5,326 matches
-
pașilor patrulei se apropia din ce în ce mai mult. Îl chinuia întrebarea: „Oare ceilalți sunt unde trebuie?” Și singur s-a consolat: „Altfel nu se poate!” Cele două umbre călcau la doi pași în urma patrulei, așteptând să audă somația. Stai! Cine-i! - a răsunat glasul unui soldat din patrulă. În același timp, s-a auzit și mișcarea armelor. 46 Sergentul a pornit să răspundă cum au stabilit. În acea clipă, Toaibă și Trestie, ca și cum ar fi fost împinși de un arc, au făcut un
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
panta era lipsită de iarbă și astfel nu alunecau. Când peretele a devenit aproape vertical, și-au dat drumul ca pe derdeluș... Într-o clipită erau la piciorul pantei. Trestie, fă o pe cucuvaia După ce un strigăt de cucuvea a răsunat peste vale, au rămas în așteptarea celor de sus... Nu se auzeau decât bolovanii rostogolindu-se... În cele din urmă, se aflau cu toții jos. Locotenentul a făcut totuși apelul, să fie sigur ca nu cumva datorită bucuriei reușitei să rămână
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
înfipt în minte a golit îndată paharul și a pornit spre grajd. Inima a început să-i bată cu putere. „De ce?” - s-a întrebat grăbind pasul șchiopătat. Când a pus mâna pe ușă, un nechezat așa cum îl știa el a răsunat în fundul grajdului. Acum nu mai avea nici o îndoială. Era al calului lor... Dintr-un salt a trecut pragul. În fața ochilor... Doamne! - cu părul din coamă și coadă pârlit, cu sânge închegat pe bot, dar cu ochii blânzi și gungurind - l-
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
doar la sărbătorile mari. „Ei! Da’ ce, astăzi nu-i sărbătoare mare? Și încă ce sărbătoare!” Odată cu acest gând, din casă a răzbătut până la el plânset de copil... „I-auzi cum mă întâmpină flăcăul! Așa, bărbate! Așaaa! Țipă de să răsune satul! Că odată se naște feciorul lui Toaibă!!!” Din câțiva pași a ajuns în fața ușii. A deschis-o cu repeziciune... Moașa, râzând din toată ființa, tocmai înfășura într-o pânză albă pe cel abia venit pe lume. Ha ha ha
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
din gura arsă a Marandei. Dar numai nu mă găseam pe listă. Cum așa? - a izbucnit din nou Maranda. Am citit lista de sus în jos, apoi de jos în sus și... și ultimul cine credeți că era? Cine? - au răsunat cele două glasuri. Eram eu! Eu! Toaibă Gruia! Ei... îi bine și ultimul... Decât deloc - a apreciat Toaibă, cu glas moale. Maranda a dus mâna la gură, înăbușindu-și cu greu plânsul. Da’ ce v ați întristat așa de parcă îi
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
Înainta Încet depărtîndu-se pînă ce zgomotul roților pe pietrele cubice ale caldarîmului nu se mai auziră. Era duminică; mîncai ceva pregătit de doamna Pavel din ajun și-mi făcui o cafea. - Pămînt de flori... Pămînt de flori! În urechi Îmi răsuna vocea căruțașului fără clienți, cu căluțul obosit de hamuri și povara pe care-o trăgea după el. Deodată podelele camerei alăturate scîrțîiră și prin ușa uitată deschisă, Keti apăru În prag zîmbind, Îmbrăcată cochet Într-o rochie lungă, de culoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
sclipească palid. Era singur. Din nou glasul acela, cuvintele acelea: „Nu-l omorî“. Le auzise ca și cum cineva - un spirit, o zeitate, o creatură infernală - s-ar fi aplecat deasupra lui și le-ar fi rostit în timp ce el dormea. Glasul acela răsuna în coșmarurile sale de când părăsise Roma și străbătuse drumurile care, traversând Alpii, îl duseseră spre ținuturile înzăpezite din miazănoapte și până la pădurile de pe Rhenus, în căutarea lui Julius Civilis, regele batavilor, vechiul său prieten, cel care fusese atât de curajos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
gândi că nimeni nu se putea apropia de el fără ca Lurr să mârâie. Doar spiritele... Își alungă din minte visul și cuvintele acelea. Asculta freamătul misterios al pădurii, fâlfâitul aripilor, zgomotul făcut de zăpada ce cădea de pe crengi, glasurile păsărilor răsunând printre copacii din apropierea peșterii - o chemare îndepărtată, pe care o recunoscu: a cocoșilor sălbatici. În jur domnea o liniște adâncă. Se gândi la Velunda. Îi despărțeau timpul și depărtarea, îi uneau nostalgia și dorința. Deodată, în fundul peșterii, calul începu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Vitellius îl îndepărtă cu mâna pe hangiu și se duse să inspecteze cratițele, adulmecând, gustând sau înfulecând cu gura plină când o mâncare îi plăcea mai mult decât celelalte. Era neliniștit și privea lacom mâncărurile. Cuvintele lui Flavius Valens îi răsunau în minte, mai ales acela care părea înconjurat de o aură: imperator. Nu se gândise niciodată că ar fi putut ajunge împărat, dar acum și-o dorea. Pe măsură ce dorința creștea, îl chinuia neliniștea. I se părea un lucru imposibil, deși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Răsuflarea unui zeu. Antonius stătea nemișcat. Ceva în atitudinea lui, de obicei atât de mândră, trăda teama. — Ești pregătit? se auzi, pe neașteptate, un glas în întuneric. Antonius tresări. — Vei fi inițiat în misterele lui Sol Invictus! Un alt glas răsună: — Răspunde cu da sau nu. Ești conștient că ai acceptat de bunăvoie ritualul și că ești singurul răspunzător de ceea ce se va întâmpla aici în noaptea asta? — Da, răspunse Antonius. Același glas: — Ai numit vreun martor? El se va asigura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să-și dea viața pentru ideal. Va fi curajos și înțelept totodată. Va lupta pentru Bine, împotriva Răului. Zeul îi va dărui viața veșnică, întrucât credinciosul lui Mithra nu moare niciodată. — Marcus Antonius Primus, general al Legiunii a șaptea Galbiana - răsună un alt glas, din alt colț al încăperii -, numit acum de soldați Plisc de Găină - adăugă, rostind apăsat porecla pe care soldații i-o dăduseră lui Antonius după victoria împoriva quazilor. Datorită calităților și curajului tău, ești demn să intri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Văzu din nou masca Morții pe chipul Velundei. Oare Moartea însăși îi vorbise prin gura vrăjitoarei? Alungă imaginea aceea îngrozitoare, fiindcă acum, când știa cum să dobândească puterea, Viața era aceea care trebuia să învingă. Cuvintele prezicătoarei continuau să-i răsune în urechi, mai puternice decât gândul că o ucisese pe marea vrăjitoare a acelui ținut, pe care toți o venerau și o ascultau. Și care, pe deasupra, era sora lui Julius Civilis, regele batavilor. Dintr-odată, oroarea crimei sale îl îngrozi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în sus, la cei doi soldați care întindeau mâinile să-l ajute să urce pe eșafodul unde avea să fie judecat. O clipă mai târziu, era pe eșafod. — Potrivit cărui obicei Vitellius pune să se ridice un eșafod în numele justiției? răsună un glas din fundul pieței. Oamenii se agitară și se dădură în lături. Un bărbat înainta călare pe un cal alb, drept în șa, cu părul fluturându-i pe umeri. O bandă îi acoperea ochiul stâng; celălalt ochi scruta mulțimea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tăiaseră capul dintr-o lovitură. Pentru că nu putea să-i țină în mână capul chel, un soldat vârâse un deget în gura mortului și i-l dusese astfel lui Otho. Vitellius își duse o mână la gură. Cuvintele prezicătoarei îi răsunau în minte. Ca să nu aibă parte de un asemenea destin, trebuia să-l găsească pe cel mai puternic gladiator din lume. Dacă Galba căzuse din cauza blestemului lapis niger, el nu avea să sfârșească la fel. — Continuă... Hector istorisi că Otho
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mulțimii oferindu-i munera, un spectacol imperial prin excelență. Încă din zori, orășeni și țărani se îmbulzeau în amfiteatru, încercând să ocupe un loc bun pe trepte. Acum arena era plină ochi - o mulțime multicoloră, gălăgioasă și entuziastă. În aer răsunau notele stridente ale trâmbițelor, cărora li se alăturau flautele și hydraulus, orga cu apă care-i uimea pe cei de la țară cu sunetul ei grav, asemănător cornului. Dinspre nisipul arenei se ridica o mireasmă de tămâie și flori, ce ajungea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
deja. Valerius văzu că se sprijinea cu o mână de balustradă, iar cu cealaltă flutura o batistă albă. După o clipă, Vitellius lăsă batista să cadă și se auziră acordurile orgii și ale flautului. Spectacolul putea începe. O melodie gravă răsună în amfiteatru; mulțimea amuți. Cei doi gladiatori se înfruntau. Skorpius ridică brațul și îndreptă tridentul spre coiful galului. Salix respinse repede lovitura cu scutul și se aruncă înainte, încercând să înfigă pumnalul în piciorul adversarului. Skorpius sări într-o parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Speriat, Valerius îl văzu pe acesta dând înapoi câțiva pași și căzând în nisip. Se ridică însă rapid și se repezi asupra uriașului, atacându-l la cap cu scutul ridicat. În liniștea amfiteatrului, impactul marginii scutului cu țeasta lui Skorpius răsună sinistru. Uriașul abia dacă se clătină. Pe gură îi țâșni un șuvoi de sânge, care i se prelinse pe piept. — Salix! strigă entuziasmat Valerius, ridicându-se. — Pe Marte, s-a terminat deja? gemu grăsanul. Dar Skorpius înainta spre secutor ca și cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tricliniu. — O să mori înecat în propriul tău sânge! striga Valerius, continuând să se zbată. Patru soldați îl țineau, dar nu reușeau să-l imobilizeze. Unul îl lovi cu pumnul în față, amețindu-l. Ultimele lui cuvinte însă continuau parcă să răsune în încăpere. — Ei bine, spuse Vitellius, trecându-și o mână peste fața mânjită, ăsta nu-i sânge. E sos de prune sălbatice și oțet. Își trecu din nou mâna peste ochi și-i miji, încercând să vadă chipul agresorului, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Neliniștea îl copleșea. Se uită spre medic, pe care soldații săi îl țineau strâns, și-i întâlni privirea. Bărbatul acela avea ceva care îl înspăimânta. Și-o aminti pe preoteasă; cu oroare, o revăzu, acoperită de sânge. Cuvintele profeției îi răsunau în minte. Trebuia să scape de omul acela, și de data asta nu mai era de față Julius Civilis ca să-l lase în seama lui. Nu-l putea ucide pe Valerius. Vitellius știa că mama și copiii lui erau la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-i atrase atenția lui Antonius. Statuia reprezenta o fată surâzătoare. Cu o mână oprea, aparent fără efort, atacul unei creaturi monstruoase, infernale, un dragon cu gura căscată, gata să muște. — Sufletul nostru purificat e asemenea unui copil... Glasul lui Proculus răsună profund, liniștit. — ...și puritatea dobândită domolește și călăuzește instinctele sălbatice închise în fiecare dintre noi, adăugă Antonius, atingând capul balaurului. Uneori mă întreb, însă, dacă nu ar fi mai bine să ne manifestăm instinctele acelea, zise cu tristețe. Așa poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care se antrenaseră la korykos săriră în piscină. Alții, care rămăseseră pe mal, începură să-și ungă trupurile cu ulei și să presare pe mâini un praf fin, konis, necesar pentru o priză bună. Când flautele și anciile începură să răsune din nou, atleții își reluară antrenamentul. Și totuși... Antonius îl ajunse din urmă pe Proculus. — Și totuși, ai fost cel mai mare maestru de gladiatori. Nu știu de ce ai hotărât să renunți. — Gladiatura e o artă bogată în semnificații rituale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Începu să alerge, încercând să ignore fiorul de spaimă pe care-l simțea pe șira spinării. Trebuia să-l obosească pe Flamma. Se simțea epuizat, sfârșit de căldură; coiful nu-l lăsa să respire, gâtul îi ardea. Urletele mulțimii îi răsunau lugubru în urechi. Se opri și se întoarse brusc, gata să-l înfrunte pe rețiar. Se bucură văzându-l pe Flamma la vreo cinci pași de el, gâfâind, cu brațele sprijinite pe coapse, capul aplecat și părul lung șiroind de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
aplecându-se peste balustradă și întinzând mâna, cu degetul mare îndreptat în față. Moartea. Vitellius cerea moartea lui Flamma. Voia să vadă sângele udând nisipul arenei, sacrificiu indispensabil pentru a obține bunăvoința și protecția zeului Marte. — Ucide-l! Glasul împăratului răsună puternic, plin de furie. Mulțimea amuți. Un murmur trădă indignarea provocată de trufia împăratului care nu ținea seama de voința poporului la munera. Nici măcar Julius Caesar nu mersese atât de departe. Imediat, legații Caecina Alienus și Flavius Valens, care stătuseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Spune-mi, ce ar putea-o face să se întunece? Proculus nu-i răspunse. Înainte să iasă din cămăruță, se întoarse spre el. — Orpheus... De azi înainte ești Orpheus, zise încet, fără să mai zâmbească. Pașii lui și ai gărzilor răsunară tot mai încet pe coridor, acoperiți de glasurile gladiatorilor care comentau victoria lui Orpheus. O lună mai târziu, lunga călătorie a împăratului Vitellius, începută la Colonia Agrippinensium, se încheia la porțile Romei. Împăratul insistă să intre în urbe pe podul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în jur furios. — N-o să mor acum, când suntem pe punctul de a ne ridica împotriva lui Vitellius. Nu mi-e teamă de moarte, dar acum vreau să trăiesc! Titus și Errius se aplecară deasupra centurionilor uciși. În liniștea pădurii răsunară strigătele lor de durere. — Au luptat pentru dreptate. Au luptat împotriva răului. Au trăit așa cum ne cere zeul nostru, se auzi glasul grav al lui Antonius. Îi așteaptă viața veșnică. Potrivit obiceiului, Titus și Errius smulseră câteva frunze pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]