KorAP: Find »[drukola/base=absurd & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...198 199 200 ...253 >

6,323 matches

Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906

nu este atenție pasionată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate față de regulile comune. Vedem aici că temele inițiale ale filosofiei existențialiste își păstrează întreaga valoare. Trezirea la conștiință, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertății absurde. Vizată însă este învățătura existențialistă și, o dată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conștiinței. Tot astfel (e a doua mea comparație), sclavii din antichitate nu-și aparțineau. Dar ei cunoșteau libertatea de a nu se simți responsabili

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
indiferența sa de necrezut față de toate, în afară de flacăra pură a vieții, moartea și absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăți raționale: aceea pe care o inimă omenească o poate simți și trăi! Iată a doua consecință. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte și înghețat, transparent și limitat, în care nimic nu-i cu putință dar totul este dat, după care urmează prăbușirea și neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers și

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
împac cu acest chip al vieții care-mi este dat? Or, în fața acestei preocupări speciale, a crede în absurd înseamnă a înlocui calitatea experiențelor prin cantitatea lor. Dacă mă conving că această viață nu are alt chip decât cel al absurdului, dacă simt că echilibrul său constă în această perpetuă opoziție între revolta mea conștientă și întunericul în care ea se zbate, dacă admit că libertatea mea n-are sens decât în raport cu destinul ei limitat, atunci trebuie să spun că important

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
constă în moartea prematură. Universul sugerat aici nu trăiește decât prin opoziție cu această constantă excepție pe care o reprezintă moartea. De aceea nici o profunzime, nici o emoție, nici o pasiune și nici un sacrificiu n-ar putea face ca în ochii omului absurd (chiar dacă el ar dori asta) o viață conștientă de patruzeci de ani și o luciditate manifestată timp de șaizeci de ani să fie deopotrivă . Nebunia și moartea sunt iremediabilele sale. Omul nu înțelege. Absurdul și surplusul de viață pe care

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
unui suflet clipă de clipă conștient. Dar cuvântul ideal are aici un sunet fals. Căci nu-i vorba nici măcar de o vocație, ci doar de a treia consecință a raționamentului său. Izvorâtă dintr-o conștiință înspăimântată de inuman, meditația asupra absurdului se întoarce, la capătul itinerarului său, în chiar miezul flăcărilor pătimașe ale revoltei umane. Absurdul are astfel pentru mine trei consecințe: revolta, libertatea și pasiunea mea. Prin simplul joc al conștiinței, transform în regulă de viață ceea ce era invitație la

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
trăiești pe acest pământ, ca, de pildă, virtutea, arta, muzica, dansul, rațiunea, spiritul, ceva care transfigurează, ceva rafinat, nebunesc sau divin", el ilustrează regula unei morale de mare clasă; dar, totodată, arată și drumul pe care trebuie să meargă omul absurd. A te supune flăcării, iată lucrul cel mai ușor și, în același timp, cel mai greu. E bine totuși ca omul, măsurându-și puterile cu dificultatea, să se judece uneori. Numai el o poate face14. "Rugăciunea, spune Alain, este gândirea

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
în fresca seculară a atitudinilor umane. Pentru spectatorul conștient, acest salt este tot absurd. În măsura în care crede că rezolvă paradoxul, el îl restituie de fapt pe de-a-ntregul. Iată și de ce e emoționant. Astfel, toate își reiau vechiul loc, iar lumea absurdă renaște în deplina ei splendoare și diversitate. Dar nu e bine să ne oprim aici și e greu să ne mulțumim cu un singur fel de a vedea, privându-ne de contradicție, cea mai subtilă poate dintre toate forțele spiritului

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
greu să ne mulțumim cu un singur fel de a vedea, privându-ne de contradicție, cea mai subtilă poate dintre toate forțele spiritului. Cele de mai sus definesc doar un fel de a gândi. E timpul, acum, să trăim. OMUL ABSURD Dacă Stavroghin crede, el nu crede că crede. DACĂ NU CREDE, NU CREDE CĂ NU CREDE. DOSTOIEVSKI (Demonii) "Domeniul meu, spune Goethe, e timpul." Iată, într-adevăr, cuvântul prin excelență absurd. Căci cine este omul absurd? Acela care, fără a

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
de a gândi. E timpul, acum, să trăim. OMUL ABSURD Dacă Stavroghin crede, el nu crede că crede. DACĂ NU CREDE, NU CREDE CĂ NU CREDE. DOSTOIEVSKI (Demonii) "Domeniul meu, spune Goethe, e timpul." Iată, într-adevăr, cuvântul prin excelență absurd. Căci cine este omul absurd? Acela care, fără a nega eternitatea, nu face nimic pentru ea. Nu pentru că n-ar cunoaște nostalgia; dar îi preferă propriul său curaj și propria sa judecată. Primul îl învață să trăiască fără apel și

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
acum, să trăim. OMUL ABSURD Dacă Stavroghin crede, el nu crede că crede. DACĂ NU CREDE, NU CREDE CĂ NU CREDE. DOSTOIEVSKI (Demonii) "Domeniul meu, spune Goethe, e timpul." Iată, într-adevăr, cuvântul prin excelență absurd. Căci cine este omul absurd? Acela care, fără a nega eternitatea, nu face nimic pentru ea. Nu pentru că n-ar cunoaște nostalgia; dar îi preferă propriul său curaj și propria sa judecată. Primul îl învață să trăiască fără apel și să se mulțumească cu ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
spună părerea. Doamna Roland îi este indiferentă posterității. NU ÎNCERCĂM SĂ FACEM AICI O DISERTAȚIE ASUPRA MORALEI. AM VĂZUT OAMENI CU PUTERNICE CONVINGERI MORALE FĂCÂND LUCRURI RELE ȘI CONSTAT ÎN FIECARE ZI CĂ ONESTITATEA NU ARE NEVOIE DE REGULI. OMUL ABSURD NU POATE ADMITE DECÂT O SINGURĂ MORALĂ, ACEEA CARE NU SE DESPARTE DE DUMNEZEU: ACEEA CARE SE DICTEAZĂ. DAR EL TRĂIEȘTE ÎN AFARA ACESTUI DUMNEZEU. CÂT PRIVEȘTE CELELALTE MORALE (INCLUD AICI ȘI IMORALISMUL), OMUL ABSURD NU VEDE ÎN ELE DECÂT JUSTIFICĂRI

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
dacă toate experiențele sunt indiferente, experiența datoriei este la fel de legitimă ca oricare alta. Poți fi virtuos din capriciu. Toate moralele sunt întemeiate pe ideea că un act are consecințe care-l legitimează sau îl anulează. Un spirit pătruns de ideea absurdului socotește numai că aceste urmări trebuie privite cu seninătate. El este gata să plătească. Altfel spus, dacă pentru el poate să existe responsabilitate, în schimb nu există vinovăție. Cel mult, va consimți să se folosească de experiența sa trecută spre

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
luciditate, îi pare imprevizibil. Ce regulă s-ar putea oare naște din această ordine irațională? Singurul adevăr care-i poate părea instructiv nu-i un adevăr categoric; el prinde viață și se desfășoară în oameni. La capătul raționamentului său, spiritul absurd poate deci căuta nu reguli etice, ci ilustrări și suflul unor vieți omenești. Cele câteva imagini care urmează sunt de acest fel. Ele urmăresc raționamentul absurd, dăruindu-i atitudinea lui proprie și căldura lor. Mai e nevoie să dezvolt ideea

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
urmăresc raționamentul absurd, dăruindu-i atitudinea lui proprie și căldura lor. Mai e nevoie să dezvolt ideea că un exemplu nu e neapărat un exemplu de urmat (și aceasta și mai puțin încă, dacă mai e cu putință, în lumea absurdului) și că aceste ilustrări nu pretind a fi și tot atâtea modele? Nu numai pentru că, pentru a le urma, îți mai trebuie și vocație, dar te faci și ridicol dacă, păstrând proporțiile, ajungi, citindu-l pe Rousseau, la concluzia că

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
îți mai trebuie și vocație, dar te faci și ridicol dacă, păstrând proporțiile, ajungi, citindu-l pe Rousseau, la concluzia că trebuie să mergi în patru labe, iar pe Nietzsche, că se cuvine să-ți brutalizezi mama. "Trebuie să fim absurzi, scrie un autor modern, dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați." Atitudinile de care va fi vorba nu-și pot căpăta întregul înțeles decât în măsura în care se ține seama de contrariul lor. Un slujbaș la poștă este egalul unui cuceritor, dacă

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
decât de o lume în care gândurile, ca și viețile, n-au viitor. Tot ceea ce-l face pe om să muncească și să se zbuciume se folosește de speranță. Singura gândire care nu minte este, așadar, gândirea sterilă. În lumea absurdă, valoarea unei noțiuni sau a unei vieți se măsoară după gradul ei de sterilitate. DONJUANISMUL Dacă ar fi de-ajuns să iubim, lucrurile ar fi prea simple. Dar, cu cât iubim mai mult, cu atât se întărește și absurdul. Nu

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
își schimbă condiția sau devin mai buni. Se poate însă spune că nimic nu s-a schimbat și că, totodată, totul s-a transformat. Don Juan transpune în act o etică a cantității, spre deosebire de sfânt, care tinde către calitate. Omul absurd nu crede în sensul profund al lucrurilor. Chipurile acestea pline de căldură sau de fericire uimită el le cercetează, le adună și le arde. Timpul înaintează o dată cu el. Omul absurd nu se desparte niciodată de timp. Don Juan nu se

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
etică a cantității, spre deosebire de sfânt, care tinde către calitate. Omul absurd nu crede în sensul profund al lucrurilor. Chipurile acestea pline de căldură sau de fericire uimită el le cercetează, le adună și le arde. Timpul înaintează o dată cu el. Omul absurd nu se desparte niciodată de timp. Don Juan nu se gândește să "colecționeze" femei. El epuizează un număr cât mai mare și, o dată cu ele, șansele sale de viață. A colecționa înseamnă a fi în stare să-ți trăiești trecutul. Dar

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
și gustul lui pentru teatru, pentru spectacol, care-i propune îtâtea destine, din care ia doar poezia, fără a le suferi amărăciunea. În asta cel puțin îl recunoaștem pe omul inconștient, care continuă să se grăbească spre nu știu ce speranță. Omul absurd începe acolo unde celălalt sfirșește, unde, încetând să mai admire jocul, spiritul vrea să joace el însuși. Căci, a pătrunde în toate aceste vieți, a le resimți în diversitatea lor înseamnă, de fapt, a le juca. Nu spun că actorii

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
admire jocul, spiritul vrea să joace el însuși. Căci, a pătrunde în toate aceste vieți, a le resimți în diversitatea lor înseamnă, de fapt, a le juca. Nu spun că actorii, în general, ascultă de această chemare, că sunt oameni absurzi, ci că destinul lor e un destin absurd, care ar putea seduce și atrage o inimă clarvăzătoare. E necesar să spun asta, ca să nu se înțeleagă greșit cele ce urmează. Actorul e stăpân peste domeniul efemerului. Din toate gloriile, a

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
Căci, a pătrunde în toate aceste vieți, a le resimți în diversitatea lor înseamnă, de fapt, a le juca. Nu spun că actorii, în general, ascultă de această chemare, că sunt oameni absurzi, ci că destinul lor e un destin absurd, care ar putea seduce și atrage o inimă clarvăzătoare. E necesar să spun asta, ca să nu se înțeleagă greșit cele ce urmează. Actorul e stăpân peste domeniul efemerului. Din toate gloriile, a lui e cea mai trecătoare. Cel puțin așa

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
Dar după Sigismund vine un altul. Eroul care suferă de incertitudine ia locul omului însetat de răzbunare. Străbătând astfel secolele și sufletele, mimându-l pe om așa cum poate el fi și așa cum este, actorul ajunge să se suprapună altui personaj absurd: călătorul. Ca și acesta, el epuizează ceva, străbate neîncetat ceva. Este călătorul timpului și, în cazul celor mai buni dintre actori, călătorul hăituit al sufletelor. Nicăieri mai bine decât pe această scenă ciudată, morala cantității nu-și poate găsi hrana

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
aceeași condiție. Însăși măsura trupului omenesc este neîndestulătoare. Masca și coturnii, fardul care reduce chipul la elementele sale esențiale, subliniindu-le, costumul care exagerează și simplifică alcătuiesc un univers ce sacrifică totul aparenței, neadresându-se direct ochiului. Printr-un miracol absurd, și în acest caz cunoașterea devine posibilă prin trup. Nu-l voi putea niciodată înțelege bine pe Iago atâta vreme cât nu-l voi juca. Oricât l-aș auzi, nu-l înțeleg decât în clipa în care-l văd. Actorul are, așadar

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
se contrazice actorul; e același și totuși atât de diferit, concentrând într-un singur trup atâtea suflete. Dar acest individ care vrea să ajungă la toate și să trăiască totul, zadarnica lui tentativă, încăpățânarea lui fără rost întruchipează însăși contradicția absurdă. În el se reunește totuși ceea ce se contrazice clipă de clipă. El se situează acolo unde trupul și spiritul se întilnesc și se îmbrățișează, unde acesta din urmă, obosit de eșecuri, se întoarce câtre cel mai credincios aliat al său

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
puteau să însemne pentru el niște amenințări atât de vagi când le asemuia cu pedeapsa ultimă pe care i- o rezerva viața însăși? Această pedeapsă el o suferea dinainte, acceptând-o pe de-a-ntregul. Pentru actor, ca și pentru omul absurd, o moarte prematură este ireparabilă. Nimic nu poate compensa suma de chipuri și de secole pe care, altminteri, le-ar fi străbătut. Dar toată lumea moare. Căci actorul e, fără îndoială, pretutindeni, dar timpul îl târăște și pe el către același

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]