în ele. Sufletul parcă-mi era plin de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aici nu-i lucru curat... Cum poate să fie aici lucru curat? La un han vechi și mare cât o cetate, nu-s lucrurile curate niciodată... Să vedem ce are să zică ciocoiul? că eu de temut nu mă tem... Cum păși lângă prag, ușa grea se deschise și obrazul bărbos al hangiului i se puse dinaintea ochilor. Auzi glas gros: Mă rog, dumneata pleci la vreme așa de târzie? —Plec, zice Petrișor Dămian, mă duc să spun boierului cum a fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
regulată a vânturătorilor. Într-un dos, un cal slab sta ascuțit, cu capul plecat, dormitând în soarele de toamnă. Un câne flocos, alb, se repezi de undeva foarte mânios, hămăind răgușit spre picioarele străinului. Lepădatu se apăra cu ciomagul și pășea încet spre șopronul de unde venea vuietul de vânturători. —Ha! ce-i, măi? se auzi o voce subțire, ca un behăit de oaie, și un moșneguț mărunt, cu capul gol, cu părul buhos, ieși la lumină. Ce este? Țâbă, Colțun! - Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mult... Aicea m-au găsit și m-au lăsat trei rânduri de stăpâni... Și la mulți băietani trudiți, ca dumneata, am dat eu apă... Le-am dat - ca să am și eu cu ce mă răcori pe ceea lume... Grăind așa, pășea mărunt, și opincile-i nerase de porc fâșâiau prin bătătura uscată. Cămeșoiu-i de câlți fâlfâia în bătaia vântului, prea larg pentru trupu-i pitic și slab. Coșerele largi și nalte rămaseră la o parte cu șopronul în care câțiva oameni vânturau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în tăcere prin cernerea ploii și prin amurgul mohorât. Nimeni n-auzise, nimeni nu văzuse ce se petrecuse între cei doi. Bordeienii toți intraseră prin bârloguri. Lumini triste și sfioase licăreau și tremurau în pânza de umezeală. Cei doi oameni pășeau anevoie prin țărâna desfundată. Alba îi urma cu capul plecat. Se opriră la un bordei, lângă perdeaua părăsită, unde sfătuiau de obicei bordeienii cei bătrâni sâmbătă sara. Era ș-acu într-o sâmbătă sara, și-n bordei era lumină, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cădea să greșească, dacă el, Nicula Ursake, ținea să rămâie același paznic cu nume bun. Ce era la el acasă, în valea Preluncilor, era una - și dincoace, în pădure, și aici la hochstand, adică la observator, era alta. Când să pășească peste rovină, la Parmac, văzuse pe muchea de deal din dreapta semnele mari și îndesate ale labelor ursului. Le urmărise un timp; după ce înțelesese că ocoleau îndărăt, le lăsase, hotărând în sine să le caute a doua zi, căci acuma avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și-și face cruce cu dreapta. Cum a făcut semnul sfânt, i se aprinde înainte, în desimea ceții, o stea în cearcăn negru. Cățeaua a dat glas asupra luminii de la casa de vânătoare. E acolo împrejmuirea de răzlogi peste care pășește, și stogul de fân din vara trecută. A ajuns. Grăbește pasul. Când se scutură în pridvor de umezeala zăpezii, i se aprind obrajii și-i bat flăcări în tâmple. Îndată ce a pus mâna pe clampă, nana Floarea i-a deschis

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
negre. Cine știe dacă acei ochi vor ajunge să vadă pe copil jucându-se în soare între poienile Preluncilor! Departe-i de la vara trecută; mult mai este până la lumina viitoare! Căci ne-a învăluit o genună de întuneric. Nana Floarea pășește cu hotărârea ei cunoscută și înviorează sâmburele de flacără al candelei de la icoane. Se află, între acele imagini colorate, una ce seamănă cu Ana - cu Ana de acum, care întoarce ochii în sus, parcă ar privi în cer; însă îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
el la căsuță tropăind cu bocancii, iar nana Floarea s-a întors la bolnav. Badea Toma și Traian stăteau în preajma lui pe două scăunașe. Păreau că schimbaseră câteva cuvinte și primiseră un răspuns mulțămitor de la Culi. Acuma tăceau. Femeia a pășit în vârful degetelor. S-a dus la icoane, cercetând luminița candelei. A rânduit sarica și blănița, aduse până la vatră de badea Toma. Apoi a venit mai aproape, așa ca să poată observa și ea pe fiu-său. Văzând că împiedică lumina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de sânge de pe buză, unde se cunoaște și acuma semn de lovitură. Nicula asculta uimit. El nu știa nimic din toate aceste vechi întâmplări. Tatăl sau cantorul rămăsese o umbră nedeslușită în trecut. Nana Floarea se ridică din locul ei, păși lângă icoane și trase de pe poliță ciaslovul. Era o carte tipărită cu chirilice, pe care paznicul încercase, cu ani în urmă, s-o descurce, și izbândise în parte. O lăsase părăsită, căci el nu era cantor, ci vânător și paznic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a sufletului meu; nu-i asta. La tine găsesc numai bucurii. Vin la tine ca să răsuflu de intrigile fără sfârșit ale împărăției. Sunt intrigi în jurul măriei tale? a întrebat cu nevinovăție Roxelana. Sunt, suflete; sunt scumpo; dar le uit când pășesc pragul tău. N-aș crede că am un dușman într-un copil al meu prea iubit, care cunoaște că rânduiala mea a fost scrisă pe stâncă de granit. Știe că mă va moșteni, deci nu-i nimic adevărat. Să lăsăm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mohorâtă, fără soare, și vântul sufla dinspre munții depărtării. Soliman-Sultan asculta posomorât în despărțitura din fund a cortului său strigătele prelungi ale oștirii de la Amasia, pe când icioglanii săi, după rânduială, desfăceau de pe Mustafa șahzadè armele. Când feciorul cel semeț a pășit spre despărțământul sfânt al cortului, muții l-au și împresurat cu juvățurile. El s-a oprit numai o clipă, scăpărându-și privirile în jur. C-un muget înalt de leu mânios, s-a abătut spre cei mai de aproape lovindu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
haremului. Muții împărătești nu se îndepărtaseră; se opriseră în fund, așteptând poate o poruncă. Doamna Roxelana și-a repezit asupra lor fulgerul privirii, apoi și-a îndârjit trupul, ca o viperă care atacă. Soliman s-a oprit părând nehotărât. Ea păși grabnic până în fața lui și a căzut în genunchi. —Doamne al milei! Doamne al iubirii mele! a cântat ea cu glasul nopților când stăpânul său o cerceta; nu mă cruța, doamne, dacă poftești să-mi iei viața. Lipsită de mângâierea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271

s-a înghesuit, cu o grabă nu tocmai rafinată, să-și ia locul. Sala era împodobită cu flori de primăvară - narcise galbene, trandafiri galbeni, lalele, zambile - și parfumul lor înmiresma aerul. Câteva clipe mai târziu, Luke a intrat și a pășit înspre altarul de la celălalt capăt al sălii. Părul lui, care îi venea până la guler, era îngrijit și lucios și, deși purta costum, pantalonii păreau mai strâmți decât ar fi trebuit. Crezi că și-i strâmtează pe comandă? a întrebat mama

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]