4,985 matches
-
Și explicația tăcerii de după perdea, a umbrelor ce colcăiau în ochii mamei ei, Siberia aceea absurdă și inevitabilă ca și destinul. Albertine nu mai avea nimic de ascuns fiicei sale. De acum încolo Charlotte era văzută intrând în farmacie și murmurând timid: „Pentru medicamentul doamnei Lemonnier...” Întotdeauna se întorcea acasă singură, traversând ultimele străzi ale orașului, cu magazinele și cu luminile sale. Adeseori, deasupra întinderilor acelora moarte, se dezlănțuia viscolul. Sătulă să lupte împotriva vântului plin de ace de gheață, asurzită
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
copile mari și grăsuțe, îmbrăcată superb, apoi, într-un colț al bucătăriei, avea să primească, înmânat de o cameristă, un pachet, resturile de la prânz, iar pe stradă va aștepta o ocazie potrivită ca să fie singură cu farmacista și să-i murmure: „Medicamentul doamnei Lemonnier, vă rog...” Bruma de aer cald furată din farmacie avea să fie alungată repede de sub paltonul ei de suflul înghețat de pe maidane. Când Albertine a apărut pe trepte, birjarul a ridicat din sprâncene și s-a sculat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Acum avea să împlinească în curând douăzeci. - Auzi? a șoptit Albertine, cu chipul luminat, și s-a întors spre sobă. Șoarecii, mai știi? Sunt tot aici... Mai târziu, ghemuită în fața focului care se întețea după ușița de fontă, Albertine a murmurat ca pentru sine, fără să se uite la Charlotte, care se lungise pe laviță și părea adormită: - Așa-i făcută țara asta. Intri în ea ușor, dar de aici nu mai ieși niciodată... Apa caldă părea ceva nou, necunoscut. Charlotte
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
țeapăn, sprijinit de soclul de beton al unui viaduct. Erau ațintite spre cer, iar traversele lor semănau cu o scară năstrușnică ducându-se drept în nori. „Acolo este un tren de marfă care urmează să plece”, a auzit ea brusc murmurând vocea calmă și parcă plictisită a fiului ei. În depărtare, a văzut un convoi de vagoane mari, cafenii, în jurul cărora se agitau niște figurine omenești. Charlotte a înșfăcat mânerul cufărului, copiii au apucat sacii. Când au ajuns în fața ultimului vagon
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un vânat foarte prețuit de gastronomi. O mâncare aleasă, savuroasă, rară, dar nimic mai mult. Degeaba repetam ca altădată: „Potârnichi și ortolani”, vraja care îmi umplea plămânii cu vântul sărat de la Cherbourg se risipise. Și, cu o disperare ezitantă, am murmurat încet de tot, numai pentru mine, deschizând larg ochii în întuneric: - Așadar, deja mi-am trăit o parte din viață! De atunci încolo, vorbeam fără să ne spunem nimic. Am văzut instalându-se între noi paravanul cuvintelor alunecoase, al reflexelor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a făcut auzită chemarea șuierătoare. Am văzut apărând micul convoi care parcă alerga printre tufe de flori. S-a apropiat, ne-a întretăiat cărarea și s-a topit în vălul de căldură. Charlotte l-a însoțit cu privirea, apoi a murmurat încetișor, reluându-și mersul: - Mi s-a întâmplat, în copilărie, să iau un tren care era oarecum înrudit cu Cucușka asta. Transporta călători și, cu vagoanele lui mici, șerpuia îndelung de-a curmezișul Provenței. Mergeam să petrecem câteva zile la
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
revenit, m-am simțit alt om. Mai calm, mai rezistent totodată. Ca un bolnav care, după o operație, se obișnuiește din nou să meargă, înaintam încet de la un cuvânt la celălalt. Aveam nevoie să pun din nou totul în ordine. Murmuram în întuneric fraze scurte, care constatau noua mea stare: - Așadar, există în mine cel care poate contempla aceste violuri. Îmi este imposibil să-i ordon să tacă, dar rămâne totuși acolo. Deci, în principiu, totul e permis. Beria m-a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
realitatea sfâșiată. Iluzia mea franceză îmi încețoșa vederea, asemenea beției, dublând lumea cu un miraj înșelător de viu... Strigătul meu se maturiza. Imaginile care aveau să se așeze în cuvinte se învârteau în ochii mei din ce în ce mai repede: Beria, care îi murmura șoferului: „Accelerează! Ajunge-o din urmă pe asta! Am să văd...” și un bărbat în haină de Moș Crăciun, bunicul meu Fiodor, arestat în noaptea de Anul Nou, și satul calcinat al tatălui meu, și brațele subțiri ale tinerei mele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
înțeleg. S-au găsit oameni care să râdă privindu-i cum se bat! A făcut o mișcare ca să se scoale. M-am repezit spre ea, întinzându-i mâna. Mi-a zâmbit, prinzându-mă de braț. Și, în timp ce eram aplecat, a murmurat câteva cuvinte scurte, al căror ton ferm și grav m-a surprins. Probabil că, mental, le-am tradus în rusește și le-am reținut așa. Asta a dat o frază lungă, pe când franceza Charlottei a rezumat totul într-o singură
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
noiembrie 1952 - 10 mai 1969. Șaisprezece ani, orice alt cuvânt ar fi fost de prisos. M-am așezat pe dale, închizând ochii. Simțeam în mine densitatea vibrantă a tuturor acelor vieți. Și, fără să încerc să-mi formulez gândul, am murmurat: - Ghicesc climatul zilelor și morții lor. Și misterul acelei nașteri la Biarritz, în 26 august 1861. Inimaginabila individualitate a acelei nașteri, tocmai la Biarritz, în ziua aceea, cu mai mult de un secol în urmă. Și simt fragilitatea chipului dispărut
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
năclăită de noroi, șalul ei gros - plin de ceață rece. Va împinge ușa unei cafenele, la colțul unei piețe înguste, adormite, se va așeza la fereastră, lângă calorifer. Și, privind prin geam fațada liniștită a vechilor clădiri alasciene, femeia va murmura încet de tot: „E Franța... M-am întors în Franța. După... după o viață întreagă.” 2 Ieșind din librărie, am traversat orașul și am pornit pe podul încremenit deasupra întinderii însorite a Garonnei. Îmi spuneam că, în filmele de altădată
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pornit pe sub copacii din păduricea înțesată cu material de război, numită de localnici „Stalinka”. O urmasem cu un pas nehotărât: potrivit zvonurilor, în hățișurile din Stalinka puteai să dai peste o mină... Charlotte se oprise în mijlocul unei poieni largi și murmurase: „Privește!” Văzusem trei sau patru plante identice care ne ajungeau până la genunchi. Frunze mari, dințate, vrejuri care se agățau de niște bețe subțiri, înfipte în pământ. Arțari minusculi? Arbuști tineri de coacăz negru? Nu înțelegeam bucuria misterioasă a Charlottei. - Este
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Întuneric de nepătruns. Deodată se aude nu se știe de unde un țipăt ascuțit, intermitent, pătrunzător ca scrâșnetul oțelului, apoi se lasă din nou liniștea. ș...ț Șamanul țipă astfel, schimbându-și mereu vocea. ș...ț Șamanul pornește să bată toba. Murmură un cântec. Și cântecul, și bătăile tobei sunt din ce În ce mai puternice. ș...ț Alternanța țipetelor de păsări și a tăcerilor se repetă de mai multe ori. În cele din urmă șamanul schimbă ritmul tobei și Își cântă imnul (M. Eliade, 1997
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
patul” nostru pentru lunga noapte. Sufletul neliniștit tresare la zgâlțâielile repetate ale aeronavei În golurile de aer, asemenea unui bidiviu În galop. Privesc În jur, unii deja au adormit și nu mai simt nimic În dulce lume a viselor, alții murmură În gând o rugăciune adresată Atotputernicului ceresc. Mă trezesc șoptind „Tatăl nostru care ne ești În ceruri...” Dar, Doamne! Și noi suntem acum În cerurile mărginașe care deschid calea spre Împărăția ta!!! Sentimentul ne copleșește, simțim o căldură benefică prin tot
Asaltul tigrilor by Oltea Răşcanu Gramaticu () [Corola-publishinghouse/Science/320_a_1259]
-
e cea mai bună. Știam eu că găsește ea o cale de a afla. Mișcă verigheta, iar aceasta Începe să penduleze deasupra stomacului meu, și ne uităm amîndouă la ea, transpuse. Nu se mai mișcă, șoptesc. — O să se miște imediat, murmură Suze drept răspuns. Te cam bagă ușor În sperieți chestia asta. Mă simt de parcă am fi Într-o ședință de spiritism, iar verigheta o să Înceapă din senin să-mi spună numele unui mort, În timp ce fereastra se trîntește cu zgomot, Închizîndu-se
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
pe un pod. (Oare asta oi fi vrut să spun, un pod peste un canal? Sau Într-o gondolă? Barca aia cu un soi de prăjină.) După care mi-l tot Închipui trecîndu-și mîna prin părul ei lung, roșcat. Și murmurînd „Venetia, te iubesc.“ Ceea ce e pur și simplu stupid. Pun pariu că nu i-a spus niciodată c-o iubește. Pun pariu pe... o mie de lire. — Becky? — A! Îmi vin În fire și-mi dau brusc seama că Întrevederea
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
să se odihnească? — Sigur că da! Luke Încuviințează. Te rog transmite-le scuzele noastre tuturor. — Păi rămîi și tu cu ea? Venetia se Încruntă. — Luke, cred sincer că... Îi face semn să iasă cu ea din cameră și Îi aud murmurînd pe culoar. CÎteva clipe mai tîrziu, Luke apare iar În ușă, cu o carafă de apă. Cineva i-a legat papionul, observ brusc. Îmi vine să izbucnesc În lacrimi. — Becky, scumpa mea. Venetia crede că ar trebui s-o lași
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
țăndări aici, În fața ei. — Te simți bine? Fabia mă fixează curioasă. — Azi e... o zi foarte importantă pentru mine. Îmi scot un șervețel și-mi tamponez ochii. — Poți să-mi dai un pahar cu apă? — Iisuse, o aud pe Fabia murmurînd În drum spre bucătărie, e doar o amărîtă de revistă. Ok. Situația e sub control. Douăzeci de minute mai tîrziu, am reușit să-i fac pași Fabiei și casa pare cu adevărat să-mi aparțină. Am ascuns toate pozele Fabiei
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
nu e altă lenjerie de pat! Luke nu pare deloc entuziasmat. — Nu mai cumpăr lenjerie de pat! E... Tac, În clipa În care sună la ușă. — O să vezi. Ies iute pe hol. — Un pachet pentru dumneavoastră, semnați aici, vă rog, murmură curierul În clipa În care deschid ușa. Semnez repede pe agenda lui electronică, Înșfac plicul de poștă rapidă și mă Întorc spre Luke, care tocmai iese În hol. — Luke, am ceva foarte important aici, Îmi dreg glasul. Ceva care ar
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
sub privirile Încordate ale asistenței. Într-un final, se Întoarce. — Ai petrecut vreun pic de timp cu Becky? — Eu da! spune Suze, de parcă e În joc potul cel mare. Toată lumea se Întoarce spre ea și Suze se colorează vizibil. — Scuze, murmură. — Prima dată cînd am văzut-o pe Becky Bloomwood... Luke se oprește, mustăcind ușor. Tocmai Îl Întreba pe un tip de la departamentul de marketing al unei bănci de ce nu fac și cecuri cu coperte În alte culori. — Vezi? Venetia gesticulează
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
a celorlalți chemări, privii cu sete-o umbră ce-ascultare cerea cu mâna ațintită-n zări. Cu ochii-ntorși pe unde zi răsare, și palmele care brăzdau seninul, păreau că spune: „Doamne, tu-mi ești soare!” Te lucis ante-i murmura suspinul, atât de dulce, -ncât, de el vrăjit, pe mine-n mine mă pierdui; iar plinul de voci pe urme-l însoțea smerit și toți priveau spre bolțile senine, întregul psalm cântând pân' la sfârșit. Dante: Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul
CETIRE ÎN PALMĂ by Noemi BOMHER () [Corola-publishinghouse/Science/100963_a_102255]
-
scris de Ishiguro. Totul se petrece într-o Japonie subjugată de cultura americană. Ironia trece aici în ură. Japonia imperială zace îngenuncheată la picioarele lui Popeye the Sailorman, idolul noii generații de copii. Meditația, lecția nerostită a autorului pare să murmure: Ce ne mai rămâne din noi înșine? Unde e mândria națională de altă dată? An Artist of the Floating World anticipează în parte The Remains of the Day, mai ales politic vorbind. În Rămășițele zilei, America privește cu îngăduință Anglia
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
a creației. Pe rând, narațiunea alunecă din ratare în ratare. În cele cinci părți călătorim alături de un protagonist ascuns și mai ales de vocile pe care le adună, de la momentul copilăriei la maturitatea deznădăjduită. Poemul exprimă răul, exorcizează ratarea, și murmură spre autoloniștire, shantih... In mod paradoxal, pornind de la întuneric, degradare hidoasă și disperare, The Waste Land aduce pace și lumină. Poemul debutează cu strigăte disperate, cadavre dezgropate, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère!, pentru a se încheia în șoapta de
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
inovatoare. El nu este savant sau rece, iar livrescul inaugurat de The Waste Land nu cere explicații exterioare textului, chiar dacă sunt citați alți scriitori. Dacă încercăm să identificăm contextele citatelor și să prelungim explicația, descoperim o ironie distrugătoare. Eliot își murmură refrene culturale și se amuză să le răsucească cu un umor de care puțin știu că era în stare. Exemplele sunt nenumărate. Autorul domină nu numai propria operă, ci și o întreagă literatură, tot ce a adunat memoria lui de
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
la "punctul cheie" unde "sălășluia miezul viului". Tandrețea cu care cercetează trupul iubit (spate, craniu, picior, piele, inimă, vârstă, mijloc, mână) e și ea o formă de apărare, tristă și neputinicoasă. Trupul e pentru Szirtes încântare și exasperare deodată ("Ereditatea murmură în gene jalea bolilor"). Într-o vreme obsedată de demitizarea sentimentului, de golirea lui până ce nu rămâne decât sexul din el, o vreme ce se desfată cu vulgarități și reduce inexprimabilul la dimensiunea vorbei banale, tandrețea lui George Szirtes ocrotește
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]