5,132 matches
-
-l mai percepeam era ecoul pașilor ei. Din cauza topografiei locului, sau a aerului, sau a întunericului sau nu știu de ce naiba, ecoul răsuna distorsionat. Am vrut să-l fac să răsune altfel în urechile mele, cumva mai real, dar el răsuna ca o limbă africană pe care nu o auzisem în viața mea. Un șir de silabe ce nu puteau fi cuprinse nicicum în sistemul alfabetului japonez. Dacă era să le transcriu în franceză, germană sau engleză, poate găseam o soluție
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sau engleză, poate găseam o soluție. Hai să încerc în engleză. La început sunau cam așa: Even - through - be - shopped - degreed - well Cel puțin așa le-am auzit, dar când să le rostesc, mi-am dat seama că pașii ei răsunau cu totul altfel. Ceva mai aproape ar fi: Efgvén - gthôuv - bge - shpèvg - égvele - wgevl Mi se părea mai degrabă că semăna cu finlandeza. Din păcate, nu știu nimic nici despre această limbă. Dacă ar fi să dau o semnificație sunetelor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
muta pe vârfuri și, înainte de a le ridica, călcâiul stâng atingea pământul. Aceleași mișcări la nesfârșit. Timpul se scurgea tot mai greu. Aveam impresia că s-a defectat arcul ceasului și de aceea nu mai înaintau limbile. Ecoul tenișilor roz răsuna vag. Înainte. Înapoi. Efgvén - gthôuv - bge - shpèvg - égvele - wgevl Efgvén - gthôuv - bge - shpèvg - égvele - wgevl Efgvén - gthôuv - bge... Bătrânul demon s-a așezat pe o piatră la marginea drumului unui sat finlandez. Demonul avea zece mii, sau poate douăzeci de mii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dinții, trăgând printre ei bruma de aer care mai exista acolo. Ciudat rău. A fost singurul zgomot care se distingea atunci. Toate celelalte încetaseră. Și cutremuratul pământului, și huruitul, și bubuitul... În urechi îmi vâjâia doar un hiu hiu hiu. Răsuna strident în beznă. Parcă ne pândea nerăbdător un animal de pradă, gata-gata să pună laba pe noi. Sau mii de insecte subterane oribile, având aceeași țintă, se dilatau și se contractau precum burduful unui acordeon. Indiferent ce-o fi fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
unui acordeon. Indiferent ce-o fi fost, era un zgomot pe care nu-l mai auzisem în viața mea. M-au trecut fiori. Ceea ce mi se părea însă cel mai îngrozitor era faptul că zgomotul acela nu ne respingea, ci răsuna mai degrabă ca o invitație. Știau că ne apropiem și așteptau cu o bucurie nebună să ne facă rău. De spaimă, simțeam o sudoare rece pe spate în timp ce alergam. Am înțeles că nu era vorba de cutremur. Ceva mult mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
semnal care se cerea descifrat. O dată ce-a încetat zgomotul, n-a mai pornit. Am rămas nemișcați locului, cu urechile ciulite. Ca să scap de presiunea din urechi, am respirat pe gură și am înghițit de câteva ori, dar sunetul a răsunat exagerat de tare. Parcă se proptise acul patefonului în colțul platanului. — S-a retras apa? am întrebat eu plin de speranță. — Nu, abia acum urmează să țâșnească. Zgomotele pe care le-ai auzit mai înainte au fost provocate de presiunea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
nu le era ușor, darămite nouă care ne târam pe zidul acela stâncos ca niște șopârle. După ce-am urcat treizeci și șase de trepte - recunosc că am mania număratului - am auzit un zgomot asurzitor care venea dinspre picioare. A răsunat de parcă ar fi aruncat cineva într-un zid cu o halcă imensă de carne de vită prăjită. M-a izbit o umezeală stranie. Apoi, brusc, o liniște apăsătoare de rău augur. Se apropia cu siguranță acel ceva îngrozitor. Așteptam, agățat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cu o halcă imensă de carne de vită prăjită. M-a izbit o umezeală stranie. Apoi, brusc, o liniște apăsătoare de rău augur. Se apropia cu siguranță acel ceva îngrozitor. Așteptam, agățat de stâncă. Era fără nici o îndoială huruitul apei. Răsuna de parcă ar fi ieșit toată apa din sutele de găuri peste care trecusem. Și nu era deloc puțină. În copilărie, am văzut o dată un documentar cu ceremonialul de inaugurare a unui baraj. Un guvernator sau nu știu cine, cu cască pe cap
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de pe lanternă. La un moment dat, am încetat să mai număr treptele. Urcasem vreo sută cincizeci sau chiar două sute. Zgomotul apei se schimba mereu. La început fusese ca un vuiet furios, apoi ca un vârtej într-un bazin de cascadă, răsunând imediat după aceea înfundat, de parcă i s-ar fi pus capac. Apa urca însă. Din pricina întunericului n-am putut aprecia cât de mult, dar nu m-ar fi mirat să mă trezesc cât de curând cu gleznele spălate. Aveam impresia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
înota în asemenea condiții. Și chiar dacă ai reuși să te ridici iar la suprafață, n-ai ști încotro s-o apuci din pricina întunericului. Deci nu ne rămânea decât să ne târâm pe scara aia mizerabilă. Vuietul mai scăzuse în intensitate. Răsuna ca o barcă cu motor care-și reducea viteza. Apoi, un geamăt ascuțit. Apa urca fără întrerupere. Măcar de-aș fi avut o lumină ca lumea, mi-am zis. Chiar și una mai mică. Aș vedea pe unde urc și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și norii groși nu lăsau să se strecoare printre ei nici o rază de soare, înăbușindu-l cu totul. Era rece afară. Crengile golașe ale copacilor arătau ca niște cârje ce voiau parcă să sprijine bolta cerească. Sunetul înghețat al apei răsuna ca un ecou. Mirosea a zăpadă. — N-o să ningă azi, îmi spuse Colonelul. Aceștia nu sunt nori de ninsoare. Am deschis fereastra și am mai privit o dată cerul. Nu mi-am dat seama cum trebuie să arate niște nori aducători
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dar mie nu-mi venea deloc să râd. După ce mi-au introdus sistemul de permutări, am avut aproape tot timpul niște senzații ciudate. De exemplu, mirosul de pepene galben pe care-l răspândea parfumul fetei îmi lăsa impresia că îmi răsună ceva în cap. Or, dacă sistemul cognitiv se modifica la fiecare miros, situația devenea foarte gravă. — Am rezolvat problema introducând niște unde sonore între cifre, spuse Profesorul. Unele care să reacționeze corespunzător la diferitele mirosuri. Cât despre indivizi, aici ne-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Uneori am senzația că nu mă vor mai lăsa să mă întorc în oraș, că nu mă vor accepta așa cum sunt acum. M-am obișnuit să trăiesc singur. Am luat cele două viori și le-am încercat coardele. Nimic. Au răsunat sec. — De unde ați adunat instrumentele astea? — Din diverse locuri, zise el. L-am rugat pe cel care mă aprovizionează cu mâncare să le adune. Stau îngropate prin dulapuri și magazii și nu se atinge nimeni de ele. Ajung lemn de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Am încercat toate notele, luând-o sistematic, de jos în sus. Apoi și invers. Se auzea ceva. — Ce sunete! spuse tânărul bărbat fascinat. Îți lasă impresia că-și schimbă culoarea. Dacă apăs butoanele astea, sunetele sunt mai ascuțite. Fiecare buton răsună altfel. Dacă apăs mai multe o dată, unele se potrivesc, altele nu. — Nu îmi este clar. Adică, în ce sens se potrivesc sau nu? Ca de exemplu... am zis eu, apăsând mai multe butoane în același timp. Efectul a fost groaznic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mine. Începuse să mă supere și rana, dar nu voiam s-o bag în seamă. Nu-mi ajuta la nimic. Oricum, nu era o rană mortală, chiar dacă se deschisese iar. Chiar nu ești supărat pe bunicul meu? Vocea ei a răsunat din adâncurile beznei. Mi-a fost greu să-mi dau seama dincotro venea. — Nu știu ce să zic. Și ecoul vocii mele venea parcă dintr-o direcție ciudată. Oricum nu mai e nimic de făcut și m-am resemnat de când am auzit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pe acolo. Mirosul nu era tocmai plăcut, dar cu siguranță exista un tunel. Mi-am sprijinit coatele de o ieșitură în stâncă, am pus un picior într-o scobitură și m-am ridicat deasupra. — Am găsit-o! Vocea mea a răsunat ciudat din pricina durerii pe care o simțeam în rana ce pulsa puternic. — Slavă Domnului! exclamă ea. I-am luat lanterna din mână și am tras-o și pe ea sus. Ne-am așezat în fața grotei. Tremuram de frig. Mi se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și scârbos ca o masă gelatinoasă. — Auzi? întrebă fata. — Da. Îi auzeam clar pe Întunegri acum. Nu era chiar voce ceea ce distingeam eu, ci mai degrabă aș putea spune că-mi țiuiau urechile. Sunetele sfredeleau bezna ca un burghiu și răsunau în urechile noastre ca bâzâitul a mii de insecte înnebunite de groază. Ecoul se lovea de zid și apoi ricoșa în timpanele noastre. M-am lăsat pe vine, cu lanterna deschisă, și mi-am acoperit urechile. Parcă-mi șmirgheluia cineva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai știu. Cred că nu. M-ar fi durut cu siguranță și mi-aș aminti. Cum nu-mi aminteam, probabil că n-am făcut. Câte ore or fi trecut de când n-am urinat? Când mă gândeam la ore, capul meu răsuna ca un coteț plin cu pui de găină în zorii zilei. Douăsprezece ore? Douăzeci și opt de ore? Treizeci și două de ore? Ce s-o fi întâmplat cu urina mea? Doar băusem și bere, și Cola între timp. Ba chiar și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
am mai apucat. Ajunsesem la canal. Era din beton, cu diametrul de vreun metru și jumătate. Pe fundul lui se zărea apă de vreo doi centimetri. Pe margini era plin de mușchi umed. Din față se auzeau trenuri trecând. Zgomotul răsuna cam tare. Am distins și niște luminițe galbene în zare. — De ce este canalizarea legată de liniile de metrou? am întrebat. — Nu-i chiar canalizare, zise ea. E apă care izvorăște din subteran și se varsă în șanțurile de la metrou. Dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
De atâta mâncare, îmi venea să jur că vedeam luminițe ciudate în beznă. Până ni s-a adus bibanul, ne-am delectat cu vin. — Voiam să te întreb ceva, zise ea ducând paharul la buze. Din pricina lui, vocea i-a răsunat oarecum mai înăbușit. În legătură cu distrugerea apartamentului tău... a fost opera unei mașini speciale sau a unei echipe de demolare? — Nu, n-a fost vorba de mașină, și nici de echipă, ci de un singur individ. Solid trebuie să mai fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
așezat iar lângă ea. Am băgat mâinile printre curele și am tras de burduf, apăsând în același timp diverse butoane. — Superbe sunete! exclamă ea. Sună ca un fel de vânt? — Da, chiar așa. Prin apăsarea butoanelor, produc niște curenți care răsună diferit și apoi îi combin. A închis ochii și asculta fascinată. Am încercat mai multe note. Le-am luat la rând, apoi le-am amestecat. N-am reușit să scot nici o melodie, dar pentru ea a fost suficient și cât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
vântului din afara clădirii ajungea până la urechile mele. Vântul iernii dansează pe străzile orașului, învăluind turnul cel înalt, unduind crengile sălciilor de-a lungul râului, făcând să tremure crengile copacilor din pădure, măturând în calea lui iarba de pe câmp, făcând să răsune stâlpii de telegraf din cartierul fabricilor, lovindu-se de Poartă. Animalele au înghețat de frig. Oamenii se cuibăresc prin casele lor. Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc câte ceva din Oraș: sălciile de lângă bancul de nisip, turnul de lângă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
nici o voce, nici un pas de om. Am deschis portița, m-am strecurat încet ca să nu fac nici un zgomot și am închis-o în urma mea. Zăpada adunată în țarcul Umbrei era afânată și adâncă. Mi-a înghițit imediat pașii, dar aceștia răsunau de parcă un animal de pradă pusese ghearele pe o vietate oarecare și o ronțăia cu poftă. Înaintam greu, lăsând în urmă două șiruri drepte. Am trecut pe lângă băncuța încărcată de zăpadă și am simțit deasupra capului crengile amenințătoare ale ulmului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
lume. Cred că există o mulțime de lucruri pe care trebuie să mi le amintesc. Oameni, locuri, lumini, cântece... Umbra și-a frecat mâinile de câteva ori. Părea tare caraghioasă cu zăpada troienită pe umerii firavi. În urechi nu-mi răsunau decât mâinile ei. Apoi și-a plecat puțin capul într-o parte și-a zis: — Eu mă duc. Mi se pare ciudat că n-o să ne mai întâlnim niciodată. Nici nu știu ce s-ar cuveni să-ți spun la despărțire. Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
trei catrene, cu o circularitate în care un vers devine liantul strofelor, asigurând regenerarea continuă a structurilor imagistice mai ales în jurul unor sintagme preluate din clasici: „Când peste codri-apare blânda lună, / Din ce în ce mai rar, în depărtare, / Un vuiet care încă mai răsună, / Furiș ascult în noaptea sunătoare. // Izvoare vii din vase stau să salte / Împotrivite, aspre, solitare, / Prin rumeni aburi, luna se arată / În peșteri și firizi, nerăbdătoare. Furiș ascult în noaptea sunătoare / O noapte care întârzie, / Când liniștea mă împresoară / Ca
DASCALU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286694_a_288023]