5,483 matches
-
prin înjunghiere cu cuțite sau baionete și, după aceea, după ce le-au fost smulse de pe trupuri hainele și bunurile de valoare, au fost aruncați în mare... Au fost citate de către aceeași martori oculari situații speciale în care soldați și ofițeri turci au fost înjunghiați în spate cu baionetele de către gărzile lor elene, în vreme ce gloata le-a golit buzunarele și le-a aruncat trupurile în mare. Donald Whitall, rezident britanic în Smirna a declarat că: Eu am fost de la cădirea vămii până la
Ocuparea Smirnei () [Corola-website/Science/327070_a_328399]
-
și cam 100 de greci (dintre care 2 militari) au fost uciși sau răniți în prima zi a debarcării. Debarcările armatei elene au fost evenimentul declanșator al Războiului de Independență al Turciei și au fost marcate de preluarea conducerii naționaliștilor turci de către Mustafa Kemal, care a ajuns la Samsun pe 19 mai (la patru zile de la debarcarea elenă). Kemal a concentrat toate forțele naționale în jurul noului guvern de la Ankara, care a încetat să mai recunoască autoritatea administrației otomane din Constantinopol, care
Ocuparea Smirnei () [Corola-website/Science/327070_a_328399]
-
ceda în mod oficial către Grecia teritoriile pe care elenii le ocupaseră deja. Italia a fost profund nemulțumită de pierderea teritoriilor care îi fuseseră promise și și-a schimbat poziția politică, manifestând o tot mai mare simpatie față de cauza naționaliștilor turci. Franța a acceptat la scurtă vreme la un armistițiu cu forțele lui Kemal Mustafa. Pe de altă parte, britanicii aveau interesul să îl înfrângă pe Kemal și a permis grecilor să continue invazia în adâncimea teritoriului anatolian. Operațiunile militare ale
Ocuparea Smirnei () [Corola-website/Science/327070_a_328399]
-
pământului pârjolit” în războiul greco-turc din 1919-1922), lăsând teritorii importante în ruină și condamnând populația la foamete. Există estimări conform cărora cel puțin 3.000 de oameni și-au pierdut viața doar în timpul incendierii orașului Alașehir. Pe 9 septembrie, armata turcă a intrat în Ismir (Smirna), la două zile după ce autoritățile elene părăsiseră orașul. În oraș au izbucnit violențe, populația creștină suferind atacurile ale soldaților sau civililor turci. Arhiepiscopul grec Chrysostomos a fost linșat de mulțimea furioasă, în rândul căreia au
Ocuparea Smirnei () [Corola-website/Science/327070_a_328399]
-
Smirna), la două zile după ce autoritățile elene părăsiseră orașul. În oraș au izbucnit violențe, populația creștină suferind atacurile ale soldaților sau civililor turci. Arhiepiscopul grec Chrysostomos a fost linșat de mulțimea furioasă, în rândul căreia au fost identificați și soldați turci. Pe 13 septembrie a izbucnit un puternic incediu în Smirna, al cărui focar inițial a fost localizata în cartierul armenesc. Populația creștina s-a refugiat pe cheiul portului, iar cartierele creștine au fost complet distruse de foc. Responsabilitatea pentru declanșarea
Ocuparea Smirnei () [Corola-website/Science/327070_a_328399]
-
a avut loc la începutul iernii anului 1920 între forțele franceze care ocupau orașul Maraș din Imperiul Otoman și cele naționaliste turce loiale lui Mustafa Kemal Pașa. Aceasta a fost prima bătălie importantă a Războiului de Independență al Turciei. După trei zile de lupte, forțele francize au fost obligate să abandoneze orașul și să se retragă. Forțele turce s-au dedat la
Bătălia de la Maraș () [Corola-website/Science/327114_a_328443]
-
Otoman și cele naționaliste turce loiale lui Mustafa Kemal Pașa. Aceasta a fost prima bătălie importantă a Războiului de Independență al Turciei. După trei zile de lupte, forțele francize au fost obligate să abandoneze orașul și să se retragă. Forțele turce s-au dedat la masacrarea refugiaților armeni, care ajunseseeră aici după ce scăpaseră de atacurile turcilor din timpul Genocidului Armean. Retragerea controversată a francezilor și masacrarea armenilor care a avut loc sub ochii militarilor Parisului avea să fie numită mai apoi
Bătălia de la Maraș () [Corola-website/Science/327114_a_328443]
-
îndeplinită. Forțele franceze nu erau dotate cu automobile blindate, erau lipsite de sprijin aerian și arme automante, dar și de unități de transmisiuni radio și chiar și de cele cu porumbei voiajori. Rivalitatea anglo-franceză a influențat în bine Mișcarea Națională Turcă, întărită continuu sub conducerea Mustafa Kemal Pașa. Kemal a denunțat ocupația aliată a Ciliciei în noiembrie 1919 și la îndemnul lui, forțele naționaliste se pregăteau tenace pentru atacarea unităților disparate franceze din garnizoanele Marash, Aintab și Urfa. Kemal a trimis
Bătălia de la Maraș () [Corola-website/Science/327114_a_328443]
-
în zonă o serie de ofițeri experimentați precum kurdul Kılıç Ali Bey să organizeze unitățile tribale din regiune. În ianuarie 1920, convoaiele de aprovizionare franceze și liniile lor de comunicații au început să fie atacate în mod regulat de milițiile turce, iar armenii care fuseseră repatriați au fost din nou ținte ale atacurilor partizanilor, fiind forțați să își părăsească din nou căminele. Francezii au încercat să calmeze minoritățile musulmane din regiune (circazieni, kurzi, aleviți) prin crearea unităților de jandarmerie nu a
Bătălia de la Maraș () [Corola-website/Science/327114_a_328443]
-
din nou ținte ale atacurilor partizanilor, fiind forțați să își părăsească din nou căminele. Francezii au încercat să calmeze minoritățile musulmane din regiune (circazieni, kurzi, aleviți) prin crearea unităților de jandarmerie nu a făcut decât să îi incite pe naționaliștii turci să arboreze drapelul turc pe citadela abandonată a Marașului în încercarea de intimidare a musulmanilor care se arătau dispuși să coopereze cu ocupantul În aceste condiții, căpitanul Pierre-Jean Daniel André, comandantul garnizoanei din Maraș a cerut întăriri dar, datorită indeciziei
Bătălia de la Maraș () [Corola-website/Science/327114_a_328443]
-
atacurilor partizanilor, fiind forțați să își părăsească din nou căminele. Francezii au încercat să calmeze minoritățile musulmane din regiune (circazieni, kurzi, aleviți) prin crearea unităților de jandarmerie nu a făcut decât să îi incite pe naționaliștii turci să arboreze drapelul turc pe citadela abandonată a Marașului în încercarea de intimidare a musulmanilor care se arătau dispuși să coopereze cu ocupantul În aceste condiții, căpitanul Pierre-Jean Daniel André, comandantul garnizoanei din Maraș a cerut întăriri dar, datorită indeciziei superiorului său, locotenent-colonelul Jean
Bătălia de la Maraș () [Corola-website/Science/327114_a_328443]
-
Maraș la cartierul său general și le-a prezentat dovezi care ar fi făcut legătura dintre aceștia din urmă și atacurile antifranceze. La sfârșitul întâlnirii, generalul le-a cerut notabilităților locale să pună capăt ostilităților. La plecarea liderilor locali, ofițerul turc al poliției locale Arslan Bey a tras cinci focuri de pistol în aer, dând semnalul începutului rebeliunii. Primii francezi care au fost atacați au fost ofițerii care conlucrau cu jandarmeria locală sau gărzile civile. Contingentele garnizoanei franceze din Maraș, aproximativ
Bătălia de la Maraș () [Corola-website/Science/327114_a_328443]
-
fost exacerbate de retragerea francezilor de pe 10 februarie. În momentul în care aproximativ 2.000 de armeni au încercat să părăsească refugiul din catedrala romano-catolică și să se alăture coloanelor armatei franceze, ei au fost uciși de către pușcașii și mitraliorii turci. Rapoartele vremii considerau că au fost uciși în acele zile aproximativ 16.000 de armeni, dar cercetări mai târzii au redus această cifră la 5.000 - 12.000 de oameni. Deși veștile despre atacurile împotriva armatei franceze și masacrarea armenilor
Bătălia de la Maraș () [Corola-website/Science/327114_a_328443]
-
urmat gimnaziul la Oradea și la Arad. După absolvirea studiilor gimnaziale, urmează dreptul la Pesta și Pojon, între 1802-1806, iar în anul 1807 susține la Viena examenul în drept roman și statistică. Sperând să urmeze o carieră diplomatică studiază limba turcă la "Institutul pentru limbile orientale" din Viena. Nereușind să-și urmeze visul în diplomație, în anul 1808 acceptă un post de funcționar la cancelaria comitatului Bichiș, dar la scurt timp renunță și se reîntoarce, în același an, în orașul natal
Moise Nicoară () [Corola-website/Science/327141_a_328470]
-
cele generate de debarcarea grecilor de la Smirna (Izmir). În rândurile mișcării de rezistență s-au înrolat turcii care se opuneau împărțirii Anatoliei conform prevederilor Tratatului de la Sèvres. În timpul luptelor războiului franco-turc, Kuva-yi Milliye a fost aproape în exclusivitate singura forță turcă implicată în lupte. În vestul Anatoliei, în luptele împotriva forțelor elene, "Kuva-yi Milliye" s-a remarcat prin atacuri de tip „lovește și fugi”. Aceste atacuri au permis încetinirea înaintării armatei elene în Anatolia, până la formarea unei puternice armate regulate turcești
Kuva-yi Milliye () [Corola-website/Science/327187_a_328516]
-
împotriva forțelor aliaților, Mustafa Kemal a hotărât să o desființeze mai târziu. Luptătorii "Kuva-yi Milliye" se remarcau printr-un nivel scăzut al disciplinei. "Kuva-yi Milliye" nu putea face față luptelor în câmp deschis împotriva armatelor regulate. Până în septembrie 1920, milițiile turce au trebuit să facă față înaintării armatei elene mai numeroase și mai bine instruite și înarmate. Raportul de forțe în 1920 era de 107.000 soldați greci față de 15.000 de gherile turce. Marea Adunare Națională a Turciei a preluat
Kuva-yi Milliye () [Corola-website/Science/327187_a_328516]
-
împotriva armatelor regulate. Până în septembrie 1920, milițiile turce au trebuit să facă față înaintării armatei elene mai numeroase și mai bine instruite și înarmate. Raportul de forțe în 1920 era de 107.000 soldați greci față de 15.000 de gherile turce. Marea Adunare Națională a Turciei a preluat sarcina reconstruirii armatei naționale prin unirea și reorganizarea diferitelor grupuri ale Kuva-yi Milliye. Kuva-yi Milliye a fost desfințată spre sfârșitul anului 1920, deși unele grupuri de gherilă au continuat să lupte pe cont
Kuva-yi Milliye () [Corola-website/Science/327187_a_328516]
-
reconstruirii armatei naționale prin unirea și reorganizarea diferitelor grupuri ale Kuva-yi Milliye. Kuva-yi Milliye a fost desfințată spre sfârșitul anului 1920, deși unele grupuri de gherilă au continuat să lupte pe cont propriu împotriva francezilor până în 1921. Noua armată regulată turcă și-a făcut botezul focului împotriva grecilor în Prima bătălie de la İnönü. Unele grupuri ale "Kuva-yi Milliye", cel mai cunoscut fiind Kuva-yi Seyyare condus de Çerkes Ethem, au refuzat să se integreze în forțele regulate turce și s-au răsculat
Kuva-yi Milliye () [Corola-website/Science/327187_a_328516]
-
1921. Noua armată regulată turcă și-a făcut botezul focului împotriva grecilor în Prima bătălie de la İnönü. Unele grupuri ale "Kuva-yi Milliye", cel mai cunoscut fiind Kuva-yi Seyyare condus de Çerkes Ethem, au refuzat să se integreze în forțele regulate turce și s-au răsculat împotriva guvernului de la Ankara. Armata guvernului de la Ankara au înfrânt în cele din urmă forțele lui Çerkes Ethem, chiar dacă acestea au au cooperat la un moment dat cu armata greacă.
Kuva-yi Milliye () [Corola-website/Science/327187_a_328516]
-
/ Aintabului or siege of Antep (Turkish: Antep Savunması = "Defence of Antep") a fost un angajament militar dintre forțele naționaliste turce (Kuva-yi Milliye) si cele ale Franței, care au ocupat după 10 luni de luptă orașul Antep / Aintab (Gaziantep). După semnarea Armistițiului de la Mudros de pe 30 octombrie 1918, o parte a trupelor britanice staționate în Irak la Mosul s-au deplasat
Asediul Antepului () [Corola-website/Science/327256_a_328585]
-
tendintă a fost o reflectare a schimbării de atitudine a revoluționarilor turci care, la Congresul de la Sivas din 4-11 septembrie aveau să adopte programul politic a ceea ce a fost Războiul de Independență al Turciei. Pe 1 aprilie 1920, forțele naționale turce au organizat o rebeliune împotriva trupelor franceze care au fost alungate din oraș și care în schimb au asediat orașul. Francezii au adus întăriri din Siria și au izolat practic Antepul, interzicând aprovizionarea acestuia cu arme, muniție, medicamente sau hrană
Asediul Antepului () [Corola-website/Science/327256_a_328585]
-
aprovizionarea acestuia cu arme, muniție, medicamente sau hrană. Locuitorii orașului asediat au suferit puternic datorită lipsurilor și în principal datorită crizei de alimente și, după 10 luni de asediu, au fost nevoiți să se predea. Odată cu trecerea timpuli, forțele naționale turce au înregistrat succese tot mai mari, reușind să preia inițiativa strategică în luptele cu forțele elene după bătălia de Sakarya. Conflictul franco-turc din Cilicia a evoluat în acest timp în favoarea naționaliștilor turci și a dus în final la semnarea acordului
Asediul Antepului () [Corola-website/Science/327256_a_328585]
-
(în limba turcă: "Urfa Savunması") a fost un conflict armat dintre armatat franceză care ocupa orașul Urfa (Șanlıurfa contemporană) și naționaliștii turci. Garnizoana franceză din Urfa a rezistat două luni atacurilor turcilor până când, în urma unor negocieri, a părăsit orașul după ce i s-a
Bătălia de la Urfa () [Corola-website/Science/327262_a_328591]
-
de retragere. Orașul Urfa a fost ocupat de armata franceză în toamna anului 1919, Parisul dorind să incorporeze această regiune a Imperiului Otoman în Siria sub mandat francez. Planurilor franceze legate de regiunea Cilicia li s-a opus Mișcarea Națională Turcă condusă de Mustafa Kemal Pașa. Spre sfârșitul anului 1919, naționaliștii turci au început să pregătească declanșarea unei insurecții împotriva garnizoanelor franceze cu efective reduse din Maraș, Antep și Urfa, urmărind cucerirea definitivă a controlului în regiune. În ianuarie 1920, Ali
Bătălia de la Urfa () [Corola-website/Science/327262_a_328591]
-
1919, naționaliștii turci au început să pregătească declanșarea unei insurecții împotriva garnizoanelor franceze cu efective reduse din Maraș, Antep și Urfa, urmărind cucerirea definitivă a controlului în regiune. În ianuarie 1920, Ali Saip Bey , deputatul din Urfa din Congresul Național Turc, a cerut triburilor kurde din regiune să se alăture luptei împotriva francezilor. Acțiunile sale au fost coordonate cu cele ale căpitanului armatei otomane Kılıç Ali Bey (Kuluj Ali). Pe 7 februarie 1920, Ali Saip Bey a cerut public forțelor franceze
Bătălia de la Urfa () [Corola-website/Science/327262_a_328591]